antrenor principal, ilie dobre.

acum vreo 3 zile, pe ritmului. mă urc într-un taxi după o zi-lumină şi ceva de pedestraş prin tot bucureştiul. de fapt, e impropriu spus „mă urc”: din mers, clatin palma răşchirată spre parbriz, gen „.. liber?”, omul îmi face semn că da. tip în vârstă da’ în putere, păr alb, pieptănat intelectual, ochelari, îngrijit. se vede că i-a plăcut şi cartea, şi viaţa. deschid uşa, arunc rucsacul ş-o pungă mare şi plină, o trântesc la loc, dau ocol maşinii, deschid ailantă uşă din spate şi mă arunc vioi înăuntru prin prăbuşire.

- ‘mneaţa, spre piaţa diham, vă rog. (eu zic „’mneaţa” tot timpul, nu contează că e zece seara. asta pentru că, de felul meu, sunt un tip matinal.)

- ..

- diham..?

- cum?

- diham!!

- .. cum aţi spus?

- pia-ţa di-ham, vă-rog!

- mai ziceţ’ o dată..

- diham! DIIIHAAAMM!! DIHAM! di..

- aaa, aţi zis piaţa diham..?

- .. o, da..

uitându-mă lung la părul lui alb, îmi dau seama că omul de fapt nu e tare de urechi. când zicem „tare”, ne gândim la piatră, lemn, fier, de-astea. în cazul de faţă, materialul e de la diamant în sus, e titaniu, e adamantiu, e din ce i-au făcut ăia răii scheletul lui wolverine, drept pentru care nici nu cred că poate fi vindecat.

şi porneşte. observ brusc că suntem patru oameni în maşină, fără a mai socoti şi electromotorul. kafka stă pe locul mortului, îl ţine-n braţe pe murphy şi se ceartă care să pună muzică. meciul la radio, sevilla cu urziceni. comentează ilie dobre şi, foarte interesant, sonorul e lăsat mai în surdină: se pare că direcţia din care vine sunetul poartă cheia de la uşa lu’ eustache.

„.. doamnelorşidomnilorăăă, celedoechipeseprezintăbinedimpundevederefizic..”

- dom’le, omul ăsta e nebun! zice şoferul.

- o fi, da’ e haios, adică.. e un brand în sine, de ceva vreme.

- cum aţi spus?

- ..

„mingeaseducerepedecătreeee cătreee bilaşco. deacolopreiafulgerătorăă şiporneştepecontraatac.. dariatăechipagazdăăădeposedând..”

- ştrandul titan?

- nu, dom’le, la DIHAM mergem (‘tu-z’ gâţii mă-tii de brand, ce dracu’ mi-o fi venit). ZICEAM DE ILIE DOBRE, CĂ E HAIOS, CĂ-L ŞTIE LUMEA!

- hai, dom’le, şi ce dacă-l ştie lumea? n-auzi cum vorbeşte, cum comentează? e nebun!

„.. franceziirecupereazărepedebalonulşisendreaptăcătrecareuldeşaisprezecemetri alurziceniului..”

- francezii. francezii recuperează. omul e clar bolnav! auzi-l! mi-e şi milă de el, zău.

- DA.

- adică, pe el nu-l interesează cine cu cine joacă, cine bagă gol, ai noştri sau ai lor. el comentează la fel pentru toţi, vrea doar să strige la gol, atâta, îl interesează doar să facă spectacol, să-şi facă numărul.

- DA, DA. ÎHÎ.

mi-aduc aminte că citisem undeva, pe internet, că neuronii nu mor de tot şi gata, cică se regenerează şi te trezeşti cu ei înapoi în cap; dar e prea proaspătă descoperirea şi mai e şi de pe internet. aşa că până n-apare într-un tratat de medicină, scris în româneşte şi pe care să mi-l pună cu subînţeles mama sub nas când mai ajung din joi în paşti să-mi văd părinţii, nu cred în bazaconii d-astea. drept urmare, hotărăsc cu tupeu să nu mă mai angajez în nici o discuţie de nici un fel cu vajnicul conducător auto profesionist. la urma urmei, omul, ca fiinţă în sinea lui, chiar are nevoie de-un suflet bun, care să-i dea dreptate fără prea multe obiecţii. (că doar n-am să recunosc că şoferul chiar făcuse o observaţie pertinentă.) o singură dată mai răcnesc a revoltă, când trecem de „pictor hârlescu”: intru cu capul în jumătatea din faţă a habitaclului, să prind un unghi de transmisie convenabil şi să mai facă şi ilie dobre o pauză de sughiţat, şi încep să strig:

- NU AJUNGEM CHIAR LA DIHAM, FACEM DREAPTA PE CERNEI ŞI OPRIM! ŞTIŢI CARE E?

- cum? cernei? păi e o stradă, nu?

- DA! AICI! AICI, LA DREAPTA! GATA!

omul pune frână pe linia de tramvai (doar pe-acolo am mers; pe celelalte linii, prima şi a doua, circula probabil groaznicul shinkansen) şi face dreapta scurt de mă proptesc cu umerii-n spătarele din faţă, ca să nu ajung în locul lui ilie dobre: bătrân, bolnav şi celebru.

şi acum stau şi mă gândesc că au să urmeze nişte săptămâni de hămăleală cruntă şi continuă. trebuie (urăsc verbul ăsta) să-mi repar bicicleta, nu se mai poate. şi să mai văd de unde dracu’ fac rost de-o portbicicletă d-aia, de pus pe capotă. de fapt, am nevoie de două, adică pentru patru roţi. cred c-am să dau o tură zilele-astea prin obor.

mă mai gândesc şi că e cazul să-mi devirusez laptopul. totuşi, 2 formatări în 3 zile nu mi se pare un record cu care să mă mândresc; şi nici acuma nu porneşte fără să-i scot eu nişte chestii din startup services. bine, gravul meu bolovănism constă în faptul că am plătit 20 de lei ca să-nvăţ cum se face mişculaţia asta cu startup services, dar mă mândresc că am furat meserie de la acel usain bolt al depanărilor it, un angajat al modec center care s-a străduit să fie cât mai rapid, să nu mă prind eu unde intră şi pe ce clickuieşte. oricum, operaţiunea swordfish pe care-a făcut-o el în 9.54 secunde, eu o fac, profanator, în aproape jumătate de minut.

şi probabil că azi culeg porumb. n-am mai făcut asta de vreo 15 ani. nu eram mai înalt ca o tufă de coacăze şi mă căţăram prin toţi pomii din grădină în chiloţi albi, tetra, şi mă chema tarzan întâiul. sper că e rost şi de depănuşat, să mă simt din nou ca-n curtea bunicilor. săptămâna viitoare vreau să culeg struguri. hâc.

p.s. am prins repriza a doua la televizor. am văzut că mulţi din f.c. sevilla îs de fapt francezi, l-am rugat în gând pe ilie dobre să mă ierte (deşi sunt convins că habar n-avea de jucători), am redevenit copil, am crezut în poveşti şi am sperat că neuronii au să mi se regenereze. până la 2-0. moment în care m-au buşit revelaţiile adolescenţei şi am dat pe private spice, măcar acolo ştiu că bat ai noştri.

p.s. 2 n-am mai prins porumb de cules. dar struguri sigur prind.