Thursday, December 06, 2007

deci, cum să..

mhm.

înc-o noapte pe care-aş fi dat-o bucuros pe câteva ore de somn.
bun ouzo, ăsta, îţi face-o foame de muşti din butelcuţa metalică.

deci, să vă explic mai multe lucruri aş vrea, da' prefer să nu. uite, dom'le, ce-mi vine mie-n cap, după o dimineaţă cu un soare nebun
în caraibe:

cum să..

.. fentezi pe gratis controlorii de bilete (cel puţin în bucureşti):
.. pentru că eu niciodată n-am bilet. de ani de zile circul nestingherit prin bucureşti (sau extrem de superficial stingherit), cu tot felul de transporturi în comun de suprafaţă, afişând o nesimţire suverană vecină cu golănia. niciodată nu-mi iau buletinul la mine. dă-l încolo: are adresa pe el. şi decât să aud placa aia cu "puteţi să-mi faceţi dovada că nu posedaţi nici un act de identitate asupra dumneavoastră" (for some extremely weird reason, i impose respect), prefer să arăt

paşaportul

e actul perfect, suprem, fără greşeală şi defect. n-are adresă, are poză, nume, serie, cnp, e al doilea în ordinea importanţei după buletin. şi de-aici, cel mai simplu de explicat e printr-un dialog pe care l-am purtat în urmă cu vreo 2 săptămâni, în 330. şi care e după cum urmează:

- bună ziua, biletul sau abonamentul, vă rog.
- nu am, îmi pare rău.
- un act de identitate aveţi?
- desigur. (scot paşaportul.)
- ăă.. e paşaport!
- da, ştiu. mă bucur c-aţi observat.
se uită lung la mine şi-l răsfoieşte în doru' lelii:
- păi aici nu e trecută adresa.
- da, ştiu şi asta.
- al'ceva nu mai aveţi? buletin? carte de identitate?
- nu, îmi pare rău. ştiţi, buletinul e la poliţie, pentru viză. tocmai mă mut în bucureşti.
- aha.. şi, de unde sunteţi?
- din piteşti.
- şi ce faceţi în bucureşti?
- .. cu treabă.
- .. mda. păi şi de ce n-aveţi bani de bilet?
- am bani de bilet, doar că nimic fizic. toţi sunt pe card, nu ştiu cum s-a brodit tocmai azi.
- şi n-aveţi absolut nici un ban, să vă achitaţi suprataxa, sau măcar un bilet?
- nu, absolut deloc. aveţi aparat de taxat carduri?
- 'ai, dom'le.. cum s-avem?
- ei, vedeţi.. îmi pare rău.
- păi şi cum facem?
- habar n-am. oricum, nu mi se-ntâmplă niciodată să circul aşa.
- mda. chiar n-aveţi nici un ban la dumneavoastră?
- v-am mai zis o dată că nu. ah, uite, aici tre' să cobor.

.. şi cam pe sistemul ăsta decurge fiecare tură de ilegalitate. şi mai mişto e când se-apucă să mă-ntrebe de vize, de chestii, că le văd prin paşaport. şi atunci se duce dracului orice idee de a pedepsi contravenientul.

deci, da, asta-i de dragu' de-a mai scrie ceva. or'ş'cum, al'ceva, mai încolo. mai beau olecuţică de ouzo şi mai vorbim.

Monday, September 17, 2007

ce-am mai făcut eu în ultima vreme.

da, da, ştiu, scriu rar.

..

mi-am deschis blogul de mai multe ori în lunile astea, fie şi pentru a mă asigura că e încă aici, că poate mi-a făcut internetul vreo nefăcută şi mă lasă aşa, cu ochii-n soare. şi era aici, clar, tot timpul. mergea strună de fiecare dată când îl deschideam, mă uitam, constatam, eram mulţumit, pa, la revedere.

'r-ar să fie.

am declic-uri, ca orice om. e drept, mult mai rare decât media - întotdeauna am fost cu câte ceva sub medie, deci nimic deosebit - dar am declic-uri în care mă buşeşte plânsul, scurt şi cuprinzător. ş-am şi o gură pân' la urechi, în momentele alea, un rânjet fericit, de zici că-s bun de pus sub cheie. probabil pentru că aşa mă mai prind şi eu că nu-s cu totul bolovan, că mai mişc câte ceva de la un atriu la un ventricul şi-napoi. ei, şi pentru că şi declicurile sunt fiinţe, au suflete şi ochi şi degete şi chiar şi păr, la mine se cheamă, simplu şi poate dezamăgitor pentru unii, cântece. a, bine, îs multe cântece mult mai tari decât declicurile, e clar, şi-s cântece care-mi plac de cincizeci de ori mai mult; da' probabil că şi momentu' e ales cu grijă şi rigoare de psihicul meu - în care, de azi, nu mai am nici o încredere, dacă-mi face chestii din astea. ei, deci, cu declicul la psihiatru: în afară de-ăsta din seara asta, ultimu' a fost acu' aproape 9 luni, îl chema (şi-l mai cheamă încă) peter gabriel & paula cole - blood of eden. e consumat, explodat, dezamorsat, folosit, gata. da, dar ăsta de azi a fost altu': eurythmics - the miracle of love. şi spunând asta, ce mai contează că singuru' leac de dezamorsare s-a chemat everybody wants to be a cat, din pisicile aristocrate? şi că acum am nimerit (probabil stabilitatea mea psihică face playlistul) în barefoot servants - black bird, care-are să-mi cânte toată noaptea?

