Saturday, November 21, 2015

Am visat frumos.


Şi mult mi-a trebuit. Nici nu mai ţin minte ultima dată când m-am trezit atât de binedispus. Şi am şi dormit vreo 7 ore zdravene, yay me.

De obicei, visez urât. Am somnul dat peste cap, dorm puţin şi prost, am nopţi în care mă culc la 2 noaptea şi mă trezesc la 4-5 dimineaţa, scârbit şi puţin cutremurat de coşmaruri fantastice sau realiste, după care stau huhurez şi fac nimicuri pe net până mă ia din nou somnul, din oboseală cronică, şi aţipesc în 2-3 reprize de maximum un sfert de oră. Iar seara, cel puţin în ultima vreme, mai pic vreo jumătate de oră pe la 7, după care iar nu mai adorm. (Nu mă laud, dar aş vrea să am un camion de vânzare ca să închei paragraful cum trebuie.)

În contextul ăsta, e incredibil cât de mult poate să-ţi schimbe tonusul psihic un vis frumos. Îmi dau seama de cum au funcţionat sinapsele, de unde şi de ce am visat şi cam care a fost mecanismul, şi sunt bucuros să observ că mai merg lucrurile şi aşa, nu numai altfel.

Acum îmi aduc aminte doar de două momente ale visului de azi-noapte.

Primul se petrece într-un parc care e o combinaţie între Parcul Ioanid din Bucureşti şi Lion Monument Park din Luzern, la 8-9 seara, octombrish-noiembrish, cu arţari şi castani care încă aveau toate frunzele. Aleile erau luminate de nişte stâlpi cu felinare dintr-o vată minerală sau plastic sau ceva, în formă de cală sau de vază adâncă, în lipsa unei comparaţii mai bune. Stâlpii ăştia mi-au plăcut întotdeauna, nu ştiu de ce, erau pe trotuarele din spaţiile verzi dintre blocurile aflate după stadionul Aripi, cum cobori spre piaţă, spre Fraţii Goleşti (piteştenii ştiu care-i treaba). La stâlpii ăia mă gândesc de fiecare dată când citesc "Trei zile anapoda", de Dumitru Toma, când scriitorul se mobilizează la ceas de seară, printr-un parc, în căutarea unei vrăjitoare triste care fugise. Posibil să nu mai ţin minte bine, trebuie să găsesc iar cartea.

Ei, în parcul ăla m-am întâlnit la alergat cu Adi Hădean. În afară de noi, nu mai era nimeni în tot parcul, foarte romantic, ce-i drept. Vorbeam despre nimicuri, în timp ce făceam jogging într-un aer răcoros, crisp, în lumina aia chioară şi călâie care nici măcar nu era în stare să ne arunce umbrele cum trebuie. Am încheiat de alergat şi l-am condus până acasă, el stând într-o casă veche, boierească, cu scară interioară în spirală, chiar lângă intrarea parcului. A rămas că mă duc şi eu acasă, fiecare face un duş, după care eu vin să-i instalez Civilization 5 pe computer, că lui nu-i mergea nu-ştiu-ce, iar el încropeşte ceva de mâncare între timp. Pana mea, ce să vrei mai mult?

Al doilea moment e pe o scenă. Care scenă era de fapt o verandă imensă a unei case înalte, iar casa era undeva într-o zonă destul de deschisă, ca un fel de câmp între nişte ziduri joase, de fabrică. Ferestrele aveau geamuri sablate, iar înăuntru mirosea a rumeguş şi a praf. În faţa casei erau adunaţi vreo 15-20,000 de oameni, iar pe veranda-scenă erau cei de la Barbarossa, în plin concert. Se auzea vuietul publicului, ţi se ridica părul pe tine, oricine a stat în backstage aşteptând să iasă pe scenă ştie despre ce vorbesc.

Mă aflam acolo ca invitat special, ştiu că am ieşit pe uşa casei şi m-am trezit pe verandă, cu toate reflectoarele stinse. Şi a început: nişte vocalize înalte ale lui Vio, susţinute discret de percuţie, ca mai apoi totul să explodeze într-o variantă bes-ti-a-lă de Nas Ne Dogonyat. Găbiţu rupea toba cu ochii daţi peste cap, în transă. Eu habar n-aveam de text, de piesă, de nimic, eram ca picat din avion. Aşa că m-am apucat să fac ca supersonicul în microfon, mi se părea că sună bine. Şi în timpul piesei a venit Felix la mine, şi mi-a strigat printre răpăieli de tobă: "băi, ce faci?". "Ce să fac, efecte speciale! Habar n-am de text", la care mi-a zis: "stai liniştit, că şi eu fac la fel pe piesa asta". A fost nebunie.



