Thursday, April 28, 2011

mensa people.

completed all the tests, rendered as eligible.
read all the material (not much).
got a pretty good idea about the whole thing.
i don't want to be a part of mensa (nichituş dixit: i'm a fucking genius, but you have to beg for me).

however, i know a few people who are mensa members.

ciocio, for example, is one of those people. coincidentally, she's also the one that got these three games to me. great stuff. i love 'em. such a high sentiment of accomplishment comes over one after one finishes them.
but i'm sure that's not what mensa is all about.

knock yourself out.

3d logic
3d logic 2
interlocked

also, here's some humour.

Wednesday, April 27, 2011

hypnophobia.

it seems i should get a separate section of music in here.
it also seems i should get a separate section of braincells in here.

travelling was one of the very few sounds in my mind with a whimsical approach that put me to ease. not anymore, it doesn't. now it just boots the hell out of me, and not educationally, but with despising hatred.

so. here's the one and only album - mihai balabaş sent it to me a long time ago, out of his own initiative - that used to make me sleep even when then, then when since.
you want it, you look for it. (i recommend a 3'' crossfade on winamp.)

two bottles of rum are awaiting. not familiar, but brand new.

KLF - Brownsville Turnaround On The Tex-Mex Border
 

KLF - Pulling Out Of Ricardo And The Dusk Is Falling Fast
 

KLF - Six Hours To Louisiana, Black Coffee Going Cold
 

KLF - Dream Time In Lake Jackson
 

KLF - Madrugada Eterna
 

KLF - Justified And Ancient Seems A Long Time Ago
 

KLF - Elvis On The Radio, Steel Guitar In My Soul
 

KLF - 3AM Somewhere Out Of Beaumont
 

KLF - Wichita Lineman Was A Song I Once Heard
 

KLF - Transcentral Lost In My Mind
 

KLF - The Lights Of Baton Rouge Pass By
 

KLF - A Melody From A Past Life Keeps Pulling Me Back
 

KLF - Rock Radio Into The Nineties And Beyond
 

KLF - Alone Again With The Dawn Coming Up
 

Monday, April 25, 2011

triple aye meeting.

thomas gordon sumner
frederick austerlitz
prince roger nelson
stanley kirk burrell
taidje kahn
tijs michiel verwest
quentin leo cook
eric patrick clap
norma jeane mortenson
marja sklodowska
daniel michaeli
tara patrick
johann holzel
lucy johnson
caryn johnson
frances ethel gumm
archibald alexander leach
margaretha geetruida zelle
terry bollea
john charles carter
arnold george gerry dorsey
tracy marrow
o'shea jackson
robert van winkle
william michael albert broad
reginald kenneth dwight
mary macgregor
ralph lifshitz
stephani joanne angelina germanotta
wladziu lee valentino
rosalie anderson qualley
nora louise kuzma
marvin lee aday
farrokh pluto bulsara
richard hall
jean baptiste poquelin
demetria guynes
james newell osterberg
joe yule, jr.
artis leon ivey, jr
margaret mary emily anne hyra
henri donat mathieu
sealhenry samuel
joyce penelope wilhemina frankenberg
carlos irwin estevez
michael shalhoub prizhivago
eunice kathleen waymon
saul hudson
mary isobel catherine bernadette o'brien
samuel langhorne clemens
rodolpho alfonzo rafaello pierre filibert guglielmi di d'antonguolla valentine
evangelos papathanassiou
john simon ritchie
allen stewart konigsberg
mckinley morganfield
marion michael morrison
fingal o'flahertie wills
steveland judkins hardaway
howard allen o'brian
curtis jackson
vincent damon furnier
vickie lynn hogan
robert allen zimmerman
david robert jones
david kotkin
noah kaminsky
alecia moore
enrique morales
richard starkey
calvin broadus
mark vincent
eric arthur blair
charles lutwidge dodgson
francois-marie arouet

da, ştiu, vă pun la muncă, aşa, din a doua zi de paşte.

Sunday, April 24, 2011

dropsuri.

1. în astea 2-3 zile am mâncat cât pentru toată primăvara.

2. azi-noapte am făcut live-tweeting de la biserică, unde m-am dus mânat de o deşănţat-frivolă curiozitate şi de un chef de şagă cel puţin la fel de. aveţi buton de la twitteru' meu în dreapta.

3. într-un cămin din tei există un lift de hogwarts (am un fix cu hogwarts zilele-astea). intri-n el la parter, apeşi pe 5, se închid uşile, porneşte şi se duce la 9. aştepţi să ajungă la 9, se deschid uşile, mai apeşi o dată pe 5, se închid uşile, porneşte şi se duce la 4. aştepţi să ajungă la 4, se deschid uşile, ieşi din lift şi urci un etaj pe jos. normal, cu bagaje multe şi plăşi mari, că vii de-acasă. problema e că nu te poţi opri din râs. noroc că nu se mai găsesc ouă crude, zilele-astea.

4. la mine, curăţenia de paşte e chiar de paşte. acum sunt în pauză, dar am în jurul meu nişte saci de lucruri de care nu m-am mai atins de 6 luni de zile.

5. clanurile reunite au început să-mi placă.
 
6. a venit oficial vara. am fost înştiinţat direct, cu antet, pe faţă, pe umeri şi pe braţe.

Thursday, April 21, 2011

Counting down the reasons.



Wednesday, April 20, 2011

după aproape 2 luni de "natura urbană".

(ăsta are să fie un post de-alea cu multe linkuri şi câteva repetiţii ale verbului "a vrea" la persoana 1 singular, dar nici pe departe câte aş putea să bag.)

ştiu că unii cititori, când intră aici, scrollează din capul locului să vadă cât de mult am mai scris de data asta, după care citesc pe diagonală. da, vizitatorilor, vă văd! vă ştiu. în avatar am un webcam care vă pândeşte. e-n contre-jour, voi nu-l vedeţi. iar cântecul de mai jos este doar pentru eroii care mă citesc la sacrificiu, cuvânt cu cuvânt.

Vangelis - Intergalactic Radio Station
 

îmi dau seama că e al naibii de greu să faci o treabă serioasă şi mai ales valabilă dacă nu te zbaţi mult, mult de tot şi dacă nu ai timp pentru zbatere. aici am să scriu ce vreau eu de la emisiunea asta pe care-o fac la radio lynx, pe lângă un nou generic, un nou spot, un tab separat pe blog şi un landing page decent pe facebook, adică nişte chestii neprioritare. (da, asta-nseamnă că dau material şi idei gratis, dar nu-mi pasă. după cum zicea livia: "dacă-i zmeu, să zboare!")

la modul general, vreau să aduc în faţa microfonului probleme, situaţii, evenimente şi oameni cu care trăim şi care ne afectează. în bine sau în rău. asta o spun nu doar pentru cei ce citesc aici, ci şi pentru cel ce scrie. sometimes, i need it.

