prima chestie care te izbeşte e mirosul. în rest, arată extraordinar. aproape perfect. tras cu linia. culori în combinaţii fericite, nu prea tari, să nu şocheze clienţii. care clienţi sunt la fel de traşi cu linia ca şi decorul. totul sclipeşte, totul e nichelat, neosetat, automat. nici un colţ ascuţit, totul e bont, rotunjit, să nu existe pericole de accidente. e cald şi bine, poţi să şi dormi. pe pereţi sunt litografii tâmpite care nu exprimă nimic. bună ziua, bine aţi venit. - pac! un zâmbet tras cu linia. vreau să mănânc ceva. un meniu, nu ş' de care. doriţi şi desert? fără zâmbet. da, doresc şi desert, uite-aşa, de-al dracu'. ştiu că le fac vânzare androizilor ăstora, dar am auzit că pun un caramel dat dracului peste îngheţată. îmi iau tava şi mă duc la masă cu un sentiment de ia te uită cât de dobitoc pot să fiu. parca simt o linie călduţă pe faţă, care-mi trage-un zâmbet. strâng din măsele şi mă aşez pe un scaun nichelat, cu o imitaţie moale de piele. stau şi mă uit la demonstraţiile de geometrie estetică din faţa mea şi mă gândesc că, dacă tot am plătit ceva pe ele, aş face bine să le şi mănânc. simpatici cartofii prăjiţi: au un gust zeiss, decupaţi dupa măsurători cu şublerul, prăjiţi în ulei de arahide. sos de brânză, sos de roşii sau sos de oţet la salată? / toate trei, mulţumesc. poate le dau vreun gust, continui în gând. un drac. mâncare fadă, pastelată, inodoră, papilele mele gustative şomează, aş prefera o aspirină. între tavă şi mâncare e o bucată de hârtie cu ultimele cuceriri în domeniul gastronomic ale celor de la mcdonalds, de parcă n-ar fi destul că sunt acolo şi le mănânc produsele. mă simt ca în hrana verde. îmi imaginez tot felul de scenarii, iar zombies ăştia zâmbitori din jur nu fac decât să-mi aţâţe imaginaţia. înghit pe nemestecate, nu ca aş avea ce mesteca prea mult. toate - absolut toate - produsele sunt uşor de înghiţit. dacă încerci să le mesteci mai temeinic, te trezeşti că sunt deja pe gât în jos, trituraţia nu-i pentru ele. mă trec tristeţi existenţiale cu gândul la sursele de hrană ale omenirii. în sfârşit, termin de mâncat şi plec. las totul acolo. din momentul în care am ieşit pe uşă şi nu mai sunt sub influenţa căldurii şi mirosului îndobitocizant, mi se ridică de pe ochi o pânză galben-pai. mă simt de parcă aş fi ieşit dintr-un salon de spital. respir dracului din nou. peste 5 minute, când mi se face din nou foame, mă trece un gând pe care îl am de fiecare dată după ce merg la mcdonalds (din ce în ce mai rar): n-am să-mi parchez niciodată bicicleta aici - prefer primul nor. cu o condiţie, să nu fi ajuns cei de la mcdonalds acolo inaintea mea.
Wednesday, April 20, 2005
cum e să mănânci la mcdonalds.
experiment încheiat.
prima chestie care te izbeşte e mirosul. în rest, arată extraordinar. aproape perfect. tras cu linia. culori în combinaţii fericite, nu prea tari, să nu şocheze clienţii. care clienţi sunt la fel de traşi cu linia ca şi decorul. totul sclipeşte, totul e nichelat, neosetat, automat. nici un colţ ascuţit, totul e bont, rotunjit, să nu existe pericole de accidente. e cald şi bine, poţi să şi dormi. pe pereţi sunt litografii tâmpite care nu exprimă nimic. bună ziua, bine aţi venit. - pac! un zâmbet tras cu linia. vreau să mănânc ceva. un meniu, nu ş' de care. doriţi şi desert? fără zâmbet. da, doresc şi desert, uite-aşa, de-al dracu'. ştiu că le fac vânzare androizilor ăstora, dar am auzit că pun un caramel dat dracului peste îngheţată. îmi iau tava şi mă duc la masă cu un sentiment de ia te uită cât de dobitoc pot să fiu. parca simt o linie călduţă pe faţă, care-mi trage-un zâmbet. strâng din măsele şi mă aşez pe un scaun nichelat, cu o imitaţie moale de piele. stau şi mă uit la demonstraţiile de geometrie estetică din faţa mea şi mă gândesc că, dacă tot am plătit ceva pe ele, aş face bine să le şi mănânc. simpatici cartofii prăjiţi: au un gust zeiss, decupaţi dupa măsurători cu şublerul, prăjiţi în ulei de arahide. sos de brânză, sos de roşii sau sos de oţet