.. După care m-am trezit.

Toate pozele sunt luate de pe net, de pe Facebook, de pe diverse site-uri, unele de ştiri etc., n-am făcut decât să le troznesc laolaltă.

Sunday, November 01, 2015

Exerciţiu colectiv după incendiu.


.. Pentru că cele de dinaintea incendiului au fost clar sărite din schemă de toată lumea.

Paranteză. Sunt un tip relativ pesimist şi sceptic. Dar azi mi-am dat seama (cam surprins) de cât de norocos sunt că există cineva care încearcă (şi, contrar încăpăţânării mele, mai şi reuşeşte) să mă aducă cu picioarele pe pământ când o iau razna prin lobodă. Închid paranteza.

Se pare că exerciţiul de decenţă şi de umilinţă îmi e cu totul necunoscut. În timp ce mă îndreptam azi-dimineaţă cu degetul spre butonul de "Share" al unui nu ş' ce articol degrabă înfierătoriu de ucigaşi (altfel, bine scris), am auzit o frază care m-a făcut să intru în pământ de ruşine: "lasă canalele libere, nu aglomera cu informaţie inutilă, sunt oameni care-şi caută copiii şi oameni care au nevoie de ajutor, alea-s informaţiile importante de văzut pe Facebook". Aşa că, după ce mi-am înghiţit nodul din gât, mi-am petrecut oleacă de timp ştergând efectiv unele share-uri şi opinii pe care le-am postat ieri. Nu să-mi acopăr urmele, că se pierduseră deja în tsunami, ci pur şi simplu să degrevez o mică parte din noianul de informaţii accesibile.

Şi am priceput, într-un final, ceva, apropo de cele 5 stadii Kübler-Ross, care funcţionează în mod hibrid şi la nivel colectiv. "La cald" înnebuneşte toată lumea, e delir în masă. Şi vă rog să nu treceţi mai departe până nu citiţi asta.

Dar.

Acum nu este despre cine e vinovat - va veni şi vremea lor, şi sunt oameni special pregătiţi pentru treaba asta.
Acum nu este despre politică - va veni şi vremea ei, şi tot de noi va depinde să facem lucrurile să fie bine. Oricum suntem cu toţii într-un imens circle jerk.
Acum nu este despre contraziceri spectaculoase cu Dumnezeu, Halloween, Aghiuţă, karma - astea sunt elucubraţii emanate de nişte oameni deja morţi în cap, care nici nu există, de fapt.
Acum nu este despre scandalizări preţioase despre ce-au scris indivizi ca Ozana Barabancea sau Robert Turcescu pe net - şi-au înghiţit de mult cuvintele care oricum nu reprezintă decât un grăunte de prostie veninoasă într-un ocean. Vremea lor nu e nicicând.
Acum nu este despre delirul dement din presa autohtonă şi nici despre "ia uite ce scriu străinii despre noi" - astea-s circle jerk-uri mainstream făcute de ghouli pentru ghouli.
Acum nu este despre indignarea la adresa publicităţii firmelor care sar să ajute - ele măcar ajută. Şi au resurse net superioare oamenilor obişnuiţi.
Acum nu este despre oripilarea la imaginile dure şi necenzurate cu interiorul ăla plin de cadavre.
Acum nu este despre punerea la zid a unor oameni care au sărbătorit, totuşi, Halloween-ul în Bucureşti sau au făcut nunta cu artificii.
Acum nu este despre canalizarea furiei către capii Bisericii Ortodoxe Române - nu faceţi decât să le oferiţi încă un motiv de a le auzi inepţiile. Vremea lor trece văzând cu ochii.
Acum nu este nici măcar despre jelirea în scris a morţilor şi despre lamentările proprii - ştiu că este greu de acceptat, dar lăsaţi-le familiile şi prietenii să-i jelească în pace. Ajutorul vine altfel.

Ignoraţi toate astea. Orice reacţie înseamnă o uşă deschisă care pare scăparea prin defulare şi punere la punct, dar care, de fapt, aduce valuri de oxigen pentru focul psihozei. Fiţi parte din soluţie, nu din problemă. Lăsaţi-le uşa închisă, vor pieri de la sine. E nevoie de mai mult de atât, e nevoie de timp ca oamenii să înţeleagă şi mai ales să accepte ce s-a petrecut. E nevoie de timp de gândire la ce s-a întâmplat. La cum ne afectează pe toţi.