despre natura urbană. dânsa nu are un stil prestabilit: am preluat oarecum natural o funcţie de "ştirist", am făcut emisiuni împreună cu alţi realizatori din radio, am avut invitat în studio grupul vocal-instrumental avant'n'gard într-un concert/poveste, i-am avut invitaţi pe domnii anil patel şi murray rowan, organizatorii yahoo! openhack bucharest 2011 la un interviu despre ce se întâmplă pe 14-15 mai la bucureşti, am avut-o invitată pe doamna laura florea, preşedinte arrl (asociaţia registrul român de lobby), de la care am aflat ce şi cum se întâmplă într-un proces de lobby profesionist, l-am avut invitat pe domnul codruţ feher, reprezentantul naţional al fnpa (federaţia naţională pentru protecţia animalelor), care a stat mai bine de o oră în direct la telefon, fiind în clădirea parlamentului, încercând să bage cât de cât minţile în capul parlamentarilor etc. - dar să nu transform asta într-un hall of fame, că e prea devreme; ideea este că mai am material de lucru pentru câţiva ani de-acum încolo, doar timp să am să-l procesez.

aşadar, am decis să-mi pun aici nişte "reminders" pentru vremuri mai bune. în acelaşi timp, dacă aveţi idei, completări, nelămuriri, sau obiecţii, comentariile sunt ale voastre. sunt de apreciat şi mâini sau chiar picioare de ajutor.
  • pe parte muzicală, mai vreau să invit trupe în studio şi poate chiar în "borcan", la producţie, pentru un concert live. deocamdată am pe listă aşa: taxi, partizan, byron, kumm, travka, urma şi butterflies in my stomach. (dacă citiţi asta, să ştiţi că am să vă stresez cu invitaţiile.) oamenii ăştia fac o muzică foarte bună, extrem de apreciată de public şi nu vreau să pierd ocazia de a-i avea invitaţi în emisiune.
  • tot pe parte muzicală, vreau să aduc multă muzică nemaiauzită la radio lynx. also, din toamnă vreau să introduc, săptămânal, o zi dedicată unei singure trupe sau unui singur cântăreţ. sau cântăreţe. toată vara are să ruleze aici un sondaj, iar, după voturile voastre, am să procedez în consecinţă.
  • pe alte părţi culturale, vreau să avem mici episoade de teatru radiofonic cu actorii de la teatrul joint, vreau să văd ce au de povestit cei de la lecturi urbane şi cei de la bookblog.ro, vreau să-i văd pe cei de la descopera.ro cum mă lămuresc în direct despre o grămadă de chestii şi vreau să leg anumite şireturi de colaborare cu şapteseri, metropotam şi viajoa.
  • pe parte ecologică, dacă s-ar putea, aş avea-o invitată în studio săptămânal pe liana buzea, preşedintele ecoassist. i-aş aduce pe cei care au făcut hai, moldova! şi le-aş fura o uniformă. referitor la sursele alternative pentru energie electrică, prin vară vreau să fac o ediţie sau două în care să am invitaţi reprezentanţi ai firmelor de energie eoliană şi solară, precum şi reprezentanţi ai renault românia şi dacia, a propos de maşinile electrice.
  • vreau să fac o emisiune pe bicicletă. habar n-am cum şi în ce context, dar mă gândesc eu.
  • cât mai multe concursuri! (roxă, nu te bucura. eu nu fac mânării decât dacă îmi iese şi mie ceva. aşa, pe ochi frumoşi, nu merge la mine.)

la capitolul "cestiuni arzătoare la ordinea zilei", unele-s de făcut acum-acum, altele suferă amânare, că sunt perene. oricum, am o listă de ajunge până-n fm.

  • referitor la masacrul câinilor comunitari din deva, am încercat în ultimele 2-3 zile să dau de mircia muntean, primarul devei, precum şi de cineva, oricine, de la poliţia din deva. nici o şansă - ori sună ocupat, ori sună şi nu răspunde nimeni. cum nu prea pot să mă deplasez până la deva, am să-ncerc în continuare.
  • referitor la povestea din parlamentul european cu adrian severin, vreau să-i invit în studio pe cei care au iniţiat mişcarea daţi un leu pentru derbedeu, pentru că sunt mulţi lei de strâns pentru a plăti o poliţă aşa de mare.
  • referitor la problema cu panoul publicitar din timişoara, care înfăţişa un bebeluş şi un mesaj pro homosexualitate, l-aş invita pe acest domn în emisiune, ca reprezentant megieş al vocilor cetăţenilor poziţionaţi împotriva acelui panou publicitar. domnul marius dugulescu este, printre altele, senator pd-l, vicepreşedinte al comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale, membru al subcomisiei pentru problemele românilor de pretutindeni şi preşedintele subcomisiei pentru demnitate umană. destul de interesant, face parte şi din grupul parlamentar de prietenie cu olanda. are cineva propuneri pentru un interlocutor de partea cealaltă a baricadelor?
  • referitor la referendumul bucureştiului de pe 19 iunie, aş avea nişte întrebări pentru domnul sorin oprescu, doamna elena udrea, domnul victor ponta şi domnul crin antonescu. poate n-am înţeles eu bine nişte lucruri. nu c-aş spera la vreun răspuns, dar vine anul electoral vâjâind ca vijelia, iar eu mizez pe aviditatea politicianului pentru cantitatea imaginii şi timpul pe sticlă şi în sonor. în plus, s-au prins că online-ul începe să rupă. cine ştie.
  • referitor la sistemul sanitar românesc, mi-a fost propus un follow-up la povestea de anul trecut, de când realizam emisiunea trei ceasuri grele, cu registrul donatorilor de celule stem. cu toate astea, în ultimele săptămâni s-au schimbat oleacă datele problemei. ediţia are să se întâmple imediat ce ne strângem rândurile.
  • referitor la catedrala mântuirii neamului, la "banca" ortodoxă română şi la obligativitatea orelor de religie în şcoli şi licee, aş dori în studio un reprezentant al bisericii ortodoxe române, unul al ministerului finanţelor şi unul al ministerului învăţământului - cu întrebări venite şi adunate de la ascultători. mă mai gândesc dacă ăsta ar fi formatul optim.
  • referitor la multe alte probleme şi întrebări pe care le am în primul rând eu ca om, apoi ca realizator al unei emisiuni, am o listă de oameni destul de mare, pe care am să-i contactez treptat.
şi cam atât. mâine dimineaţă, de la 10, aşteptaţi-vă, as usual, la muzica mea preferată pe care-o pun în emisiune. şi mai vedem ce-are să mai fie.

'til further notice,

    Monday, April 18, 2011

    sărbători pe care am să le adopt pentru că rezonează cu forul meu interior. (2)

    bă, deci. înainte de orice, să ne-nţelegem. am două prenume: adrian şi liviu. de când ieream mic, răspund la andi. asta nu înseamnă că mă cheamă andrei, nu-mi serbez onomastica de sfântul andrei. la dracu', nu-mi serbez onomastica nici de sfântul adrian!

    dar noroc că avem o ţară împânzită de ioni, elene, marii, ane, ănci, costeli, nici, neli, gici, andrei şi georgi.
    lăsând la o parte că numele "nicu" poa' să vină şi de la ion, şi de la nicolae, m-am săturat de onomasticile astea. nu mai pot, nu mai vreau. daţi de băut părinţilor/naşilor voştri că v-au botezat atât de original, dar lăsaţi-mă dracului în pace.

    prima parte - aici. like i said, nu vreau să vorbesc acum despre cum şi-a "altoit" biserica sărbătorile creştine tocmai în sau în jurul ălora păgâne, că asta-i altă poveste.

    also, am uitat ieri de 1 mai - sărbătoarea muncii în care românii îşi iau liber de jur-împrejurul zilei, ca să fugă la mare să rebegească amorţiţi de alcool sau să iasă la iarbă verde, s-o pască.

    aşa. uite sărbătorile pe care le propun eu:

    1-2 februarie (sau 12, după the old ways) - imbolc - sărbătoare celtică, marchează începutul primăverii. bine, la noi începutul primăverii este undeva între crăciun şi bobotează, când apar primii ghiocei în piaţa romană. de imbolc, faci focuri de tabără, dansezi în jurul lor, bei, te tăvăleşti prin zăpadă şi prin jar, găseşti tu o ocupaţie.

    mardi gras - pică prin februarie-martie, depinde de data în care pică paştele. oricum, putem să ne alegem o dată fixă, dacă renunţăm la paşte. de mardi gras te pui în cap şi la propriu, şi la figurat. liber la destrăbăl, desfrâu, dezmăţ. marţea carnavalieră.