la salată? / toate trei, mulţumesc. poate le dau vreun gust, continui în gând. un drac. mâncare fadă, pastelată, inodoră, papilele mele gustative şomează, aş prefera o aspirină. între tavă şi mâncare e o bucată de hârtie cu ultimele cuceriri în domeniul gastronomic ale celor de la mcdonalds, de parcă n-ar fi destul că sunt acolo şi le mănânc produsele. mă simt ca în hrana verde. îmi imaginez tot felul de scenarii, iar zombies ăştia zâmbitori din jur nu fac decât să-mi aţâţe imaginaţia. înghit pe nemestecate, nu ca aş avea ce mesteca prea mult. toate - absolut toate - produsele sunt uşor de înghiţit. dacă încerci să le mesteci mai temeinic, te trezeşti că sunt deja pe gât în jos, trituraţia nu-i pentru ele. mă trec tristeţi existenţiale cu gândul la sursele de hrană ale omenirii. în sfârşit, termin de mâncat şi plec. las totul acolo. din momentul în care am ieşit pe uşă şi nu mai sunt sub influenţa căldurii şi mirosului îndobitocizant, mi se ridică de pe ochi o pânză galben-pai. mă simt de parcă aş fi ieşit dintr-un salon de spital. respir dracului din nou. peste 5 minute, când mi se face din nou foame, mă trece un gând pe care îl am de fiecare dată după ce merg la mcdonalds (din ce în ce mai rar): n-am să-mi parchez niciodată bicicleta aici - prefer primul nor. cu o condiţie, să nu fi ajuns cei de la mcdonalds acolo inaintea mea.
prima chestie care te izbeşte e mirosul. în rest, arată extraordinar. aproape perfect. tras cu linia. culori în combinaţii fericite, nu prea tari, să nu şocheze clienţii. care clienţi sunt la fel de traşi cu linia ca şi decorul. totul sclipeşte, totul e nichelat, neosetat, automat. nici un colţ ascuţit, totul e bont, rotunjit, să nu existe pericole de accidente. e cald şi bine, poţi să şi dormi. pe pereţi sunt litografii tâmpite care nu exprimă nimic. bună ziua, bine aţi venit. - pac! un zâmbet tras cu linia. vreau să mănânc ceva. un meniu, nu ş' de care. doriţi şi desert? fără zâmbet. da, doresc şi desert, uite-aşa, de-al dracu'. ştiu că le fac vânzare androizilor ăstora, dar am auzit că pun un caramel dat dracului peste îngheţată. îmi iau tava şi mă duc la masă cu un sentiment de ia te uită cât de dobitoc pot să fiu. parca simt o linie călduţă pe faţă, care-mi trage-un zâmbet. strâng din măsele şi mă aşez pe un scaun nichelat, cu o imitaţie moale de piele. stau şi mă uit la demonstraţiile de geometrie estetică din faţa mea şi mă gândesc că, dacă tot am plătit ceva pe ele, aş face bine să le şi mănânc. simpatici cartofii prăjiţi: au un gust zeiss, decupaţi dupa măsurători cu şublerul, prăjiţi în ulei de arahide. sos de brânză, sos de roşii sau sos de oţet la salată? / toate trei, mulţumesc. poate le dau vreun gust, continui în gând. un drac. mâncare fadă, pastelată, inodoră, papilele mele gustative şomează, aş prefera o aspirină. între tavă şi mâncare e o bucată de hârtie cu ultimele cuceriri în domeniul gastronomic ale celor de la mcdonalds, de parcă n-ar fi destul că sunt acolo şi le mănânc produsele. mă simt ca în hrana verde. îmi imaginez tot felul de scenarii, iar zombies ăştia zâmbitori din jur nu fac decât să-mi aţâţe imaginaţia. înghit pe nemestecate, nu ca aş avea ce mesteca prea mult. toate - absolut toate - produsele sunt uşor de înghiţit. dacă încerci să le mesteci mai temeinic, te trezeşti că sunt deja pe gât în jos, trituraţia nu-i pentru ele. mă trec tristeţi existenţiale cu gândul la sursele de hrană ale omenirii. în sfârşit, termin de mâncat şi plec. las totul acolo. din momentul în care am ieşit pe uşă şi nu mai sunt sub influenţa căldurii şi mirosului îndobitocizant, mi se ridică de pe ochi o pânză galben-pai. mă simt de parcă aş fi ieşit dintr-un salon de spital. respir dracului din nou. peste 5 minute, când mi se face din nou foame, mă trece un gând pe care îl am de fiecare dată după ce merg la mcdonalds (din ce în ce mai rar): n-am să-mi parchez niciodată bicicleta aici - prefer primul nor. cu o condiţie, să nu fi ajuns cei de la mcdonalds acolo inaintea mea.