ce-am mai făcut eu în ultima vreme?

am lucrat. încă lucrez, dar ceva mai eficientizat şi mult mai plăcut, zic eu. adică, din trei slujbe simultan, toate destul de tari, am rămas cu cea care este şi mai serioasă, şi mai plăcută. hah, dacă citesc chestia asta peste zece minute, îmi sună c-aş vrea să mă-nsor. cu ea, cu slujba. mda. deocamdată suntem într-o relaţie extrem de lejeră şi deschisă, ceea ce-mi convine de minune.

m-am apucat de o grămadă de activităţi extracurriculare pe care le iau în serios; şi, ce-i mai rău e că am început să mă gândesc la şcoală ca la o activitate extra-extracurriculară - mă rog, pricepeţi voi. c-aşa-i omu', mai merge şi-n marşarier pe transfăgărăşan, ca poliţiştii. of, doamne, că deloc nu mă-nvăţ minte. habar n-am ce-am să fac. deocamdată-mi ţin timpul cât mai ocupat, doar-doar să nu rămân singur cu mine, că n-am deloc chef de ceartă.

am împlinit trei ani şi şapte luni de burlăcie. long live me! dracu' ştie cât o mai ţin aşa, fapt e că-ncep să devin paranoic şi oleacă sonat: îmi imaginez nunţi şi copchii şi eu ş-o fiinţă şi statul împreună şi-s traversat automat de-un stampede de frisoane scoţiene. în caz contrar, mă apucă nişte puseuri de remarci misogine şi veninoase de se-ngrozesc şi fug toate fiinţele p-o rază d-un kilometru, ca ciutele, fie şi simţind frica semenelor propagându-se-n feromoni. da, aşa înţeleg eu să-mi arăt simpatia, admiraţia şi afecţiunea faţă de dânsele. bună treabă, ă?

m-am apucat de citit, ca un fel de continuare a ideii de a nu mai pune piciorul în vamă şi-n greenhours. şi până acum mă bucur de chestia asta mai mult decât dacă lucrurile s-ar fi petrecut invers. şi-am de gând recuperez toate cărţile pe care nu le-am citit. ulysses şi blues pentru o pisică neagră, acum, deocamdată.

am hotărât să nu mă mai duc în vamă şi-n greenhours decât în interes "de lucru". şi acum, la ceva vreme după schimbarea asta, cred că e una din cele mai bune decizii pe care le-am luat în 2007.

m-am apucat de cântat (în cele din urmă).

şi acum închei victorios, cu menţiunea că ieri am fost, pentru prima dată de când mă ştiu, faţă-n faţă cu o fată care avea o chestie mare pe care scria "free hugs"; cu litere mari, îngroşate şi negre şi u-ul era verde. şi da, m-am repezit l-a ea şi-am îmbrăţişat-o cu foc. eram în braşov şi eram în trecere.

vorbim mai încolo.

Tuesday, March 13, 2007

născut pe 1 decembrie

.. A terminat munca pe ziua de azi. Luni, zi grea, începutul săptămânii, muncă serioasă. Ce bine, uite că i-au rămas nişte bani de-o bere pe lângă ăia cu care are să-şi plătească drumul acasă. Merge o bere după o luni muncită. Şi-acum hai, că se face târziu şi trebuie să prindă ultimul microbuz de la Bucur-Obor. .. Cu metroul până acolo, că ajunge repede şi poate prinde şi-un loc mai în spate-n maşină, să tragă un pui de somn până ajunge acasă. Doar să nu doarmă ai lui, să-i trezească. Se aşează pe-un scaun în vagon şi-şi bagă mâinile-n buzunarele hainei maronii, cam subţire pentru vremea asta. Brrrr. Peste nici trei secunde, în acelaşi vagon intră vreo şase indivizi, veseli, bine abţiguiţi şi cu chef de petrecere. Imediat urmează bipăitul pe două tonuri ce anunţă un „At’nnţi’nn.. se-nchid uş’l’nn..” Tipii se-apucă să bată-n scaune şi-n geamuri, răcnind unii la alţii cu gura pân’ la urechi.

.. Se strânge mai mult pe scaun, trăgându-şi mai tare pantalonii de trening în sus şi încrucişând până la refuz braţele pe piept. Încearcă să nu arate în vreun fel că e conştient de prezenţa celor şase. Dar oamenii nu se lasă cu una, cu două. Observându-l, se apucă să bată-n scaunele de lângă el, îi rânjesc superior, se agaţă de bare şi scuipă-n direcţia lui. E clar, au chef de scandal, mai ales când sunt şase contra unuia singur. Prin minte-i trec scene de-acum mulţi ani, în care trântele erau pe jumătate prieteneşti şi râsetele veneau de la sine; scene care îi erau însorite-n memorie, indiferent de fusese vreme rea sau nu.