    17 martie - st. patrick's day - everybody's irish on st. paddy's day. se bea în tâmpie şi, ce-i mai important, ai cele mai multe şanse de a găsi un leprechaun care păzeşte un ceaun umplut cu bani de aur. 2 rainbows! woooow, lad!!

    father's day - pe asta o avem şi noi, dar nimeni nu ştie de ea. ziua tatălui e ca un fel de ziua bărbatului (tot bergenbier-ul e de vină), adică o struţocămilă gen 8 martie (ziua femeii/mamei), de parcă se subînţelege că eşti tată sau mamă dacă eşti bărbat sau femeie. nu, serios, pentru un popor atât de avid de sărbători, e atipic să punem 2 într-una. aşa. asta pică în a doua duminică din luna mai. atunci ar trebui să se întâmple cele mai multe sandwich-uri din lume.

    spring break - vacanţa de primăvară de la şcoală - 2 săptămâni de mardi gras. need i say more?

    15 mai - ziua internaţională a sexului - văd că e făcută de nişte români. bine, bă'eţii! aţi prins ideea!

    1 august - lughnasadh - festivalul luminii - focuri de tabără, dansuri, băutură - putem să-l înfrumuseţăm, că e la liber. celticii au cele mai mişto sărbători.

    31 octombrie - halloween - deja împrumutată, dar mult subapreciată. sărbătoarea asta ar putea să fie de zece ori mai mare şi mai importantă la noi decât la americani. imaginaţi-vă o noapte în care strâng o gaşcă de rockeri, ne îmbrăcăm în cocalari şi piţipoance, cu ştrasuri, sclipiciuri, ochelari de muscă, trening cu pantofi, bling la gâţi şi perciuni cui şi ieşim "pe centru", să băgăm un blitzcaft cu manelarii adevăraţi. de altfel, cam aşa făcea şi vlad ţepeş, primul death metalist român.

    26 decembrie - boxing day - toată lumea dă năvală în magazine, că-i totul la reducere. de altfel, o sărbătoare cu un nume foarte potrivit pentru domnii şi doamnele în vârstă care-şi rup coastele şi se târnosesc pentru o bormaşină, o sticlă de ulei, o pâine şi 10 metri pătraţi de pânză.

    cam p-astea le-aş împrumuta. mai am câteva idei de sărbători pe care le-aş inventa, dar nu vreau să-mi încep secta religioasă chiar acum. nu i-a venit încă timpul.

    skipping time.

    până la partea a doua, de diseară, încă o pastilă.

    laumomendat, am avut o carte scrisă de asimov, o colecţie de proză scurtă, "visele sunt sacre". acolo este o poveste cu un aparat (cronograf îi spunea, cred), care putea să redea în timp real momente istorice din trecut. în realitate, funcţiona doar până la 100-150 de ani în urmă, după (sau înainte de) care apăreau interferenţe temporale şi nu se mai înţelegea nimic.

    e soare, bate vântul şi stau.
    pe scaunul din dreapta e un album vechi de poze, nu doar cu mine.
    e şi geamul din dreapta deschis, că mor de cald.
    104.8 (radio muzical), recuerdos de la alhambra.

    happy traffic jam, până dă vara peste voi.

    deci, se poate.

    vă mai aduceţi aminte de asta. e, azi am găsit un comentariu nou, din care am ajuns aici.

    lasă că e ca la radio erevan: george nu e george, site-ul este în continuare plin de chestii fără surse (normal, doar eu mă mai trezesc, ca huhurezul), dar, da, se poate.

    mă gândesc dacă un site mai zdrăvănos de "ştiri", eventual o realitatea.net sau o antena3.ro, ar face aşa ceva.

    Sunday, April 17, 2011

    sărbători pe care am să le adopt pentru că rezonează cu forul meu interior. (1)

    (.. asta lăsând la o parte ce spunea traiu, cu afacerea aia de-o lună cu florăria.)

    m-am gândit că e cazul să mă reorientez grav în domeniul sărbătorilor. nu-mi convin deloc ăstea de pe la noi, îs nişte porcării, fie ele tradiţionale sau împrumutate. aşa că m-am uitat de jur-împrejur şi mi-am ales altele, care cred că mă reprezintă ca individ. subiectul ăsta pe blogul meu are două episoade. primul este chiar cel prezent, despre "jos ale noastre", al doilea este ălâlant, de mâine, despre "sus ale lor".

    aşadar: jos ale noastre.

    ca stat laic ce suntem, avem sărbători în calendarul ortodox de putem să le curăţăm de coajă, să le tăiem rondele, să le prăjim în untură de porc şi miel şi să avem un lifetime supply de prostie călită bine, conservată şi rezistentă la orice umbră de gândire.

    anul începe cu boboteaza. de bobotează, iisus a fost botezat de către ioan botezătorul. a little redundant, is it not. tot de bobotează, românii au o tradiţie tetraplegic de inteligentă*: se aruncă în dunăre şi-n mare şi se-ntrec să recupereze o cruce zvârlită de un preot. ceilalţi, mai slabi la credinţă, dar mai tari la rugăciuni, stau şi urlă mireneşte de pe mal. dacă vreun înotător are de suferit cu bronhopneumonii şi răciri la diverse după aia, bea numai agheasmă cu lămâie şi ţine sticle de agheasmă fiartă pe la şale şi scapă. dacă doar moare de hipotermie, merge direct în rai, does not pass go, does not collect $200. de altfel, e şi o vorbă lăsată de confucius despre aceşti vajnici apostoli ai creştinătăţii: "îngheţata e un desert divin, căruia nu-i şade bine în iad."

    apoi vine patrulaterul bermudelor - motiv să dispari de pe faţa pământului până când trece. el e împărţit în:

    - dragobete - motiv să spui "huo americanii" îmbrăcat în portul naţional şi cu zâmbetul pe buze, ca să dai bine la coarda patriotardo-romantică a gagicilor care sunt cu picioarele pe pământ (nu, nu-mi place travka) şi care sunt zghihuite emoţional profund de asemenea principii puternice, şi, ca atare, s-ar lăsa clătinate oleacă şi fizic.

    - valentine's day - motiv să fii castrat şi să ţi se implanteze două fondante roz în loc de.

    - 1 martie - motiv pentru autodemolări psihice şi previziuni sumbre pe tot anul. şi când zic "sumbre", mă refer la "saw n", cu n tinzând de la 1 la .

