drumul la mare pe biclă.

eram dator cu scrisul ăsta de multe luni. vă zic de-acuma, e lung, dar mişto. să n-avem discuţii.

mi-am primit bicla acum doi ani, de ziua mea, în timp ce mă cocoţase felix pe o scenă dintr-un subsol să urlu "highway to hell". loganu', care venise cu motorul, îşi pusese protecţiile, mânuşile şi casca de hellrider şi dădea ture pe biclă în faţa scenei. aveam să aflu că anuşca (& co.) se afla în spatele întregului scenariu: şi cadoul, şi momentul, şi tot.

deoarece e kaki şi scrie bulls antiradar pe ea, am botezat-o nichituş. seamănă cu o fiinţă care lucrează sub acoperire într-o zonă a vieţii de unde te-ntorci cu scut sau pe scut - spre exemplu, acum ştiu că e blondă. de-atunci, eu şi nichituş avem o relaţie tare năbădăioasă şi ciudată. luni de pauză, săptămâni de călărit asiduu, zile de învârtit pe lângă ea când era bolnavă şi cu roatele-n sus, nopţi de dormit cu ea în braţe, ture (inter)urbane şi cele mai mişto 48 de ore de biciclit, acum aproape un an, de la bucureşti la vadu.

traseul bucureşti - vadu pe bicicletă este cam acelaşi pe care-l vedeţi de fiecare 1 mai la televizor, când se-apucă de el lucian mândruţă cu o gloată de pedalişti şi nu-l termină. e, noi suntem ceva mai hardcore. ca idee, ieşi din bucureşti prin colentina, treci de voluntari, intri-n afumaţi, ieşi din afumaţi spre urziceni şi după aia tot în faţă. adică, o iei pe drumul vechi către mare (dn2a/e60) şi o ţii aşa până dai de apă sărată. dacă îi mai şi vezi malu' celălalt, nu-i bine, ai făcut pe undeva dreapta greşit şi-ai ajuns la marea moartă. sau la amara, unde-am înţeles că-i mai decentă cazarea. doar că, după ce treceţi de hârşova, nu faceţi drumu' până-n constanţa, ci faceţi stânga imediat după crucea, pe dj226b. e, oricum, am să pun ilustraţii mai jos, să nu vă rătăciţi din cale-afară.

felix şi cu mine am făcut asta fix pe la sfârşitul lu' iulie 2009, când se sărbătoreau vreo 4 oameni simultan la vadu. şi, cum era o caniculă de-mi veneau turnate sandalele pe picior şi nu mai plecau de-acolo, ne-am hotărât să facem cea mai mare parte a drumului noaptea. răcorică, linişte, una-alta, era vreme mai bună de mers.

decathlon, inamicul sportimii

ca toţi oamenii gospodari, ne-am băgat bicicletele-n revizie înainte de plecare. pentru că şi-o cumpărase de la decathlon, felix şi-a dus-o acolo pe gratis, parcă. io am fost mai breaz, am plătit vreo 2 milioane ca s-o revizuiască ăia de la cap la coadă şi să fie gata cu o zi-nainte. că m-am gândit: dom'le, decathlon.. trei mii de sporturi.. îs meseriaşi, dom'le, ştiu ăia ce fac acolo. m-am dus s-o recuperez seara, înainte de-nchidere, am luat-o, m-am urcat pe ea, am ajuns până la strada mare şi mi-a căzut lanţul. aşa, de bunăvoie şi nesilit de nimeni. l-am luat, l-am pus înapoi, mai merg, frânele ţineau prea slab, vitezele stăteau pe loc. lanţul s-a luat după ele şi iar: zdrang. mişto. a doua zi, la prima oră, m-am dus cu bicla-n dinţi înapoi la decathlon, jurându-mi în sinea mea să nu mă mai duc nicăieri în altă parte la revizii decât la ion din crângaşi. cum ajung la decathlon, merg direct la nişte băieţi care meştereau o mână de spiţe.

- păi bine, mă, zic eu, ce dracu', vă bateţi joc de mine? tre' să plec în câteva ore la drum de 300 şi ceva de kilometri şi mi-aţi stricat bicicleta.