- .. Da’ nu mai bateţi în scaune, se încruntă el puţin.

Două secunde de stupoare ironică. Două secunde în care haidamacii schimbă priviri de confirmare şi apoi încep:

- Tu ce morţii mă-tii vrei, mă? Ţi-e cald cu dinţii-n gură?

- Bă, sclavule, vrei bătaie? Ptiu!

- Hăhăhăhăhă..

- Ia stai, bă, că ăsta-i şmecher dă şmecher..

- Bă, mânca-ţi-aş, hai să-i dăm omoru’, că n-am mai spart dinţi demult..!

Deja-şi regretă cuvintele. Cine dracu’ l-a pus să deschidă gura? Nu mai bine tăcea? Acum a dat de dracu’, şi rău de tot. Haidamacii n-au timp de pierdut şi trec repede la concluzia dialogului: palme peste faţă şi peste cap, şuturi în gambe şi tălpi în coapse şi-n antebraţe. Se strânge şi mai mult, încearcă să se ferească şi bâiguie tot timpul „nu mai daţi”, lucru care stârneşte pofta agresorilor de a-l lovi şi mai tare. „Aha, nu e d-ăla bazat, putem să dăm în el ca-n sacu’ dă box!” Gândul ăsta abia conştientizat în minţile lor înguste cât o etichetă de vin prost e totuşi extrem de eficace: urmează pumni daţi cu avânt, iar picioare, scuipături şi înjurături groaznice. Deja s-a făcut ghem, teroarea l-a cuprins cu totul, îşi protejează instinctiv capul şi abdomenul. Se chirceşte jos, lângă bara din mijlocul vagonului şi e în cele din urmă lăsat în pace de petrecăreţii satisfăcuţi. Se urneşte cu greu şi ajunge să se reazeme de bară. Metroul opreşte la Bucur-Obor şi el iese cum poate. Îşi înţepeneşte piciorul drept în spaţiul dintre vagon şi marginea peronului, se poticneşte şi cade. Urlete de râs şi şuturi „de simpatie” în fund. Golanii ies şi ei şi-l scuipă până sus pe scară, unde el se opreşte să-şi tragă sufletul. E ajuns din urmă şi luat din nou la palme şi la şuturi. Puţinii martori de sus, de lângă casa de cartele şi intrări rămân paralizaţi. Agentul de securitate, cel cu costumul vişiniu – nicăieri. .. Încearcă să riposteze, doar-doar s-o îndura cineva să intervină. Dar nu face decât să-i enerveze şi mai tare pe cei şase: e târât pe jos, burduşit de picioare-n coaste şi-n abdomen. Unul, mai scund şi mai al dracului, loveşte cât poate cu călcâiul în tibia piciorului drept, să vadă dacă poate s-o rupă. Între timp, casiera de la Metrorex începe să vocifereze – nu foarte vehement – din casa ei fragilă de geamuri. Nici pomeneală să aibă vreun efect. Îl ridică de jos de păr şi-l buşesc zdravăn de câteva ori cu ceafa de marginea stativului portocaliu pentru ziarele gratuite. Bineînţeles, continuând să-l izbească cu pumnii-n burtă şi-n faţă. În sfârşit, primeşte un şut între picioare şi pică grămadă cu tot cu stativul. Agresorii urlă de râs, sar peste intrările de la metrou şi dispar afară. El se târăşte până la perete şi se apleacă uşor în partea dreaptă. Nici nu ştie ce-l doare mai tare: piciorul, capul sau coastele. Rămâne nemişcat şi ochii i se umezesc. Dar nu plânge, doar oftează încetişor.

.. În noaptea trecută aveam plănuită o sesiune puternică de stat online şi de scris pentru şcoală. Pentru că am început să mă trezesc oarecum la realitate – dar asta-i altă poveste. .. Ei, şi înainte de asta aveam de gând să trec pe la un prieten, să bem amândoi câte-o bere şi să ne deprimăm reciproc vieţile, după care să m-avânt cu forţe noi în lupta cu meandrele ştiinţelor. Aşadar mă urc în metrou din Crângaşi spre Bucur-Obor şi constat sictirit că n-am nimic de citit la mine. Eh. O pereche pupăcioasă-n faţă, apoi în dreapta e un individ tânăr cu păr lung, barbă mare, îmbrăcat la patru ace şi cărând un rucsac de munte. O imagine inedită. La Gara de Nord coboară toţi trei şi nu prea mai am obiect de studiu, aşa că de plictis încep să număr niturile de pe uşi. Ştefan cel Mare. Ce nituri mari. Şi oarecum asimetrice. „Urmmm’z’ stn’ţiann Ob’rnn, p’ron dre’pt’nn” – conductorul e clar mai sictirit decât mine. Urc scările ce duc spre ieşire şi văd patru-cinci oameni adunaţi laolaltă. Zăresc şi-un picior întins pe jos. Când ajung lângă ei văd rezemat de perete un băiat plin de praf, ciufulit, care-şi ţine mâna sub haină în dreptul ficatului. Are ochii roşii şi picioarele-i tremură necontrolat din cauza fluxului prea puternic de adrenalină. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga: oamenii sunt cam buimăciţi, nimeni nu mişcă, toţi stau şi se uită la el cu o privire atât de plată, de-ai spune că e o pictură abstractă. O femeie de serviciu de la Metrorex ţine în mână o cană cu apă, adusă de cine-ştie-unde. O altă femeie, într-un palton gri şi tunsă scurt, vorbeşte cu voce scăzută, mai mult pentru ea însăşi: „Doaaamne, Doamne.. Ce oameni.. Da’.. o salvare..”