    - 8 martie - motiv să pui în scenă pe tine însuţi previziunile de pe 1 martie, să ai ce-ţi vinde ca să cumperi porcării scumpe care au să fie purtate, cel mai probabil, pentru alt idiot, care a cumpărat altele pentru alta care le poartă pentru..

    apoi vin floriile - motiv să nu-ţi botezi copiii cu nume de flori/plante/ciuperci. niciodată. nu. deloc.

    vine paştele - motiv să ieşi la vânătoare de iepuri. fiecare glonţ nimerit te costă cam jumătate de salariu.

    vine moş nicolae - motiv să-l iei pe moş neculai din cui şi să croieşti în stânga şi-n dreapta, să-i pui să se-ncalţe.

    vine crăciunul - motiv să braconezi brazi în speranţa că ai să fii prins şi ai să-ţi petreci această minunată sărbătoare cu nişte oameni cu care chiar poţi să te simţi bine.

    vine şi revelionul - motiv să pleci în lume în sensul şi cu viteza rotaţiei pământului, ca să ai timpul oprit măcar 24 de ore, să-ţi tragi sufletul după un an plin de sărbători minunate.

    mai sunt de-a sfinte mării mici şi mari, schimbate la faţă, adormite, trezite, gravide, lăuze, tot ce vreţi. that's just weird. păcat de nume, că e mişto. şi mai sunt şi o grămadă de sfinţi, motiv să nu-ţi botezi copiii deloc. mai bine nu faci.

    şi în toate aceste sărbători bem şi mâncăm. şi mâncăm. şi bem. şi bem. iar bem. mai bem. şi mâncăm. şi bem. şi dormim puţin, că suntem nişte oameni conştiincioşi, trebuie să mergem la lucru!

    da. cam astea-s alea ale noastre care mă fac să-mi pierd credinţa-n ideea de relaş sărbătoresc, pentru că te stresezi mai mult cu o sărbătoare de-astea decât cu 19 octombrie 2011, care pică-ntr-o miercuri.


    gata. mâine seară vine şi episodul cu "sus ale lor".

    *of course, that was a reference to sir stephen hawking's genius.

    Saturday, April 16, 2011

    hai că încep să mă sictiresc.

    acum o vreme, pe la începutul lui decembrie, am scris textul ăsta (pentru cei fiţoşi, care nu apasă pe link, e ăla cu zmeul). la propunerea mea, a fost preluat de giulius vreo 3 luni şi ceva mai târziu, care l-a transformat oleacă pentru ochii targetului său şi l-a pus pe daily cotcodac. acolo a rupt oareşce recorduri de trafic şi de share/like pe facebook (cred că e-ntrecut doar de ăla cu topul celor 100 de nume, care a avut parte şi de prime-time pe sticlă), iar de acolo a intrat direct în "folclorul online" - că aşa am găsit pe un site, specificat drept sursă.

    asta era o chestie la care nu m-am aşteptat, dar nici nu m-a deranjat prea tare. cum n-am un blog foarte user-friendly şi nici n-am de gând să-l umplu de facilităţi (chiar dacă mă mai prostesc eu cu facebook-ul şi cu natura urbană), am zis doar: "ce mişto". dar să fie clar: de scris, scriu, ca întotdeauna, după cum îmi vine şi cum am chef. lung, alambicat, scurt, criptic, pe ce subiecte vreau eu. am o "temă" de blog grea pentru anumiţi ochi, n-am blogroll, nici trafic foarte mare, comentariile-s puţine şi descurajate şi nici publicitate nu cred că vedeţi prea curând pe-aici. m-am retras voluntar de pe zelist, unde mă înscrisese vreun zelos, şi nu vreau, deocamdată, să-mi scot blogul în "mainstream" şi să-mi trimit smileyfaces-uri cu a-listerii. dar mi-a plăcut că o ţeavă de calibrul şi cu muniţia daily cotcodac mi-a preluat un text de aici şi a avut succes mare cu el.

    după aia m-am amuzat, nu o dată, când mi-am primit textul pe mail, de la tot felul de cunoscuţi, care-l primiseră, tot aşa, de la alţii, fără sursă. am zâmbit când am aflat că am intrat în mediul corporatist, direct pe mailurile de birou ale şefilor. mi-am căutat textul pe net: google a indexat 52,100 de pagini care-l conţin. numărul real e, probabil, ceva mai mare. din zecile astea de mii de pagini, multe-s forumuri, bloguri, site-uri de profil umoristic, portaluri de diverse.. nu cred că-s menţionat ca sursă-n 1% din ele. nici asta nu mă deranjează foarte tare, doar n-am să mă enervez că palele morilor de vânt se mişcă de la curenţii de aer.

    am găsit multe site-uri personale care mă menţionau ca sursă, dar am găsit şi multe site-uri oficiale, de "ştiri", care n-au avut astfel de scrupule împiedicătoare. de aici rezultă că, din cel puţin un punct de vedere profesional, oamenii care ţin site-urile alea personale sunt peste ăia care scriu pe site-urile oficiale. şi aici am o problemă.

    un astfel de caz este exact liderul presei online, adică adevărulonline.net, un site "de ştiri" în care clocoteşte valoarea şi deontologia la fiecare cuvânt publicat. (de fapt, n-am înţeles absolut nimic din site-ul ăla, cine e şi ce vrea el de la viaţă; cred că a prins careva domeniul liber şi s-a gândit că face bani mai încolo.. dar asta e altă poveste.) oricum, acolo şedea zmeul, bine-merci, lăfăindu-se călare, în toată nesimţirea lui, pe un prenume copleşit de asemenea saxana îngrozitoare: george. m-am înduioşat pe loc şi am hotărât să-i scriu o scrisoare lui george, pe care i-am lăsat-o într-un comentariu şi pe care, din motive bine întemeiate, o reproduc aici: 

    dragă george,

    mai întâi, sper că-mi dai voie să te tutuiesc, din două motive: datorită relaţiei speciale dintre noi doi, detaliată mai jos, dar şi pentru că nu ştiu care e numele tău de familie, că doar nu eşti inconştient să-l pui pe net, să-l vadă toţi derbedeii ca mine.

    îţi scriu plin de înţelegere pentru dificultatea unui om care "scrie" pentru liderul presei online de a căuta (online) şi a găsi (tot online) sursa unui text omniprezent, zilele astea. ştiu că nu-i lucru de şagă să fii supus la nişte presiuni enorme din partea redacţiei, pentru a produce articole, aşa că probabil te-ai descurcat şi tu cu ce-ai găsit pe-acasă, pe internet. mă gândesc, iar, că nu mai ai somn noaptea din cauză că nu poţi găsi o sursă cât de mică pentru un text atât de mare.

    mişcat până la lacrimi de asemenea situaţie, am decis să te anunţ că munca ta silnică de mai bine de trei săptămâni a dat roade: iată, sursa este chiar autorul acestui mesaj, care, înştiinţat despre chinurile rezultate dintr-un demers jurnalistic fără precedent, a venit să ţi le curme.

    aşadar, ţi-aş rămâne profund îndatorat dacă, la acest articol desăvârşit, ţi-ai înlocui prenumele cu blogul meu (e în link-ul de nickname, nu-ţi înnoda neuronii şi-aşa greu încercaţi prin alte părţi). de altfel, asta ar reprezenta foarte bine finalul apoteotic al întregii tale cariere online. nu-ţi face griji, sunt sigur că publicul are să înţeleagă de ce ai preferat să laşi, scârbit, asemenea mediu toxic pentru şira spinării.

    mai ţin să-ţi spun decât numai că apreciez că n-ai stricat textul şi nu i-ai tuns/altoit fragmente, pentru că, şi-aşa, ai pus versiunea "radio edit".

    cu drag,

    andi tuţescu

    p.s. dacă nu-ţi place blogul meu, www.google.com îţi dăruieşte vreo cincizeci şi ceva de mii de pagini pe care găseşti textul cu zmeul - alege tu una şi pune-o ca sursă.


    george e şi un tip ghinionist de felul lui, aşa, ca ţap ispăşitor. mi-a căşunat doar pe el, care n-avea nici un comentariu acolo, când puteam să-mi fac de cap cu oradea, satu-mare, galaţi, bucureşti şi multe alte metropole, care au adunat sute de miliarde de comentarii. dar asta însemna să caut pe multe pagini şi să-mi stric scroll-ul. george, îmi pare rău, george. dacă ai să citeşti vreodată asta, george, sper să înţelegi şi să mă ierţi, george.

    oricum, pe lângă scrisoare, am zis să fac şi-un printscreen, că e mare internetul.