ăia se uită la mine reluctant, io mă uit la ei duşmănos. nu ne ştiam. erau alţii decât cu o zi în urmă. le arăt eticheta pe care mi-o puseseră ăilanţi pe bicicletă (că aşa-i la ăştia, ţi-o strică şi-i pun etichetă), care atesta fără tăgadă că fusesem clientul lor. pentru că nu dădeam semne de slăbiciune sau cum că m-aş fi răzgândit, o iau pe partea ailaltă:

- ştiţi, ne pare rău, dar o rezolvăm acum, iar, gratis, repede.. mă, care-a lucrat ieri la bicicleta bulls? cuuum? .. a, e-n vacanţă de azi? da, bine. .. haideţi, v-o punem repede pe stativ.. hoop-aşa.. să vedem.. ce ziceţi că are?

- tot! nema viteze, frânele slabe, lanţul pică şi roata din spate îmi fulează. ieri, când am adus-o pentru revizie, mergea bine, scuip eu printre dinţi, ca xena înainte să zvârle cu chackramul.

- nu se poate! ia să vedem. [clic clic sfrrrr clic CLANG.. clic sfrrr poc].. mda. o rezolvăm în 3-4 ore.

- bine. eu mă duc prin magazin, să ştiţi că nu plec, mai vin să văd ce mai faceţi.

că aşa tre' să fii cu ăştia, să-i ţii din scurt. vreo două ore am jucat baschet, fotbal, ping-pong, m-am dat cu trotineta, cu bicicleta, cu altă bicicletă, cu skateboardul şi m-am oprit după al patrulea ţânc doborât. că aşa-s ăştia mici când îs scăpaţi de sub control, te găsesc şi-n gaură de şarpe să-ţi intre sub roţi. când am ajuns la service (care-i plasat strategic, lângă poarta mare de intrare), băieţii tocmai scoseseră cablurile lungi de viteze şi frâne şi se uitau şi mai lung la ele.

- .. vă trebuie viteze noi! îndrăzneşte unul să-şi mute privirea în ochii mei, între două clipiri dese. era ăla mai simpatic şi mai comunicativ, înalt, cu coadă şi subiect secundar de discuţii: mersul la munte.

simt cum mă ia cu gheaţă p-acolo - p-acolo, pe unde-i mai greu voinicului. mă uit ţintă la ei, cu toţii, şi glăsuiesc ca un terminator:

- faceţi ce trebuie să faceţi.

la aceste cuvinte, responsabilul de raion - un hipster ochelarist săritor, de altfel - dispare şi se-ntoarce în 3 minute cu o pereche de viteze argintii, noi-nouţe, shimano, mai deştepte ca alea pe care le-aveam:

- poftiţi (şi mi le înmânează ca pe-un premiu), cu scuze, din partea firmei decathlon.

hai că-i bine. măcar şi-au dat seama că le pun o bombă dacă nu-i gata nichituş la timp. înmânez mai departe premiul tipului cu coadă, care asistase înmărmurit la ceremonie, şi mă mai duc pe la raioanele de munţomănit vreo oră. la întoarcere, bicla - gata. mă urc pe ea şi dau vreo 5-6 ture prin magazin. altă viaţă, mergea brici. îmi iau la revedere de la ochilă şi păsări lăţi-lungilă şi mă duc să-mi termin ălelante lucruri de aranjat.

lista lui indurain şi prima parte a călătoriei. cum era să nu mai scriu asta

pentru că eu şi felix ne-am făcut şi o listă cu ce ne trebuie, după care am tăiat trei sferturi din ea. ce mai rămăsese scris am pus pe-o maşină care pleca la vadu pentru joncţiunea cu restu' de hăndrălăi şi hăndrăloaice. că aşa e când mergem la vadu în gaşcă extinsă, devine municipiu. aşadar, mai aveam hainele de pe noi şi-un camelbak de fiecare, plus sacul meu de dormit şi casca de bicicletă a lu' felix, care au făcut drumul legate de camelbak-uri cu chingi elastice de portbagaj de dacie. aşa cum nu puteam eu să pedalez în sacul de dormit, nici felix nu putea purta casca. transpira de-l lua dracu'. 2 tricouri de schimb, snickersuri cât încape, un roll-up, periuţă & pastă de dinţi, frigărui şi sandwich-uri pregătite de cătălina, imbusurile şi cam asta era grosul. ca efecte personale, felix şi-a luat valiza aia de piele cu cifru, care cântăreşte 16 kilograme, încape în buzunarul de la spatele blugilor şi e numită duios "trusă de scule"; iar eu mi-am mai pus, discret, câteva chestii de prim-ajutor: bisturiu, padele, i.v., scotch, d-astea.

