Unul dintre lucrurile care îmi scade drastic nivelul de cortizol în câteva secunde este vederea unui ținut cu copaci, acoperișuri și hornuri din care iese fum. Nici nu trebuie să simt mirosul; e săpat în creier atât de bine, încât trucul funcționează și dacă suntem la ultimul etaj din cel mai high-tech zgârie-nori aflat în centrul cel mai aglomerat și mai plin de smog din lume și îmi arăți o imagine pe net.
Am crescut într-o casă bătrânească cu grădină, într-un sat dintre două dealuri din Moldova, unde, dacă te urcai pe un deal și te uitai în vale, acoperișurile erau exact ca în imaginea de mai sus. Mai mult: când eram mic, găseam în toate cărțile ilustrate pe care le aveam cel puțin un acoperiș cu un horn fumegând. Dacă sunt mai multe acoperișuri, înseamnă că sunt mai mulți oameni care trăiesc împreună într-o comunitate unde își mai dau unii altora lemne de foc sau dulceață de cireșe albe, depinde ce au nevoie, iar în zilele frumoase, dacă te urci pe dealul de lângă, auzi cocoșii cucurigind, oamenii vorbind și vacile mugind. Unele imagini erau imediat după apus, în ora albastră când te duci să închizi cotețele, când apar păturile lungi de ceață și se aprind ferestrele în case. E ideea aia de siguranță și căldură într-o vreme rece; e genul de poveste în care, dacă ești un călător pe care l-a prins noaptea pe drum, poți bate la o poartă și oamenii îți vor da un ceai, ceva de mâncare, și te vor primi să dormi lângă foc. Erau stiluri diferite de desen, dar cred că mai toți ilustratorii de cărți de copii s-au inspirat, conștient sau nu, din Bruegel. Poate de asta, când am văzut prima dată un peisaj de Bruegel, n-am știut cine l-a pictat sau de ce-mi place, dar mi-a plăcut instantaneu pentru starea de bine pe care mi-a dat-o povestea din capul meu.
Deși separ clar amintirile copilăriei de ilustrații, senzațiile mi se contopesc în creier și ajung să văd fotografii făcute de superfotografi ca Adrian Petrisor, Sorin Onisor sau Cornel Pufan (dacă mai știți, mai spuneți) sau, mai rău, să văd aievea acoperișuri prin te-miri-ce țări mai ajung și să cred sincer că acolo trăiesc oameni la fel ca în satul unde am crescut, bunici la fel ca ai mei și nepoți la fel ca mine. În ce mă privește, treaba asta cu satul și cu acoperișurile e valabilă din Indonezia până-n Văsiești, din Groenlanda până-n Materuni și din Tierra del Fuego până-n Kurilsk.
Ideea e că.
Am o nevoie disperată de o toamnă cu horn fumegând, frunze ruginii, aer rece cu miros de uscături arse și pământ ud, ceai negru cu lapte, geacă după-amiază și hanorac la trezire, abur din gură noaptea, brumă la răsărit și ploaie măruntă din nori în straturi printre care se vede soarele din când în când.
Probabil nu sunt singurul.
Chestia e că și știu unde să găsesc toamna asta.
Probabil nu sunt singurul nici aici.
Am ajuns la o concluzie: nu am un anotimp preferat, toate mi se par frumoase. Yes, I thrive in summer, but I'd probably get bored after a while. Așadar, propun ca fiecare anotimp să aibă vacanță oficială de 3 săptămâni în 3 luni. Să ai 3 săptămâni iarna, să te bucuri de ea. Încă 3 săptămâni primăvara, să înțelegi ce se întâmplă. 3 săptămâni vara, să poți să respiri în altă parte, și neapărat 3 săptămâni toamna, să vezi cum stau lucrurile. Mai rămân 40 de săptămâni de lucru în care nimeni nu poate să-mi spună că nu poate munci la fel de mult ca în cele 50 pe care le avea înainte, ba poate chiar mai mult și mai bine. Parcă scandinavii au ceva asemănător, înțeleg că se îndreaptă și ei spre săptămâni cu 3-4 zile de lucru și vacanțe mai lungi.
Pe cei care stau mai aproape de natură, anotimpurile îi lovesc ceva mai zdravăn decât pe noi, ăștia din orașe. Oamenii sunt și mai adaptați, ce-i drept - oricâtă sală ai face, tot te resimți după o zi de tăiat lemne, de dat la coasă sau de întors fân. Greutățile vieții te pot face și la psihic, dar parcă nu ricoșează toate înapoi între ochi ca la oraș, din pereți, geamuri, panotaje și asfalt. Se mai ascund după un apus cu vârfuri de copaci, după o magazie cu mere, în poiata găinilor, printre niște brăduți crescuți grămadă pe-un deal acoperit cu mușchi, într-o nucă, sub o plapumă de lână grea cât toată oaia.
Pentru orășeni, e o cursă între fierbeton și piatră, între plastic și lemn, între termopan și apă. Primele vin montate, motivate, scrâșnind din roți. Ultimele au un avans de pornire destul de mare, dar habar n-au că e o cursă, așa că se mișcă natural, în ritmul lor, nu se forțează. Habar n-am cine va câștiga la sfârșit. Ideea e să nu câștige primele cât suntem noi pe-aici. Și, știți cum e: suntem oameni, nu copaci. Dacă nu ne e bine undeva, putem pur și simplu să plecăm unde ne e.
Și toate astea pentru că mi-a fost oleacă friguț azi-noapte și mi-a plăcut.