    în încheiere, aş dori să mai mulţumesc stimatului domn andrei scripa şi distinsei doamne mariana văscăuţeanu, pentru că m-au bătut în cuie la avizierul istoriei, urcându-mi la fel de senin şi de folcloristic textul pe scribd, unde stau pe terasă cu alde mark twain şi jerome k. jerome, bem suc de mere şi ne uităm la zmeu cum se joacă de frumos cu huck finn, tom sawyer, becky thatcher, jim şi câinele din barcă. pdf, mânca-ţi-aş!

    reacţionez în felul ăsta (exemplu unic, mi-am promis) pentru că e prima dată când mă confrunt cu o astfel de situaţie. am avut o perioadă în care eram plătit pe drepturi de autor dintr-o anumită publicaţie, dar încă n-am primit nici un ban pe drepturi de autor dintr-un blog.

    Thursday, April 14, 2011

    cum să fii sigur că ţi-ai încuiat maşina în 5 paşi simpli.

    deoarece am maşină, am probleme. în general, sunt probleme de conştiinţă; în particular, mă mustră până mă frige-n ceafă şi mă ustură la ficaţi gândul că am plecat şi-am lăsat maşina descuiată, să vină hoţii sau te-miri-cine altcineva şi să ia tot din ea. îmi creşte pulsul exponenţial, efectiv turbez la gândul că m-aş întoarce şi aş găsi maşina toată desfleurată, cu portierele deschise larg, văduvită de manualul computerului de bord din torpedou, ambalajele de croissante din portieră şi ligheanul de plastic cu cearşaful ăla alb din portbagaj.

    aici fac o paranteză şi vă spun că am devenit oleacă paranoic: în ultima lună, umblând prin foarte multe locuri şi localităţi, am observat, la intervale destul de dese, aceleaşi 5-6 maşini cu care "mă întâlneam" în trafic, de multe ori mergând în acelaşi sens. ba pe autostradă, ba pe la piaţa gemeni, ba prin piteşti, ba înspre câmpulung, prin nişte sătucuri, ba prin berceni, ba prin urziceni.. şi tot aşa. mai disimulat, băieţi, mai disimulat.

    revenind. cea mai nasoală parte, când crezi că ţi-ai lăsat maşina descuiată, e să te trezeşti fără ea. dacă ştii sigur că ai lăsat-o încuiată şi n-o mai găseşti când vii înapoi, nu-i nici o problemă, îl suni pe chirilă şi-l întrebi unde anume s-a dus el să-şi recupereze maşina (nu te gândi că n-ai numărul lui de telefon, sună la 112 şi spune-le ce problemă ai: pentru astfel de cazuri, dispecerele au fost instruite special să-ţi facă legătura direct cu tudor chirilă).

    dar dacă ai vreo bănuială că ai lăsat-o descuiată şi n-o mai găseşti la întoarcere, te-ai terminat psihic pe toată viaţa. niciodată n-ai să mai urci la volanul unei maşini şi să ştii că-ţi aparţine în totalitate. ai să te uiţi la trecătorii de pe stradă şi ai să-i surprinzi pe toţi bolovănindu-şi pieziş privirile către tine. în spatele acelor priviri, ei aşteaptă să parchezi şi să te îndepărtezi, ca să se urce toţi în maşina ta şi să fugă cu ea. de altfel, sunt convins că multe accidente cu victime pietoni au la bază un motiv foarte întemeiat: "l-am văzut cum se uita ţintă la mine, care veneam în viteză! pusese ochii pe maşina mea! n-am făcut decât să-mi protejez proprietatea! e dreptul meu! nu! ia mâna! nu e voie! nu e voie!" - şi la noi nu e moda ptsd-ului (post-traumatic stress disorder), să te scape avocatul şi să te duci într-o văcănţică la sanatoriu, puşcăria te mănâncă. unde, la cât de norocos eşti, poate nimereşti coleg de celulă un malac intrat la zdup pentru omor premeditat deosebit de grav cu agresare sexuală a victimei înainte, în timpul şi după săvârşirea omorului, care-şi aduce aminte că semeni cu ăla pe care l-a văzut acum o vreme cum a ieşit dintr-o maşină şi-a lăsat-o descuiată, adică taman momentul în care şi-a început el activitatea criminală.

    ca să nu păţeşti un asemenea scenariu întristător, metoda e simplă: îţi încui maşina şi ţii minte că ai făcut asta. dar, ca s-o poţi face la modul profesionist, trebuie să înţelegi de ce ţi se-ntâmplă tocmai ţie asemenea lucruri groaznice, precum uitatul dacă ai încuiat sau nu maşina. s-o luăm cu începutul.

    când mergi cu maşina "până într-un loc" (irelevant care), te gândeşti la o grămadă de tâmpenii, nu la cum să-ţi încui maşina. ce-ai făcut azi, ce mai ai de făcut, unde te duci, de ce nu te sună ăla care-a zis că te sună, ce-o mai face cutare, mama, tata, ia să-i sun, că n-am mai vorbit de ceva vreme şi mă dezmoştenesc, "săru-mâna, mamă, uăileu, ce bunăciune e aia, pardon, nu cu tine..", mi-e foame, cu cine joacă oţelul, de ce n-am trimis mailul ăla în timp util, tre' să iau şi pâine, AU!, groapa 'mgniezăilor mă-tii, oprescule.. deci, tâmpenii. când parchezi, deja ai creierul ocupat în toate emisferele şi pe toate planurile: orientare în spaţiu, vigilenţă, gânduri pozitive pentru ăla de-a lăsat-o ca o muiere fix cât să nu poţi tu s-o parchezi, reprezentări arhitecturale tridimensionale a clădirii în care intri cu spatele, şi, simultan, în capul tău, eşti deja pedestru şi intri/ieşi din locul în care trebuie să ajungi; în plus, nutreşti şi dorinţa unei vieţi mai bune în general.

    când ieşi din maşină, principala ta problemă e să nu-ţi uiţi cheile şi mobilul, aşa cum faci de fiecare dată şi te-ntorci abia când îţi dai seama că n-ai cu ce descuia uşa sau cu ce suna să-l întrebi pe-ăla cât are la interfon (am o soluţie şi pentru asta cu interfonul, preluată de la [idiot], poate v-o zice el, într-o pauză de creaţie muzicală). şi închizi uşa, te controlezi de toate alea prin buzunare, mici gesturi automate, ai rucsacul, ai laptopul, mobilul, bine. şi pleci în treaba ta.