Pe timp frumos, Facebook-ul e un loc în care fiecare îşi face de cap cât se poate de narcisist. Acum, cel mai important, peste orice alt subiect şi altă lamentare, este ajutorul şi protecţia supravieţuitorilor şi familiilor şi prietenilor celor decedaţi. Acum au nevoie de asta. Acum e vremea ca toţi să se concentreze la cum să ajute şi apoi, pe viitor, să facă tot posibilul să prevină alte asemenea orori. Donaţi sânge, bani, tot ce e nevoie. Şi mai ales informaţi-vă de ce e nevoie.

Poate greşesc, dar asta înţeleg eu prin doliu naţional.

Sunt nişte oameni care fac liste de ajutoare, e o pagină de Facebook şi mai e un site care încearcă să centralizeze totul, s-a deschis un cont la Fundaţia Estuar, se întâmplă lucruri. Imaginaţi-vă cum ar fi să nu existe nici măcar atât.

Lăsaţi canalele libere pentru ceea ce contează acum - ajutor pur şi simplu. Peste ceva timp oricum ne întoarcem cu toţii la vieţile noastre atât de complexe.


Saturday, October 31, 2015

"Fiţi atenţi cum facem"


Fiţi atenţi cum facem: tăiem de la Sănătate, ţinem salariile de mizerie, nu dăm nimic la spitale, ba chiar hai să mai închidem, că şi-aşa-s puţine. Şi ce dacă pleacă medicii, tot or rămâne ceva ameţiţi plus oamenii noştri, las' că se descurcă ei.

Fiţi atenţi cum facem: tăiem de la Învăţământ, ţinem salariile de mizerie, nu le dăm nimic, închidem mai multe şcoli. Dă-i dracului, avem nevoie de proşti, nu de deştepţi, că deştepţii nu ne votează pe o găleată de zahăr.

Fiţi atenţi cum facem: care vine şi pune banul jos e înscris la Medicină. Şi, dacă e om serios şi cotizează pe viitor, îl şi scoatem medic, altfel nu. Şi-aşa sunt din ce în ce mai puţini, dacă nu curge, pică, doar nu suntem nebuni să refuzăm.

Fiţi atenţi cum facem: dacă nu apar încă 5,500 de biserici în următoarele 3 luni, pierdem alegerile şi nu ne permitem, că toţi avem dosare, aşa că mai uşor cu bugetele în alte părţi, că avem de marcat la Patriarhie.

Fiţi atenţi cum facem: nu cumpărăm nici un ventilator, nici un pat, nu investim nici în renovare, nici în aparatură medicală, că doar astea sunt pe bani, şi mie ce-mi mai iese, dacă dau banii pe prostii.

Fiţi atenţi cum facem: mai dă-le dracului de cursuri şi de exerciţii de incendiu, că şi-aşa nu ne foloseşte la nimic, mai scoatem şi oamenii din producţie aiurea, mai bine mergem diseară la o bere, în team building.

Fiţi atenţi cum facem: îi rupem cu taxele, impozitele, avizele şi amenzile, că altfel nu vedem nici o şpagă de la ei, dacă au bani să şi le plătească şi să şi le facă pe toate la timp şi totul merge bine.

Fiţi atenţi cum facem: pe schiţă şi pe proiect tre' să arate totul bine, cu 6 căi de ieşire, semne, tot. Şi după aia o rezolvăm noi cumva când vin cu verificările, sărim cu o atenţie la băieţii ăia, să ne dea avizele.

Fiţi atenţi cum facem: dacă mergem să verificăm normele PSI, nu le dăm nici o ştampilă pe nimic dacă nu ne iese şi nouă ceva. Sau mai bine nu mai mergem, că mi-e şi lene.

Fiţi atenţi cum facem: învelim totul în burete antifonic, să iasă sunetul cum trebuie, că ăia de la PSI n-au zis nimic. Bine, nici nu i-am întrebat.

Fiţi atenţi cum facem: parcăm aici, pe bordură, că n-are nimeni chef să meargă atâta pe jos, uite, că mulţi au făcut aşa.

Fiţi atenţi cum facem: exact în momentul ăsta ne urcăm în maşină şi mergem acolo, să apăreţi la televizor şi să vadă lumea că sunteţi implicat în urgenţe cu adevărat şi ştiţi să le gestionaţi.


Şi, dacă sunteţi cu toţii foarte, foarte atenţi în continuare, facem treabă bună şi de-aici înainte.

Friday, October 23, 2015

A.E.R.






Wednesday, October 21, 2015

I know what I did this summer.