.. Îl cheamă Cuc Marian Adrian şi e născut pe 1 Decembrie 1988. Lucrează la „Antilopa”, e tâmplar. Are nişte mâini noduroase, murdare şi crăpate de-atâta muncă. Încheieturile degetelor sunt julite şi pline de sânge, cele mai recente urme, căpătate mai mult de la contactul cu peronul decât cu corpurile agresorilor. N-a făcut şcoală prea multă, dar ştie să închege cuvinte dacă-l întrebi de vorbă. Merge pe 18 ani şi locuieşte în comuna Pantelimon, strada Tufişului, numărul 4. Cel puţin atât am reuşit să înţeleg (cu rezerve în ceea ce priveşte numele străzii) din ce mi-a spus înainte să intre complet în stare de şoc şi să se rezume la a ofta ţinându-se de partea dreaptă a abdomenului şi a spune „mă doare..” Casiera dă telefon după ambulanţă şi poliţie, abia după ce întreb dacă a chemat cineva o ambulanţă sau o poliţie. Oamenii încep să se împrăştie; o întreb pe casieră dacă a văzut ce s-a întâmplat şi dacă ar putea să recunoască pe cineva din cei şase. Îmi spune că nu, că au sărit toţi pe el, l-au snopit în bătaie şi după aia au fugit. Şi că au dărâmat stativul portocaliu de ziare gratuite. Arunc o privire: praful aspru şi negru, de metrou, e luat pe alocuri şi tot stativul e plin de ştersături, de urme de degete şi de mâini. Pun mâna pe telefon şi-l sun pe prietenul la care trebuia să mă duc. Îi zic că ajung mai târziu, că e posibil s-ajung pe la poliţie sau pe la spital. Mă-ntreabă dac-am păţit ceva şi-i zic că-s bine, sănătos, şi-n acelaşi timp mă gândesc că am ajuns cu un metrou prea târziu pentru alte veşti. Mă apropii iar de Marian şi-l întreb dacă în afară de partea dreaptă a abdomenului îl mai doare altundeva. Spune că da, ceafa şi piciorul drept. Şi iar se lasă pe mâna dreaptă. Îl întreb cum a ajuns bătut de ăia şase şi-mi spune că loveau foarte tare-n scaune şi el le-a zis să înceteze. Ambulanţa nu mai soseşte, dar dispecerul Metrorex a sunat-o pe casieră de două ori să afle detalii despre eveniment. Mă-nvârt în loc. Pun iar mâna pe telefon şi-i trimit un mesaj prietenului – care stă la cinci minute de staţia de metrou, poate vrea să vină şi el aici, să văd o figură cunoscută, să am cu cine schimba o vorbă. Mă sună-n douăzeci de secunde şi-i zic în cât de puţine cuvinte pot ce s-a întâmplat .. Bateria îmi cedează exact când îl intreb: „Vii sau nu vii?” .. Femeia care vorbea cu voce scăzută îi lasă lângă el nişte bani – cam zece lei – şi pleacă. Îl întreb pe Marian dacă are cu ce să ajungă acasă, în cazul în care nu are unde sta în noaptea asta. Îmi spune că nu are nici un ban, şi-atunci îi las şi eu jumătate din cât am la mine, adică tot zece lei. Gândul îmi zboară automat la taxiuri, la preţurile suplimentare interurbane, la comuna Pantelimon – oare cât de departe e..?