    când ai ajuns la o distanţă suficient de mare încât să nu-ţi bată telecomanda din cheie până la maşină, te opreşti. "bă, am închis-o?" şi stai ca paricopitatu-n mijlocul străzii cu privirea-n punct fix. te-ntorci pe călcâie, te uiţi la maşină - o fata morgana, departe, în zare, mai mult o ghiceşti decât o vezi, printre alte sute de catarge. îţi încerci norocul, deşi eşti perfect conştient că trebuie să faci cale-ntoarsă: scoţi cheia din buzunar, o ridici cât poţi de sus, să nu interfereze cu celelalte autovehicule, ziduri, pisici, stâlpi, oameni şi orice altceva ar putea deturna undele telecomenzii, şi apeşi pe butonul ăla cu lacătul închis. avariile nu clipesc. ptiu. asta este. hai înapoi. mergi ca un autist pentru că te opreşti cătrănit la fiecare doi-trei paşi, doar-doar o bate cheia până acolo. nimic. ce dracu', s-au dus bateriile! în sfârşit, când ajungi la o distanţă de la care poţi să zvârli de nervi cu cheia-n maşină, avariile clipesc cuminţi şi tu respiri uşurat. pierzi câteva minute şi câteva mii de neuroni, dar ştii că eşti liniştit.

    tot stresul ăsta poate fi combătut în 5 paşi simpli, dar mai ales discreţi, descoperiţi de mine prin metoda strămoşească "trial and error" şi prin nişte kilometri adunaţi pe jos absolut degeaba. necesită cam o săptămână de antrenament, dar merită absolut toată lauda.

    pasul 1 (pregătirea fizică): când opreşti motorul, îţi aduni mobilul, laptopul şi toate celelalte chestii de care ai nevoie în afara maşinii şi te blindezi cu ele. gândeşte-te că orice obiect necesar uitat în maşină costă 3,000 de neuroni; 5,000 pentru ăia mai sensibili. bine, muierile-şi pot permite, că au creierii neîncepuţi, dar ai noştri-s trecuţi prin ciurul şi dârmonul conducerii maşinii, ţării, planetei, lumii, universului.

    pasul 2 (pregătirea psihică): te uiţi lung spre volan. vezi cheia în contact. închizi ochii şi îi conştientizezi prezenţa. o scoţi din contact. în momentul ăla, totul se opreşte. devii una cu cheia. eşti plastic, fier şi silicon, eşti electricitate, eşti atomi şi chimie, eşti omul care tunde iarba. nu contează nici de unde vii, nici înspre ce te îndrepţi. tu eşti acolo, tu eşti cheia maşinii, tu eşti punctul arhimedian al întregului univers. deci, ţine prezenţa cheii în suflet şi în creier până ieşi din maşină, că e un sentiment destul de mişto.

    pasul 3 (deosebit de important): ieşi din maşină cu ochii ţintă la cheie. când închizi uşa, te uiţi la avarii. îndrepţi cheia spre maşină, apeşi, auzi clic-ul încuietorilor şi vezi avariile clipind. felicitări, maşina este încuiată.

    pasul 4 (cel mai important): te uiţi în ochii imaginii tale care se reflectă diform în geamul portierei şoferului şi rosteşti răspicat, cu voce tare şi cu intonaţie: "am închis-o!" - aici stă tot secretul. dacă o spui ca pe un fapt divers, ca şi cum ai spune "e şapte şi-un sfert" (oricum tre' să te uiţi peste alte 40'' înapoi la ceas, ca să-ţi aduci aminte cât e), nu funcţionează. trebuie s-o spui diferit de cum vorbeşti de obicei. să ai un ton aparte. să fie ceva numai şi numai pentru maşina ta. după care te îndepărtezi de maşină cu capul sus, cu pas sigur şi apăsat, fără să priveşti înapoi.

    pasul 5 (culegerea roadelor): stai liniştit, efectul mantrei ultrascurte de la pasul 4 ţine până ajungi unde ai tu de ajuns pe jos, e alimentat de sentimentul de satisfacţie al unui lucru bine făcut. dar, mai mult decât atât, când, răzleţ, are să te mai fulgere câte un gând (natural, de altfel): "am închis-o?", imediat îţi izbucneşte în cap imaginea ta în stradă, uitându-te ca un retardat înmărmurit la maşină şi spunând: "am închis-o!" - după care te invadează acelaşi sentiment de linişte şi mulţumire, de obicei soldat cu înflorirea unui zâmbet pe chip. de aia şi recomand repetarea acestui pas când te concediază sau când eşti la vreo înmormântare.

    aceşti 5 paşi, repetaţi zilnic, de câte ori părăseşti maşina, se înrădăcinează garantat, cu eficienţă maximă. nu te pune cu soarta, nu trata subiectul cu superficialitate. nu contează cât de mult te grăbeşti, cu cine eşti în maşină sau cât de mult ai băut. cei 5 paşi trebuie făcuţi de fiecare dată.

    după o săptămână, aştept să văd numai bumbalăi ca mine care crăone "am închis-o!" spre maşinile proprii.

    Saturday, April 09, 2011

    în care povestesc cum am încercat să duc un trai sănătos.

    am fost dintotdeauna un adept al vieţii cumpătate. când eram mic făceam nişte mofturi la mâncare (din alea înrăitele) de spuneai că am să mă usuc pe picioare, cu o strâmbătură nefericită faţă. dar, de când m-am mai maturizat, întotdeauna am avut nu mai puţin de 2 mese pe zi şi nu mai mult de 3, nu am pierdut nici o noapte - bine, cu excepţia celor de revelion, în care mi-am permis să stau treaz până pe la unu, hai două dimineaţa - şi, în ceea ce priveşte abuzul de alcool, m-am îmbătat szpulbere doar de vreo două ori în toată viaţa mea (asta, ultima, chiar e adevărată).

    dar am decis că nu este suficient şi că se poate să trăiesc şi mai sănătos. nu puteam suporta să ştiu că există pe lume vegetarieni şi vegani (ăştia-s culmea sănătăţii), care plesnesc de fericire şi radiază tot felul de fotoni strălucitori care nu conţin nici o urmă de produs animal, iar eu nu sunt o parte integrantă a acestei evoluţii spre nemurire. în plus, dezvoltam de ceva timp un surplus de abdomen suficient cât să-mi aducă aminte de păcatul lăcomiei, iar ăsta e cel mai din urmă şi mai nemernic şi ticălos păcat, după cum ştie toată lumea.

    aşa că, fără să spun nimănui, am decis să-mi schimb radical modul de viaţă. nu m-am apucat de prafuri herbalife, pentru că au un gust îngrozitor şi am auzit că, dacă iei o supradoză, mori şi te transformi într-o piatră semipreţioasă. pur şi simplu, într-o miercuri - zi fastă pentru astfel de rezoluţii - am trecut brusc pe ghiveciuri, salate din toate frunzele posibile, ciorbiţe de legumioară (mâncarea preferată a văcuţei din ciorbiţele de văcuţă), fasole bătută şi - o concesie vieţii păcătoase - cartofi prăjiţi, care sunt, de altfel, mai consistenţi decât 5-6 grătare din piept de pui. fără alcool sau sucuri acidulate din comerţ, doar apă şi fructe. şi toată povestea asta m-a ţinut vreo 2 săptămâni. mă rog, aşa mi s-au părut.

