Şi mult mi-a trebuit. Nici nu mai ţin minte ultima dată când m-am trezit atât de binedispus. Şi am şi dormit vreo 7 ore zdravene, yay me.
De obicei, visez urât. Am somnul dat peste cap, dorm puţin şi prost, am nopţi în care mă culc la 2 noaptea şi mă trezesc la 4-5 dimineaţa, scârbit şi puţin cutremurat de coşmaruri fantastice sau realiste, după care stau huhurez şi fac nimicuri pe net până mă ia din nou somnul, din oboseală cronică, şi aţipesc în 2-3 reprize de maximum un sfert de oră. Iar seara, cel puţin în ultima vreme, mai pic vreo jumătate de oră pe la 7, după care iar nu mai adorm. (Nu mă laud, dar aş vrea să am un camion de vânzare ca să închei paragraful cum trebuie.)
În contextul ăsta, e incredibil cât de mult poate să-ţi schimbe tonusul psihic un vis frumos. Îmi dau seama de cum au funcţionat sinapsele, de unde şi de ce am visat şi cam care a fost mecanismul, şi sunt bucuros să observ că mai merg lucrurile şi aşa, nu numai altfel.
Acum îmi aduc aminte doar de două momente ale visului de azi-noapte.
Primul se petrece într-un parc care e o combinaţie între Parcul Ioanid din Bucureşti şi Lion Monument Park din Luzern, la 8-9 seara, octombrish-noiembrish, cu arţari şi castani care încă aveau toate frunzele. Aleile erau luminate de nişte stâlpi cu felinare dintr-o vată minerală sau plastic sau ceva, în formă de cală sau de vază adâncă, în lipsa unei comparaţii mai bune. Stâlpii ăştia mi-au plăcut întotdeauna, nu ştiu de ce, erau pe trotuarele din spaţiile verzi dintre blocurile aflate după stadionul Aripi, cum cobori spre piaţă, spre Fraţii Goleşti (piteştenii ştiu care-i treaba). La stâlpii ăia mă gândesc de fiecare dată când citesc "Trei zile anapoda", de Dumitru Toma, când scriitorul se mobilizează la ceas de seară, printr-un parc, în căutarea unei vrăjitoare triste care fugise. Posibil să nu mai ţin minte bine, trebuie să găsesc iar cartea.
Ei, în parcul ăla m-am întâlnit la alergat cu Adi Hădean. În afară de noi, nu mai era nimeni în tot parcul, foarte romantic, ce-i drept. Vorbeam despre nimicuri, în timp ce făceam jogging într-un aer răcoros, crisp, în lumina aia chioară şi călâie care nici măcar nu era în stare să ne arunce umbrele cum trebuie. Am încheiat de alergat şi l-am condus până acasă, el stând într-o casă veche, boierească, cu scară interioară în spirală, chiar lângă intrarea parcului. A rămas că mă duc şi eu acasă, fiecare face un duş, după care eu vin să-i instalez Civilization 5 pe computer, că lui nu-i mergea nu-ştiu-ce, iar el încropeşte ceva de mâncare între timp. Pana mea, ce să vrei mai mult?
Al doilea moment e pe o scenă. Care scenă era de fapt o verandă imensă a unei case înalte, iar casa era undeva într-o zonă destul de deschisă, ca un fel de câmp între nişte ziduri joase, de fabrică. Ferestrele aveau geamuri sablate, iar înăuntru mirosea a rumeguş şi a praf. În faţa casei erau adunaţi vreo 15-20,000 de oameni, iar pe veranda-scenă erau cei de la Barbarossa, în plin concert. Se auzea vuietul publicului, ţi se ridica părul pe tine, oricine a stat în backstage aşteptând să iasă pe scenă ştie despre ce vorbesc.
Mă aflam acolo ca invitat special, ştiu că am ieşit pe uşa casei şi m-am trezit pe verandă, cu toate reflectoarele stinse. Şi a început: nişte vocalize înalte ale lui Vio, susţinute discret de percuţie, ca mai apoi totul să explodeze într-o variantă bes-ti-a-lă de Nas Ne Dogonyat. Găbiţu rupea toba cu ochii daţi peste cap, în transă. Eu habar n-aveam de text, de piesă, de nimic, eram ca picat din avion. Aşa că m-am apucat să fac ca supersonicul în microfon, mi se părea că sună bine. Şi în timpul piesei a venit Felix la mine, şi mi-a strigat printre răpăieli de tobă: "băi, ce faci?". "Ce să fac, efecte speciale! Habar n-am de text", la care mi-a zis: "stai liniştit, că şi eu fac la fel pe piesa asta". A fost nebunie.
Toate pozele sunt luate de pe net, de pe Facebook, de pe diverse site-uri, unele de ştiri etc., n-am făcut decât să le troznesc laolaltă.