.. Apare ultimul metrou înspre Dristor. Urcă scările un poliţist de la secţia din Piaţa Victoriei, e roşcat şi are nişte fire cărunte şi primul lucru pe care-l face e să ne legitimeze pe toţi. Marian n-are nici un fel de act la el, eu îmi prezint cartea de identitate. Vede că-i trecută adresa din Piteşti şi se-apucă să mă-ntrebe de una, de alta, unde stau în Bucureşti – poliţistul e foarte de treabă, dacă l-aş lăsa, ar uita de ce-a venit şi s-ar apuca să-mi spună despre cine-ştie-ce cunoştinţă din Piteşti. Îi răspund scurt că-s în vizită şi-l întreb ce se poate în privinţa agresorilor. Tocmai se-apucase politicos să-mi spună ceva de-o reclamaţie când coboară scările medicii de pe ambulanţă. O doctoriţă simpatică şi sarcastică şi-un tip tânăr şi săritor – asta a fost prima impresie, care s-a păstrat, cu tot scepticismul meu în ceea ce priveşte serviciile medicale şi poliţieneşti. Îmi repornesc mobilul şi imediat primesc mesaj de la prietenul meu: Nu,nu vin.nu-l cunosc,nu-mi pasa.imi bat capul doar pentru unii oameni. Mmmda. La urma urmei, e şi ăsta un punct de vedere. Îi răspund sec că ajung mai târziu şi apoi reuşesc să uit şi de el, şi de mobil. Doctoriţa îl întreabă pe Marian dacă poate să stea în picioare, iar el dă din cap că nu. Mă ia gura pe dinainte: „.. O.. targă..?” Se uită la mine zâmbind: şi-mi răspunde: „E pe rotile. Dacă vrei, ţi-o aducem s-o cari tu.” Până la urmă fac un scaun de braţe împreună cu poliţistul şi-l ducem aşa la ambulanţă, unde suntem rugaţi să aşteptăm afară în timpul primei consultaţii. Vorbesc cu poliţistul şi-i zic de stativul pentru ziare doldora de amprente, gândindu-mă că sigur vreo doi din ăia şase au mai făcut cunoştinţă cu lecţiile gratis de pian oferite de poliţie. Se uită lung la mine şi-mi zice: „Ei.. Tre’ să vină acu’ echipa de intervenţie.. Ştiu ei ce trebuie făcut.” Uşa se deschide. Marian e nemişcat, întins pe targă, aplecat spre dreapta. Zang! O perfuzie-n venă. Nici nu mişcă la intrarea acului. Stă cu privirea undeva-n dreapta, pe pereţii interiori ai dubei, la figurine cu Mickey Mouse şi Donald – puse acolo pentru menţinerea tonusului psihic, desigur. Doctoriţa e mai miloasă decât o credeam: îi vorbeşte foarte frumos în timp ce-i fixează mai bine cateterul şi-l dădăceşte ca pe viitor să nu se mai amestece aşa, oriunde, că uite câte grozăvii se-ntâmplă. Îi pune o pătură groasă pe el şi-mi zâmbeşte simpatic. E roşcată, puţintică la trup, dar foarte spirituală. Îmi spune că a văzut multe la viaţa ei, spre exemplu săptămâna trecută au doftoricit un individ care atacase pe cineva şi se tăiase singur într-un geam. Şi poliţia l-a lăsat să plece. Şi că e sigură că şi ăştia au să scape, sau chiar dacă au să-i prindă, au să le dea drumul „pe uşa din spate”. Iar eu am văzut prea multe filme, de cred că au să-i prindă. Normal că n-au să păţească nimic, ce, eu nu ştiu că legile-s date prost sau nu-s date deloc, astfel încât oamenii răi scapă nepedepsiţi de cele mai multe ori. .. În sfârşit, apare echipa de intervenţie, adică un al doilea poliţist, mai ţanţoş, dar la fel de simpatic. Două minute de schimbare a datelor lui Marian între medici şi poliţişti, apoi plecăm cu ambulanţa spre Floreasca. Marian nu are pe nimeni de anunţat acasă.

- Te aşteaptă cineva?

- .. Nu.

- Păi cum? Tu cu cine stai, nu cu mama şi cu tata?

- .. Da.

- Păi şi nu te-aşteaptă?

- .. Nu.

- Eu i-aş bate, zău. Păi şi telefon aveţi?

- .. Nu.

- .. Vreun mobil, vreun vecin pe care să anunţăm..?

-.. Nu.