    pentru că, după 2 zile, mi-am dat seama că produsele lactate şi ouăle nu reprezintă o ameninţare nici la adresa bunăstării animalelor, nici la adresa templului meu pământean (se pare că, o dată cu schimbarea alimentaţiei, îţi apar şi cărţi noi pe noptieră), ba chiar sunt indicate de medicii nutriţionişti (nişte oameni care nu apar la televizor doar pentru că au un scris de mână indescifrabil şi nu caligrafiază ca domnul acela răstit, pletos şi pământiu de la etno tv).

    vineri-dimineaţă, hotărât să recuperez prăpastia retroactivă din meniu, mi-am făcut o omletă de zece ouă, cu ceapă, ardei iute şi caşcaval ras, de plângea aragazul sub ea. după ce am mâncat-o, am realizat că, oricâtă apă aş îngurgita, nu contrabalansează sentimentul acut de plutoniu în stomac, aşa că, în interesul ştiinţei de ultimă generaţie, m-am dus până la colţ şi mi-am luat o sticlă de 2 litri de mountain dew, jumătate rasă pe drumul de întoarcere. în ziua aia n-am mai consumat nimic; deşi pe la miezul nopţii mi se făcuse de-o salată de lobodă şi păpădie, am preferat să mă supun chinurilor tantalice şi să stau treaz până la 5 dimineaţa, când am adormit pe jumătate jos din pat, în drum spre frigider. ce să spun, am visat destul de frumos.

    în următoarea zi (sâmbătă), am avut un mic-dejun compus dintr-o salată imensă, în care am băgat toate legumele şi verdeţurile frigiderului, udate din belşug cu suc de lămâie. şi atât. aşadar, pe la 7 seara m-a buşit un somn devastator, pentru că nu mai aveam energie nici să termin o frază.
    duminică m-am trezit dis-de-dimineaţă şi am decis că e timpul să reîncep să fac sport, ca să-mi intre mai repede sănătatea mâncărurilor în organism. aşa că m-am dus să alerg pe burta goală. simţeam că sunt uşor, că am arcuri în picioare, iar stomacul şi splina se luaseră de mână şi plecaseră către veşnicele plaiuri ale vânătoarei. după nici jumătate de oră de fugă, vedeam în linii şi puncte colorate, ca mira de sfârşit de program de pe vremea lui ceauşescu. îmi venea să muşc din copaci, din stâlpi, din pavaj, că toate miroseau a friptură în capul meu. am hotărât să rezist tentaţiilor şi am băgat nişte sprinturi energice. cel mai energic a fost ultimul, care m-a ţinut până la o şaormărie, unde, cu ochii cât cepele şi cu vederea caleidoscop, m-am prăbuşit cu dinţii într-o şaormă de aproape un kilogram.

    după ce mi-am revenit, am recunoscut fapta comisă şi am regretat-o. am rămas să meditez la asta vreo zece minute pe o bancă, până m-a luat somnul, moment în care mi-am scuturat slăbiciunea, m-am ridicat şi m-am îndreptat spăşit spre casă, mergând încet, târşâindu-mi picioarele şi având capul plecat. ocazie cu care m-am felicitat că nu-mi pătasem tricoul cu sosurile diavoleşti din şaormă, că era ultimul tricou curat.

    pe drum, am avut o discuţie importantă cu mine însumi. concluzia a fost următoarea: ajuns acasă, am rupt cu furie nişte salată verde (eterna salată verde), am aruncat-o duşmănos într-un castron şi am mâncat-o cu lămâie, pâine, sare şi draci, ştiind clar, în mintea mea, că este ultima salată din traiul meu sănătos.
    după ce am terminat-o, am pecetluit situaţia cu câteva duşti de scotch, să mă-nvăţ minte să nu mai fac altă dată.

    toate celelalte salate care i-au urmat de-atunci au fost neprihănite de această etichetă reprobabilă de "trai sănătos", care le strică şi gustul, şi rostul. de multe ori, au fost însoţite de musacale, de friptane, de slane, de "la cuptor"-uri şi de alte multe asemenea, dacă mă gândesc, găsibile aici. şi, printre altele, m-am apucat şi să citesc "dune". cu scotch. şi mi-am dat seama că, decât să trăiesc "bine" ca să mănânc, mai bine mănânc "bine" ca să trăiesc. totuşi, eu sunt cel care a rostit cuvintele de maxim impact social: i-auzi cum miroase a mâncare!

    p.s. imaginea de mai jos este de la wulff & morgenthaler. i don't usually do fast food and i really don't do mcdonalds for quite some time, now, but, every now and then, i'm a kfc/burger king-type of guy.

    imperiul regal al republicii regilor, prinţilor, împăraţilor, reginelor şi preşedinţilor muzicii.

    primul imperiu de care am auzit în muzică a fost the cat empire. după care am dat de empire of the sun, apoi de shade empire, vreo trei trupe care se numesc (the) empire pur şi simplu (una se numeşte, de fapt, the middlesbrough empire, dar probabil că n-au ţinut neapărat să se ştie chestia asta), the empire jazz orchestra, empire state band, dark empire, the empire north west england, machine empire, lost empire, empire hideous, d empire band şi collapse under the empire. acestea sunt răspândite peste tot din lume şi cântă începând de la melodeath până la blues, jazz, classical, rock alternativ şi electro.

    după care, normal, avem împăraţii: the emperor (black), the black emperor (e, hai) şi the emperors, în general.

    mai departe, mergem la regate: kingdom, kingdom come, the kingdom, magic kingdom, the kingdom of the sun concert band, kingdom of sorrow, immortal blashyrkh kingdom (?!), kingdom road band.

    deci, logic, regii: ben e. king, b.b. king, king crimson, kings of convenience, kings of leon (yuck), the kings, king, the king's band, the kings county blues band, groove kings, kielbasa kings, we the kings, the rain kings, kings park, the flower kings, the klezmer kings, the band of the king's division, the delta kings, the kings of queen (păi, nu?)..

    .. reginele: queen, queens of the stone age, queensryche..

    .. şi prinţul: prince (symbol, the artist formerly known as).

    dar nu-s doar monarhii şi imperii pe lumea asta. mergem la republici: republica, the republic, one republic, band republic, royal republic band (bună, asta), music republic, conch republic, cypress republic, slovak republic. and the presidents of the u.s.a., as a bonus.

    n-am mai stat să mă uit de anarhii, dictatori şi alte jucării de-astea. probabil îs nişte punkeri plaţi şi fără imaginaţie, incapabili să-şi pună nişte nume de trupă mai de doamne-ajută, "the daisy ladies", sau ceva de genul ăsta.

    şi, desigur, întotdeauna există planeta u2, de care te împiedici şi-ţi zdreleşti timpanele.