2230 zulu - mă-ntâlnesc cu felix la moşilor colţ cu eminescu. devastez chioşcul aferent intersecţiei, uitasem să-mi iau nestea de mango & ananas. şi pornim. felix primul, stabilind ritmul, eu în spate, carne de tun pentru maşini. aşa fusese înţelegerea. aveam pe mine ochi de pisică, stop, abţibilduri reflectorizante şi-o vestă (o, ce vestă minunată!) reflectorizantă, pe care-o am de la bogdan, de mă vedeai din galaxia vecină.

în afumaţi, facem pauză la un lukoil. nu se mai putea, sacul de dormit se tot hâia de sub camelbak iar felix era mort de cald sub cască, şi mai şi căra un rucsac plin, pe care urcase camelbak-ul. luăm de la benzinărie şase chingi elastice scurte, le-mpărţim frăţeşte, ne ancorăm în spate ce aveam de ancorat şi plecăm mai departe.

la vreo 200 de metri după curba aia din afumaţi la dreapta, ne depăşeşte o maşină cu girofar şi cu porcărie d-aia deasupra, cu "atenţie, gabarit depăşit". aha, urmează o măgăoaie imensă, îmi zic. peste câteva secunde, cu toate căştile şi ac/dc-ul din urechi, aud un şfichiuit metalic, care creştea rapid. în acelaşi timp ne depăşeşte lent un autotren care transporta un buldozer dublu cu excavator ("se cheamă buldoexcavator" - îmi susură anuşca pe messenger, că ştie cu astea). şfichiuitul ajunge în spatele meu, îmi trece pe deasupra capului, urcă la apogeu şi încetează. în următoarea fracţiune de secundă, o coardă groasă şi neagră îmi zboară la vreo 2 metri prin faţa ochilor, în diagonală, şi se loveşte de asfalt, cu scântei la un capăt. celălalt capăt era agăţat de cupa excavatorului, mai ridicată, care rupsese un fir de înaltă tensiune pe undeva prin spate. am înţepenit. felix habar n-avea, era pe la un 6-7 metri în faţă, firul căzuse între noi. am trecut peste el şi am pedalat mecanic până la lilieci, acasă la anuşca, unde am făcut o pauză cu capul.

şi, pentru că trebuia să mă descarc cu nervii capului, l-am luat pe felix: ia, bre, ce-ai în rucsacul ăla de-i aşa mare şi greu. ce să aibă, omul: haine, pantaloni lungi, cămăşi, un fier de călcat, spray, o pereche de bocanci, o pereche de pantofi cu toc, ciorapi-plasă, şosete flauşate cu dragoni, o pijama, un fotoliu, o cratiţă şi o pernă. verde. afară cu ele!!! nu cari aşa ceva cu tine! le ia ana, când vine la mare, dracu'! eşti nebun?!

samwise gamgee & frodo baggins leaving the shire. primele halucinaţii

din momentul în care am ieşit din lilieci, se chema că am părăsit zona cunoscută şi intrăm în uncharted territory. prima oprire hotărâtă: urziceni. prin pădurea de la sineşti dăm de-o căprioară pe care-o prindem în bătaia frontalelor (era noapte, da?). la ieşire spre moviliţa, felix, giumbuşlucar cum îl ştiţi, face o tumbă şi se-opreşte-n poziţie de drepţi. oprim nehotărât, îi tai piciorul de la genunchi, îi montez unul nou şi mergem mai departe. ajungem la urziceni şi hotărâm că vrem să dormim cam o oră, aşa. era cam 4 dimineaţa, gara - încuiată. cucoana de la bilete ne spune că nu are chei de la sala de aşteptare. hotel, bar, motel, nimic. ne-nvârtim ca liliecii vreo oră şi ceva până ajungem la minunatul hotel royal, de la ieşire din urziceni, care ne primeşte în club, pe canapele. (".. da, da' faceţi consumaţie!" / "bine, două cola.") moi, mari, bune canapele. la 7 dimineaţa eram înapoi pe biciclete.