Doctoriţa şi cu mine întrebăm buimaci, când unul, când celălalt. Răspunsurile ni le dă absent, cu faţa îndreptată spre dreapta, spre peretele opus nouă. Ai spune că mai are puţin şi leşină. Odată ajunşi, Marian iese din raza noastră vizuală şi intră cu tot cu targă după o cortină albastră, la secţia de urgenţă. De unde este mutat pe o altă targă, apoi dus pe lângă noi la chirurgie. Mă sperii şi-l întreb pe doctorul de lângă el de ce la chirurgie. Îmi răspunde că e doar pentru stabilirea diagnosticului, oricum trebuie să facă radiografii şi tomografii şi abia apoi vedem dacă rămâne la chirurgie, îl mută la ortopedie sau cine poate şti. Rămân mofluz cu mâinile la piept şi mă uit la poliţişti, care trebuie să aştepte şi ei diagnosticul. S-au întâlnit cu alţi poliţişti, care aşteptau şi ei un alt diagnostic, al unui tip prins la furat într-un garaj şi bătut de proprietar. Mă tot învârt prin holul de triaj şi mi se pare că totul se mişcă acolo cu încetinitorul. Medicii merg agale, asistentele-şi târşâie saboţeii albi, doar pacienţii umblă mai repede, un paradox al ştiinţei medicale. Se pare că cei doi poliţişti au prins drag de mine, mai ales după căutătura şi figura imobilă pe care-o am, îmi povestesc tot felul de întâmplări morbide din spital, cum a venit ţanţoşul acolo cu nevasta care avea o criză biliară şi cum, după patru ore de aşteptat pe sală, nevestii i-a trecut şi criză şi tot şi s-a întors acasă.. Pufnesc în râs mai mult să le fac pe plac. Mă întreabă unde stau, unde vreau să merg în noaptea aia. Le spun că trebuie să ajung în Colentina. Sună după o maşină şi-mi zic că mă duc ei, că tot trebuie să meargă la Bucur-Obor, să-i ia o declaraţie casierei martore. Le mulţumesc frumos şi mă duc să-mi cumpăr o ciocolată caldă de la automatul de pe hol, cel din dreapta; pentru că cel din stânga îmi refuza bancnota. Îl întreb pe roşcat mai mult din scepticism cum pot să aflu detalii despre mersul cazului, şi el îmi zice să mă adresez poliţiei de metrou, cu sediul în Piaţa Unirii. Beep-beep. Beep-beep. Mesaj de la prietenul meu: Ma culc,pic de somn.distractie placuta.pare rau – mă bosumflu şi golesc păhăruţul de ciocolată caldă din două guri. Roşcatul se duce până la targa lui Marian să-l întrebe dacă vrea să depună o reclamaţie. Spune că da, dar atunci are să trebuiască să vină însoţit de-un părinte, fiind încă minor. Eu nu mai am nici un chef să stau pe internet, simt doar că vreau să beau ceva rece şi să fac un duş. Afară, le zic poliţiştilor că nu e cazul să mai merg cu ei, că trebuie să ajung în Crângaşi. Cel ţanţoş se oferă să mă ducă până la secţia 20, care e la două minute de mine – roşcatul a ieşit la o ţigară. Îi mulţumesc şi-i spun că vreau mai întâi să ştiu cum rămâne cu Marian. Iese o doctoriţă care anunţă cu voce tare că diagnosticul e gata. Poliţiştii se îndreaptă spre ea şi o-ntreabă care diagnostic. Rămâne blocată o secundă, apoi adaugă: „.. Cel cu garajul.” Poliţiştii zâmbesc şi intră în salonul de urgenţe de unde apar cu un om pansat la gât şi legat cu cătuşe. Îs toţi trei cu gura pân’ la urechi, probabil că se cunosc de ceva vreme. În timp ce ies, poliţiştii îl ţin chiar prieteneşte pe după gât pe oaspetele lor. Ţanţoşul îmi şopteşte complice că băieţii ăia aşteptau acolo de la zece seara. Mă uit la ceas: doisprezece şi treizeci şi cinci. Mmmmamă. Îl prind iar pe doctor – care defila cu un aer arogant de mă scotea din sărite – şi-l întreb când se dă diagnosticul pentru Marian, băiatul agresat în staţia de metrou; de parcă-l întreb când se deschide la aprozar. Mă priveşte cu jumătăţi de ochi şi-mi spune că are să stea în noaptea asta sub investigaţii, şi abia mâine să vedem. Ţanţoşul prinde informaţia din zbor şi sună după maşină. În zece minute sunt invitat într-o Dacie şi dus acasă. Pe drum, conversaţii poliţieneşti de complezenţă: câte grozăvii şi atrocităţi se-ntâmplă-n lume. Uite, el a avut acum o săptămână un caz în care două găşti s-au tăiat cu cuţitele. Când a ajuns el acolo, deja cel mai mare dintre toţi (care avea 15 – cinci-spre-ze-ce ani) era hăcuit pe figură, cu fălcile şi buzele făcute ferfeniţă, de i se vedeau toţi dinţii. De la ce-a pornit toată tărăşenia? Cică s-au întâlnit pe internet, s-au apucat să se înjure, s-au întâlnit apoi şi faţă-n faţă şi unul a scos cuţitul. A fost suficient.

.. Toate aceste evenimente au avut loc în noaptea trecută, într-un interval de două-trei ore. Nu garantez pentru ce s-a întâmplat înainte să cobor din metrou – e doar cum îmi imaginez eu lucrurile, bazându-mă pe mărturiile celor ce-au fost, oarecum, de faţă; şi oare cât de departe am fost de adevăr? – dar apoi am prezentat totul cât am putut de obiectiv şi abţinându-mă de la orice comentarii prea insinuante sau maliţioase. Desigur că oi fi uitat nişte detalii sau amănunte, dar aveţi să mă iertaţi. Scriu puţin incoerent, scriu altfel, scriu la cald; memoria nu a avut încă timp să aşeze la locul lor toate evenimentele din seara asta. Nimic neobişnuit, au să spună unii dintre voi, un puşti a mâncat bătaie de la alţi şase. Se întâmplă altele şi mai şi, nu trebuie să se facă atâta caz. Bineînţeles, sunt întâmplări şi situaţii cu mult mai dramatice decât asta. Dar ideea de relativ nu funcţionează atunci când vorbim de agresiuni, de fărădelegi. Nu pentru mine, cel puţin. Mi-aduc aminte de asta: Now, we must all fear evil men. But there is another kind of evil which we must fear most, and that is the indifference of good men. “The Boondock Saints” rămâne unul din filmele mele preferate. N-am fost şocat sau marcat foarte puternic de ce-am văzut şi auzit în seara asta, dar m-a încercat un sentiment teribil de sictir şi de inutilitate când mi-am dat seama că ăia şase nemernici au să rămână probabil în libertate. Şi mă gândesc când dracului au să-nlocuiască trenurile vechi, cele cu vagoane separate de pe magistralele galbenă, roşie şi verde cu trenuri noi, la fel ca pe cea albastră. Măcar acolo-s nişte agenţi de securitate care pot interveni în astfel de cazuri. Şi când au să se facă reglementări în domeniul sanitar, şi.. .. Şi gata. Că am minţile-n toate părţile. .. Am început să scriu primele rânduri imediat ce am ajuns acasă, şi se simte. .. Ironic, e un lucru scris – din nou – sub impulsul evenimentelor, şi nu unul din textele pe care le aveam pregătite deja.