    Friday, April 08, 2011

    vârsta întrebărilor moare, dar nu se predă. (1)

    recent, am o problemă cu retorica: nu-mi iese. din cauza emisiunii şi din cauza basculantelor de balast informaţional prin care-s silit să trec, orice exerciţiu retoric din ultimul timp se duce către problemele vieţii noastre, o comoară în adâncuri înfundată. şi exerciţiul ăsta îmi este sabotat de un răspuns care, pe lângă că este absolut evident, subînţeles şi clar, capătă pe zi ce trece mai multă substanţă şi necesitate de a fi exprimat prin viu grai, măcar pentru atenuarea unor nervi inutili: "pentru că suntem dobitoci". probabil e o reacţie de firewall a creierului meu, care nu suportă chiar orice gând şi acţionează prompt.

    tura asta m-am luat de la o chestie de pe facebook, acest ceaun al comunicării. şi, pe modelul "dă-ti cî tri' sî spun", iată primul episod scris pe blog din retorica mea ratată.

    să purcedem, deci.

    de ce ies 500,000 de oameni în stradă la londra pentru a protesta împotriva  măsurilor de austeritate, iar la noi ies 5,000 în toată românia pentru a protesta împotriva eutanasierii câinilor comunitari?
    mai zic o dată, poate n-am fost suficient de clar: ăia de la londra - deci, chiar de la londra! londonezii, adică, din anglia, marea britanie - au avut o problemă cu măsurile de austeritate luate de guvernul lor (cel puţin la fel de britanic) şi, în câteva ore, au ieşit jumătate de milion în stradă, au incendiat, au spart, au devastat şi, în general, şi-au exprimat liber şi neîngrădit opinia. ăştia de la noi fac flashmob-uri (aşa le zic ei, dar de fapt nu-s), dansuri şi mitinguri împotriva eutanasierii maidanezilor, la care jumătate din participanţi sunt nişte gură-cască şi un sfert sunt familiile şi prietenii, puţin jenaţi, ai celor care se implică. dacă e vorba de ieşit contra guvernului, se stă acasă, bine-merci; nici nu te dai jos din pat dacă nu ştii că eşti învoit de la serviciu şi ţi-e acoperit transportul până-n piaţă şi cel puţin un sandwich.

    ce spune legea asta atât de hulită de participanţii la mitinguri? ideea principală, direct din şapoul hotnews: "animalele bolnave sau agresive să fie eutanasiate, iar restul să fie cazate în adăposturi" - până aici, absolut de acord. problema vine în coadă: "însă decizia finală aparţine consiliilor locale". aici e mişto de tot. la noi, ambiguitatea e literă de lege, literally speaking. nici nu vă imaginaţi câţi bani stau în astea ultime 6 cuvinte.

    dacă vă-ntrebaţi ce fac organizaţiile şi asociaţiile de protecţie a animalelor, eu zic aşa: trei sferturi sunt pe mână cu consiliile iar un sfert se dă de ceasul morţii că nu răzbeşte măcar cu o scânteie în neuronii casei poporului. ceea ce este nasol este că organizaţiile şi asociaţiile nu fac front comun şi nu pun toate ştampila pe un proiect de lege unitar şi complet, care să le fie prezentat ălora din parlament. ceea ce este şi mai nasol este că sunt multe din acestea care nu au nici un interes, cu adevărat, să o facă. a propos de proiecte de lege, tâmpenia mea preferată dintr-un astfel de document propus de nu-mai-ştiu-ce organizaţie de protecţie a animalelor e aia cu "după ce sunt sterilizaţi, să fie întorşi în mediul de provenienţă, dacă nu sunt bolnavi sau agresivi". pentru că e atât de uşor să-ţi pui palma-n fund şi să zici: gata, l-am sterilizat, pa! acum e iar proprietatea nimănui, responsabilitatea ploii, descurcaţi-vă.

    orice câine, sterilizat sau nu, care intră într-o haită (sper că nu vă amăgiţi cu impresia unor câini vagabonzi solitari pe străzi), îşi schimbă comportamentul. devine teritorial, agresiv, vigilent şi alert, because a nutcracker cannot crack genetics' jelly. mai uitaţi-vă şi voi la animal planet, dacă nu ştiţi. iar asta, la nivel de haită, deja e altă poveste. de-acolo vin muşcăturile, groaza şi frica, de la haite, nu de la un singur câine. pentru că ne-am adaptat şi noi, suntem tăbăciţi, hârşiţi, înrăiţi: ne descurcăm cu un singur câine care se repede la noi; hai, nici doi nu-s chiar greu de dovedit. dar de la trei în sus, deja se cheamă "o adunare" şi încep problemele.

    despre campaniile de adopţie: astea se fac când ai, într-adevăr, un target. dar dacă ai o opinie publică formată în majoritate de nişte snobi comozi care vor doar câini de rasă (pechinezii sunt la rang înalt), născuţi/crescuţi/îngrijiţi în casă, apăi n-ai cu cine sta de vorbă. şi încă-s mii de oameni muşcaţi de câini care îndură tratamente chinuitoare antirabice sau, mai simplu, dau colţul direct.

    ceea ce este şi mai nasol este că opinia publică e o glumă proastă: trei sferturi sunt pentru eutanasiere, un sfert e contra, şi totuşi ies din ce în ce mai mulţi oameni în stradă pentru maidanezi. la fel cum e şi cu măsurile de austeritate: 99 de sutimi sunt contra, o sutime e pentru, dar în stradă se adună cam de-un festival găzduit de antena 3 sau de-o sală de spectatori la "românii au talent". bine-aşa.

    ştiţi de ce alte ţări (inclusiv anglia) nu au probleme cu maidanezii? simplu: politici prompte, de lungă durată şi mai ales clare (fără "în final, decizia stă în mâna consiliilor locale" şi alte bălării lăsătoare de portiţe financiare pentru firmele şi bugetele "alese"): vrei câine? perfect: ţi-l iei acasă, îţi faci un sertar de acte cum că l-ai adoptat, îi faci şi lui un sertar de acte şi un dulap de tratamente cum că e al tău. şi eşti obligat să-i faci zgardă cu plăcuţă cu numele, adresa şi telefonul tău, ca, dacă-l găsesc hingherii pe stradă, să ştie unde să sune, să vii să ţi-l iei de la ei şi să plăteşti amendă pentru că ai fost bou şi l-ai lăsat aiurea pe stradă. de, poate-l vrei înapoi. nu faci vreuna din astea? amendă simţită-n ficaţi sau câinele - pa!, merge la adăpost sau la pet shop. nu vrei câine? ok, toţi câinii nedoriţi merg la adăpost sau la pet shop - dacă nu-i ia cineva de la adăpost într-un timp stabilit, lights out. aşa au ajuns ăştia din occident fără probleme cu maidanezii. fără căţelărie la ghenă, fără cuib în scară, fără "dar nu muşcă, e cuminte", fără "dar păzeşte scara" şi alte tââââmmpenii de genul ăsta.

    da, normal: sunt probleme şi probleme. unele-s mai grave, altele-s mai stringente, altele-s de ignorat; mor unii oameni de foame sau rata infracţionalităţii creşte - asta e una; numărul maidanezilor din românia depăşeşte numărul multor minorităţi puse cap la cap - asta e alta. dar faptul că preferăm să ieşim din casă pentru maidanezi mai mult decât pentru orice altă problemă la nivel naţional sau măcar zonal înseamnă un singur lucru: suferim de o lipsă de conştiinţă civică, de o lipsă de respect de sine şi de o lipsă de educaţie care, împreună, formează un element raţional vecin cu iq-ul unui limax, care este sub câine, în lanţul trofic.
     
     sau, mai scurt, pentru că suntem dobitoci.

    Monday, April 04, 2011

    Incoming Rush Hour