şi mergem. se face cald. înaintăm greu şi oprim des. ăsta e momentul psihologic #1, în care ne uităm în spate. felix e(ra), de formaţie, om de mountainbike & downhill, nu de ciclism de cursă lungă. drept pentru care îşi setase ritmul ăla, care nu era pe ultima foaie, dădea la pedale susţinut de câteva ori, după care pauză de picioare. şi tot aşa. şi-l înţeleg că tâmpea de cap cu oboseala şi nervii. ne oprim la 4-5 kilometri de căzăneşti, într-un popas, unde mâncăm, bem, aţipim şi stăm să mai treacă vipia de prânz. dau vreo 2-3 telefoane şi aflu că în căzăneşti locuieşte bunica celei mai bune prietene a anuşcăi, care ne-aşteaptă să poposim la ea, dacă e cazul. C-LAR! ne mobilizăm şi ajungem la dânsa. nu vă zic: frigărui de berbec, sandwich-uri, mere, fântână, apă rece, socată rece, pat şi bancă afară, la umbră. ambient perfect pentru creaţie şi filosofat. până şi wc-ul din curte era dotat cu capac, dilema veche, 22 şi caţavencu. nici n-am mai fi plecat, dac-ar fi fost după noi. dar trebuia să ajungă pleşu mai spre seară, iar cu un astfel de om nu ne-am fi putut pune la masă fără să scădem subit în înălţime.

deci, dormim vreo 3-4 ore şi ne luăm hamul şi praştia pe la un 6 seara. săru-mâna, mai venim şi la anu'! plecăm cu alte frunţi. felix îşi intră-n ritm de armstrong, nici nu simţim slobozia, ne luăm la întrecere cu o altă biciclistă care s-a oprit în oraş, un motociclist ne salută mai încolo şi totul e foarte mişto. mergem neîntrerupt şi ajungem să trecem dunărea pe la giurgeni - vadu oii fix la miezul nopţii. atâta mai ţin minte, că duduile de la cabinele de taxă de pod s-au uitat taaaare lung la noi, când am zburat ca nălucile pe lângă bariere. după coborâre oprim câteva minute, apoi vine hârşova, unde vine momentul psihologic #2. ne apropiam de un lukoil, moment în care mă uit spre benzinărie şi am un mic şoc: în loc să văd aşa, vedeam aşa. hait. felixey, tată, ho că facem o pauză să dormim vreo 2 ore.

zionul matrixului şi santinelele

treaba e-n felu' următor: decât să te aciuezi pe lângă o benzinărie funcţională într-o noapte de vară şi să te pui în sacul de dormit lângă zid, cu gândul să dormi, mai bine te duci frumuşel la cucoana de la benzinărie, îi dai banii în avans, te propteşti apoi cu gura la diesel, de preferinţă ecologic, bei până nu mai poţi şi după aia îţi aprinzi liniştit o ţigară. la 5 minute după ce am pus sacul de dormit peste noi, toate jivinele cu cel puţin 6 picioare pe-o rază de 2 kilometri au venit să ne felicite pentru excelenta alegere a hotelului. mari, mici, zburătoare, mergătoare, verzi, maro, negre, albe, roşii, cum vreţi. toate. neavând sens să ne chinuim amândoi, l-am lăsat pe felix pe post de relaţii publice în sac (îi sarcofag), iar eu m-am dus să mă dezmorţesc cu vreo 6 ciocolăţi calde. cum a dat lumina, eram amândoi pe bicicletă.

şi mergem întins până fix înainte de crucea, unde-i o coborâre ş-apoi un deal mare şi abrupt. cum e şi normal, roata din spate începe să-mi facă urât şi să se ducă înspre cadru. felix mă-njură că n-am urcat dealul (aveam velocitate bună de pe coborâre) şi tragem la hanul din vale, de la intersecţia arterelor europene nord-sud şi est-vest din partea locului. acolo, felix se duce pe iarbă, la umbră, în sac, să recupereze din somn, cât mă prefac că meşteresc eu la biclă - căreia habar n-aveam ce să-i fac. o demontez, o montez, ajunsesem să mă uit cruciş în spiţe şi mi se părea că parcă-parcă e mai bine. nu trece mult şi felix se trezeşte graţios ca o alteţă, urlând şi zvârlind cu lemne după comitetul de întâmpinare al locului, format din cei 4-5 câini băştinaşi, care-l înconjuraseră şi-i urau cu drag şi spor, pe diferite voci şi canoane, "bună dimineaţa". ne uităm ultima dată pe hartă şi ne gândim că ar trebui să existe un drum mai scurt ca ăla pe care plănuiam noi să mergem, şi care ducea mult în sud. omul care era la han ne lămureşte că e un drum judeţean, după crucea, care-o taie şi te duce direct în tariverde, iar de-acolo mai dai de două ori cu piatra şi nimereşti în mare. gata, aşa facem.