Tuesday, January 09, 2007

O noapte de invalmaseli

Mdaaaa.. niciodată nu e suficient -

E a.. patra ciocolată caldă, dar dacă stau să mă gândesc la cât de mari le fac aici, e de fapt a opta.

Mădălina, fata de la bar, intră şi iese destul de des pe uşă. E frumuşică foc, zâmbeşte mult şi când nu face nimic stă într-o firidă şi citeşte. O carte. Chiar. Ce carte citeşte Mădălina? Ia s-o întreb. Mda. Mădălina citeşte "Valsul de adio" - Milan Kundera. Şi are nişte ochi.. la fel ca piatra de jad pe care o simt în buzunar. Zău, nu ştiu ce culoare au ochii ei, dar în lumina asta a mea nu pot decât să văd o piatră de jad în dublu exemplar, scufundată în absint vesel.

Am auzit multe lucruri despre Kundera, nu-mi amintesc nici unul. Şi nici n-am citit vreodată ceva scris de el - desigur, cu excepţia titlului cărţii pe care o are cum Mădălina în mână.

Suntem doar noi doi, cu excepţia colegului ei - discret şi retras, de altfel - şi a unor indivizi care n-au ce căuta aici - din principiu şi personal: beau mult şi prost combinat, vorbesc urât şi tare, au bani, sunt trei, în concluzie îi vreau plecaţi. Pe colegul Mădălinei nu-l vreau plecat, are o atitudine tolerantă, complice, parcă e făcut spre a aproba şi a fi de acord cu pacea mondială. El e liantul de siguranţă al barului cât citeşte Mădălina şi ascult eu muzică. A propos de muzică, Gigi îşi cântă Etiopia. Pentru noaptea asta nici nu vreau altceva.

.. Cred că acum mi-ar sta bine dacă aş fuma. Oricât e de nesănătos, cred că dacă aş miji ochii, aş întinde mâna alene să scutur ţigara în scrumieră şi aş părea foarte concentrat asupra foii ăsteia de hârtie, aş arăta extraordinar.

.. Stau aici de ceva vreme. M-au deranjat vecinii de la masa de alături cu poveştile lor despre Spania şi Franţa, aşa că am ieşit să iau o gură de Bucureşti. Frig. Am intrat în alt lăuntru şi am plătit exact cât a făcut pentru a vedea ce scriu nişte oameni pe care-i cunosc şi pe care mi i-aş dori mai aproape decât vreau să ştiu.

Mi-e urât să mă duc acasă. În ultima vreme ajung acolo doar să dorm. Am o casă mare, primitoare şi goală - mă aştept doar eu acolo, şi zău, nu-mi sunt prea simpatic în ultima vreme. E o perioadă în care am zece mii de cârlige agăţate de piele cu câte un şnur legat de fiecare. Trageţi, sunt al vostru. Mă doare şi-mi place, într-un fel masochist de om care nu ştie foarte bine de ce, dar se închide singur între patru pereţi şi vorbeşte cu un hamac. Hai să fim serioşi, câte pot să aflu de la un hamac - mai ales că-i al meu! Ce conversaţii antrenante pot avea cu o bucată de pânză - e drept, foarte mare şi frumos colorată?

Sunt cam singur. Asta-i situaţia, nu mă plâng. Eu mi-am dorit-o, eu mă descurc. Un mâine care-i scris cu o omega în loc de "â", nişte incertitudini concrete care nu-s recunoscute - neam, a cincea ciocolată caldă care-i mai deschisă la culoare decât primele patru, multe tăieturi pe foaie.

Sunt ca un savant nebun care face experimente pe el însuşi, neavând la dispoziţie subiecţi umani din cauza legilor barbare şi ignorante. Îmi înghit pastilele făcute de mine şi-mi injectez substanţele pe care tot eu le-am creat.

.. De fiecare dată când Mădălina intră pe uşă şi se îndreaptă spre mine tresar, ridic ochii şi aştept s-o cunosc. Cei trei vajnici lucrători peste hotare tocmai au plecat. Mai sunt eu, "uncheşul". Am rămas cu ochii ţintă când mi-a spus aşa cel tuns scurt de tot, cu un tricou cu ştrasuri, zâmbind larg când - văzându-l cum decorează toaleta fetelor - l-am întrebat dacă are nevoie de ceva, dacă se simte bine: "Siiiiigur, uncheşule.. Ai şi tu o pastilă?" După care a început să râdă şi mi-a spus că se simte foaaaarte bine şi că să stau liniştit. Şi liniştit am stat.