ieşim din mainstream şi intrăm în underground. hâc

cum vine soarele, urcăm dealul. imediat vine localitatea crucea, unde ne oprim să mâncăm ceva. (fix la intrarea-n crâşma principală, felix mai face o tumbă, ceva mai reţinută, fără urmări.) ne suim pe bicle şi ajungem la momentul în care părăsim dn2a/e60 şi intrăm pe dj226b. adică nu mai avem borne kilometrice roşii, ci bleu. drum drept prin câmp. curat ca-n palmă, perfect. de formula 1. în uşoară urcare. nici o maşină. vine căldura. te uiţi în toate părţile şi imaginea-ţi tremură la 2 metri deasupra solului. te face cu nervii. felix turbează iar de draci, cu casca-n cap. nu era încăpăţânat s-o poarte, doar că, de, între insolaţie şi transpiraţie alegi destul de uşor. şi şi-aduce el aminte că nolo (care era deja-n vadu) a zis că vine şi ne ia cu maşina, dacă e ceva şi nu mai putem. n-are baterie la telefon. "bă felix. vezi movila aia de-acolo? mergem până acolo, oprim, urcăm pe ea şi stăm oleacă, poate merge telefonul, prindem şi semnal." movila fiind o ridicătură mare şi anormală, ca o mastabă, în mijlocul câmpului. ajungem la ea taman bine cât să vedem intrarea în satul pantelimon. "acuma, dac-am ajuns aici, hai în sat, stăm la crâşmă, la umbră, bem ceva, ne răcorim, sunăm de-acolo." la intrarea în sat dăm de un gpl, ceva, unde cucoana îşi oferă telefonul ei să sunăm, doar că nu ştim numărul (bateria mea, mai şmecheră, murise de prin slobozia). ptiu, fir-ar al dracu', încărcător n-avea nimeni. suntem îndrumaţi către crâşmă. ajungem şi stăm acolo 2 ore, barmanul ne dă bateria lui, sufleţelul lui, sunăm ca nebunii, la fiecare 5 minute, nolo nu răspunde, şi nici nimeni altcineva din gaşcă. stăm, bem bere şi fanta şi prindem absolut tot ce-nseamnă manea pe taraf tv. atât de bătuţi de soare-n cap eram, încât am dezvoltat simpatii; amintesc videoclipurile cu nicolae guţă & roxana, prinţesa ardealului, în care cei doi chiar făceau băşcălie de versuri şi se distrau. plus că blonda aia e o bunăciune penală.

"bă, hai." "hai." împăcaţi cu ideea că nu vine nimeni să ne ridice, dar şi întremaţi de atâta fantă şi bere, ne urcăm pe bicle şi-i dăm bătaie. ajungem în pantelimonu de jos, felix îmi mai meştereşte oleacă în crâşmă la roată, care iar făcea fiţe.

o paranteză: ne-am oprit să bem în fiecare crâşmă din satele astea. lăsând la o parte ce spune lucrul ăsta despre noi, am descoperit că acest concept filosofic, de "crâşma satului", este adânc înrădăcinat în conştientul colectiv băştinaş şi imediat adoptat de noii veniţi. adică, mi-am simţit rădăcinile ancestrale cum trec prin pardoseala crâşmei, nu glumesc.

next - localitatea grădina, care-i ca un fel de târgu-trotuş, nu se mai termină. felix îmi dă motiv de râs vreo juma' de oră: "mare ţi-e grădina..!" de-acolo, serpentinele ne duc spre cogealac, unde oprim la o bunăciune de crâşmăriţă de vreo 16 ani, care era un fel de brooke shields în laguna albastră, doar că avea, mă-nţelegeţi, cu ce. de altfel, o mai avea şi pe mă-sa, o başoldină cât un aro ruginit, se hlizea cu trei concetăţeni şi ne făcea avansuri. din cât am adăstat acolo, mi-am dat seama că, orice-ar fi spus poliţistul satului, primarul, prefectul comunei sau însuşi radu mazăre, ea ţinea, de fapt, frâiele comunităţii.