La dracu', nu-s aşa bătrân! Am să-ntineresc pe zi ce trece, promit, lipsa de somn e de vină. Vreau să dorm, vreau să dorm cam două săptămâni, iar când mă trezesc vreau să am de ce. Vreau un motiv, vreau să vreau ceva şi să ştiu că am să-l şi fac. (Nu-s chiar culmea coerenţei şi conciziei, de altfel nici nu mi-am propus. Astea nici nu-s cuvinte sau propoziţii, sunt doar ocheade aruncate foii, care cum pică.)

Ieri s-au împlinit 35 de luni de când sunt burlac. Trei-zeci-şi-cinci-de-luni. 3 (trei) ani minus o lună. Îmi aduc aminte foarte bine ziua în care m-am despărţit de ea. .. Şi aici urmează cea mai mare mâzgăleală de pe foile astea, trei rânduri întregi. Pentru că atât mi-a luat să bâigui până să-mi dau seama că ar fi o indiscreţie de neiertat să-mi scriu greşelile faţă de ea şi pentru că nici n-aş fi ştiut bine ce să scriu, de fapt. M-am trezit acum, brusc, că s-au învălmăşit atât de multe de spus despre asta încât m-am blocat. Nu, singurul lucru pe care-l pot face în legătură cu asta este să ştiu că încerc tot timpul să nu repet povestea. E foarte important. (Am tăiat "al dracului de". Şi încă un rând după.)

Cred că dacă m-aş îndrăgosti aş fi un adevărat dezastru. Pentru că simplul fapt că aş iubi pe altcineva în afară de propria-mi persoană m-ar da peste cap. Adică cum, nu eu primesc prăjitura mai mare? Ceee, i-o dau de bunăvoie şi cu inima plină.. ei?! La dracu'; eu sunt ăla care o sună cu inima-n gât? Cum, umblu capiu, îmi petrec nouă zecimi din starea de trezie gândindu-mă la ea şi la cum să n-o supăr cu nimic şi la ce-ar zice ea dacă ar fi să mă vadă în orice moment?!? Păi ce-i asta??.. Şi colac peste pupăză, mai şi debordez de fericire ca o tonetă de îngheţată cu şapte mii de soiuri în toiul verii?!? Păi deja ştiu că pot să-mi pun liniştit ştreangul de gât, se duce dracului giudeţul.

Nu, nu se poate aşa. Nu cu oricine. Nu, trebuie să fie ea, fata perfectă. (Au, aici chiar am dat-o-n bară cu toate fetele care citesc.) Dar asta este! Şi cel mai simplu şi mai sigur şi mai plăcut mod de a da peste fata perfectă este să le cunoşti pe toate. (Nu-mi îmbunătăţesc situaţia, ă?) Fără gânduri ascunse, fără agende secrete. E chiar ridicol de clar - da, sfânta evidenţă: vreau să fiu nemuritor şi de-a pururi victorios, dar dacă e să pier în luptă, măcar să ştiu că mor răpus de mâna celui mai puternic dintre vrăjmaşi!

Hm. Cum ar spune un om pe care-l cunosc şi care e mult mai dezmeticit decât mine în multe privinţe, m-am jucat oleacă - "am comis nişte infracţiuni logice". Dar îmi place să cred că infracţiunile astea logice pe care le fac sunt intenţionate şi cu un scop pe termen mediu spre lung. Nu, de fapt e o găselniţă pentru a-mi acoperi tâmpeniile. Aiurea, vă spun, sunt total intenţionate. (Am văzut de curând un Eddie Izzard, de.) Pentru că probabil cea mai mare infracţiune logică pe care o pot comite este să atribui o logică îndrăgostelii. Pot să perorez şi să întind nenumărate fire de raţionament, cu momeli, cu nade şi cârlige şi tot dichisu', dar e exact ca la pescuit: peştele e cel care alege dacă muşcă sau nu. Şi mai e şi problema bălţii: fiecare om cu balta proprie. Depinde doar de el să aibă grijă de ea, de vegetaţie, de faună, de cât de curată e şi-aşa mai departe. Pentru că unele-s şansele de a prinde ceva pe-o baltă luxuriantă, naturală, cu desişuri, ochiuri largi de apă, nici o sursă de poluare.. şi altele-s dacă te duci la pescuit pe lacul Colentina, spre exemplu. În primul caz probabil că prinzi peştele cu un fir legat de deget - în cel de-al doilea nu te-ajută nici o flotă de pescadoare. Cutii de conserve, anvelope..

.. Mă rog, eufemisme la îndemână. Ecologia sufletească e un domeniu generos, dar în care devii expert doar dacă ajungi să trăieşti toxic.

.. Acestea fiind zise, Mădălina tocmai a spart dincolo cincizeci şi şapte de pahare şi sticle (am auzit-o eu), Gigi cântă de nu se poate iar eu nu prea mai am chef de mâzgăleli.

Nu mi-e somn şi-aş da orice să adorm fără nenorocita aia de omegă. Eh, măcar încerc să fac ceva cu insomniile.