the grand finale - the fat lady sings like crap

părăsim dj226b şi intrăm pe dj226a. în tariverde facem pauză de ronţăit. o roşie, un ardei, o bucată de brânză, un colţ de pâine şi câteva felii de salam. bune magazinele săteşti. e după-amiază spre seară. ne e clar că nu ne mai întoarcem. traversăm dn22/e87 şi ajungem în nuntaşi. de-acolo, mergem pe dj226a până se intersectează cu dj226 (a propos, toate drumurile astea judeţene sunt aşa cum vreţi voi autostrăzile) şi facem dreapta către săcele (ce copilărie o mai fi avut şi hagi prin satul ăla), şi de-acolo, către traian, se face un drum de pământ printre ţarini, "drum negru", cum îi zic localnicii, tăiat de tractoare şi atelaje cu tracţiune animală (eeee?). offroad, mai pe româneşte. ultimii kilometri către vadu. ne simţim ca nişte semizei când coborâm cu soarele în spate, la asfinţit, spre nepreţuita noastră crâşmă. punem frână lungă, aşteptându-ne să ne vedem gaşca stând la terasă şi aplaudându-ne. canci. nimeni. bine, hai înspre plajă. mergem 5 metri, opresc. pană pe faţă. ptiu, acuma te-ai trezit! o-ntorc iar pe nichituş cu roatele-n sus şi găsesc pana, un spin sănătos de salcâm, intrat adânc. îl scot, şi văd altul. şi altul. şi altul. puzderie. mă uit şi la roata din spate: la fel de ciuruită. felix se uită lung, şi roţile lui îs la fel. (mai încolo, la depanarea adevărată, am scos vreo 30 şi ceva de spini din fiecare cauciuc.) se scuturaseră salcâmii în faţa crâşmei. acuma chiar ne-am ofticat, vroiam să mergem cu biclele până pe plajă, ca nişte eroi, să le-mpingem pe malul mării, uşor, să fim zâmbitori şi să alerge toţi către noi şi să ne-aplaude!! nimic!!!! sictir!

".. sună-l pe nolo."

nolo e unul din cei mai de nădejde şi mai copţi oameni pe care-i ştiu. probabil de-aia nici n-am ce link să pun către el, că blog nu ştiu să aibă, facebook şi twitter nici atât. (bravo, bre, să nu te schimbi. şi să-ţi pregăteşti bicla de ture interurbane, după vadu.) a venit imediat ce l-am sunat, ne-a aburcat cu tot cu biciclete şi ne-a dus la plajă. mda, am povestit noi în maşină ce şi cum, am râs oleacă, da'.. nu era chiar cum trebuie. mă-ncerca senzaţia aia ipotetică nenorocită (de care-am scăpat rapid, după prima baie şi prima duşcă) de după un maraton de sex cu gagica supremă, în care, exact înainte de atacul final, intră frac-su sau tac-su peste noi şi-mi aduce un pahar cu apă, să mă răcoresc oleacă. adică fix de-a-mboulea.

.. la întoarcere, pentru că nu aveam 4 camere de rezervă, bicicletele au mers pe 2 maşini, iar noi am venit în bucureşti cu.. nici nu mai ştiu cu ce-am venit, cred că cu trenul.

în concluzie (da, am ajuns la sfârşitul scrisului), mai facem o dată. plecăm joi după-masa, 15 iulie. planul e să ajungem vineri-noapte sau, cel târziu, sâmbătă la prânz. om trăi ş-om vide'.

ca idee, un astfel de drum nu te face să mănânci mult. cam cât un cuib de vrăbii. despre lichide, ca să mişti, tre' să înghiţi cel puţin 7 litri de-a lungul zilei. cât mai puţine bagaje. am schimbat un tricou, cu celălalt am ajuns nepurtat. nu strică să ai mobilul încărcat tot timpul. şi, pe lângă trusa de prim-ajutor şi cea de scule, imbusuri, chei, draci, laci: neapărat, camere de rezervă. cel puţin 2 de om.

şi acum, hărţile:

bucureşti - slobozia

slobozia - crucea

crucea - tariverde

tariverde - vadu