Tuesday, December 20, 2011

ironincidence.

so, went for some personal riddling after my day of professional riddles, moved to my hometown, was born in the same city as i was born, i live next to myself, i come from same place as the riddles, and i really don't have a common name.

i'm a riddle,
i'm a needle,
i'm away
and i'm a fiddle.

i'm a riddler,
i'm a hammer,
i'm a train
and i'm a scammer.

with a twiddle
in the middle,
many blinks
i did once diddle.

i'm white darkness,
i'm deep sand,
i'm lighthearted
i'm a band.

i sing badly,
i sweat art,
i'm all smiling,
i'm a dart.


i'm all clever

on a griddle.
not so smart

when i'm apart.

Tuesday, December 13, 2011

note to self.

when a girl gets a sprained ankle and one professionally places an elastic bandage over it, then, later in the conversation, she flirtily addresses one with: "yes, dr. t.?", one should not reply by full-face frowning and growling: "arrrgh, i pity the fool!"

Thursday, December 08, 2011

de sărbători.

fac orice, numa' să nu scriu la "starea de bine". s-au adunat prea multe de pus acolo.

aşa că, deocamdată, un intermezzo.

port creste cu mândrie-n cuget şi-n simţiri de ceva ani încoace. nu vă mai pun poze, că ori mă ştiţi, ori mă găsiţi, ori vă doare-n cot. e. şi crestele-astea au fost executate, de-a lungul anilor, de mulţi oameni. din ăştia mulţi, unii erau frizeri profesionişti. şi, din toate frizeriile posibile, una singură mi-a rămas la inimă: criss style, de la piaţa doamna ghica. oameni primitori, frizeriţe oxigenate, imense şi cu nişte mâini şi atingeri de uitam că umblă cu foarfeci, briciuri şi alte asemenea pe capul meu. am locuit o vreme în zona aia, ajunseserăm să ne salutăm pe stradă, chiar mă chemau să-mi mai repare, gratis, câte-un colţ de creastă, de li se părea lor că stătea aiurea, de la vânt.

de vreo doi ani n-am mai dat pe acolo. viaţa m-a purtat prin alte părţi, iar paşii mi s-au pierdut pe alte drumuri. şi crestele mi s-au mutat, uşor, în interior - în ultima vreme, mă rad în cap sau mă tund zero. azi a fost una din acele zile. hotărând să resuscitez nişte amintiri, am oprit maşina în faţă la criss style - un loc de parcare magic, nestrăjuit de nici un străjer degrabă cerător de bani - şi am purces înăuntru.

- săru-mâna, am venit să mă tund! spun eu, cu ochii mari şi speranţă-n glas.

- dar vai, credeam că aţi venit să vă faceţi programare, spuse frizeriţa buclată, oxigenată, cu rădăcini brunet-aprinse şi cu o talie cât butoiul de vin pe care-l visez de vreo câteva zile-ncoace. la naiba, cred că le-a fost dor de mine. şi mie la fel!

- hah, nu, doar să mă tund. zero.

- bine, bine, poftiţi, puneţi-vă haina în cuier şi luaţi loc.

poftesc, îmi pun haina în cuier şi iau loc. frizeriţa mă aşteaptă graţios, îmi pune un prosop pe genunchi, mă strânge de gât cu o chestie de hârtie elastică, mă înveleşte într-un fâş pe care-l leagă şi mai strâns în jurul gâtului şi purcede cu maşina pe capul meu. fiind uşor strangulat, zărind-o în oglindă cum se mişcă pe lângă mine, şi urmărindu-i mâinile pricepute, mă gândesc la tot felul de chestii bdsm. ca să evit deplasarea fâşului în zone complet nepotrivite situaţiei, îmi mut privirea pe lista de preţuri (rămase la fel de acum vreo cinci ani) şi ajung la zona pentru cocalari şi bă'eţi de cartier, aia cu perciunii cui - chestia asta are întotdeauna darul de a mă linişti.

e o tăcere ciudată şi nenaturală. frizeriţa nu rosteşte nimic. între rundele de bâzâieturi, mă mângâie, mă pudrează şi mă pămătufează cu tandreţe pe cap. singurul lucru pe care mi-l spune, cu o voce şoptită, e strict legat de proiectul în desfăşurare:

- vedeţi că am să apăs mai tare aici, aveţi rădăcinile puternice.

recunosc, sunt mândru de rădăcinile mele puternice, oricare-ar fi ele, dar tot e ceva în neregulă. hotărăsc să nu cedez şi să mă trezesc vorbind eu primul (câteodată am nişte imbolduri de-a dreptul kafkiene). frizeriţa termină de lucrat şi ajunge în spatele meu. îmi ia capul între mâini, mi-l îndreaptă cu blândeţe în jos, se lipeşte de spătarul scaunului (de-i ghicesc halatul pocnind în ceafa mea), se rabatează cu cinci grade mai înspre mine, pune un zâmbet fermecător, şi-mi şopteşte:

- auziţi, nu ştiţi pe cineva care vrea să cumpere un apartament?

Wednesday, November 09, 2011

'the watery place' - asimov's one-liners (3).

when i first read this, i wanted to resurrect asimov just so i can kill him again.


The Watery Place

We’re never going to have space travel. What’s more, no extraterrestrials will ever land on Earth - at least, not anymore.

I’m not just being a pessimist. As a matter of fact, space travel is possible; extraterrestrials have landed. I know that. Space ships are crisscrossing space among a million worlds, probably, but we’ll never join them. I know that, too. All on account of a ridiculous error.

I’ll explain.

It was actually Bart Cameron’s error and you’ll have to understand about Bart Cameron. He’s the sheriff at Twin Gulch, Idaho, and I’m his deputy. Bart Cameron is an impatient man and he gets most impatient when he has to work up his income tax. You see, besides being sheriff, he also owns and runs the general store, he’s got some shares in a sheep ranch, he does a bit of assay work, he’s got a kind of pension for being a disabled veteran (bad knee) and a few other things like that. Naturally, it makes his tax figures complicated.
It wouldn’t be so bad if he’d let a tax man work on the forms with him, but he insists on doing it himself and it makes him a bitter man. By April 14, he isn’t approachable. So it’s too bad the flying saucer landed on April 14, 1956.

I saw it land. My chair was backed up against the wall in the sheriff ’s office, and I was looking at the stars through the windows and feeling too lazy to go back to my magazine and wondering if I ought to knock off and hit the sack or keep on listening to Cameron curse real steady as he went over his columns of figures for the hundred twenty-seventh time.

It looked like a shooting star at first, but then the track of light broadened into two things that looked like rocket exhausts and the thing came down sweet, steady and without a sound. An old, dead leaf would have rustled more coming down and landed thumpier. Two men got out.

I couldn’t say anything or do anything. I couldn’t choke or point; I couldn’t even bug my eyes. I just sat there. Cameron? He never looked up.

There was a knock on the door which wasn’t locked. It opened and the two men from the flying saucer stepped in. I would have thought they were city fellows if I hadn’t seen the flying saucer land in the scrub. They work charcoal-gray suits, with white shirts and maroon four-in-hands. They had on black shoes and black homburgs. They had dark complexions, black wavy hair and brown eyes. They had very serious looks on their faces and were about five foot ten apiece. They looked very much alike.

God, I was scared.

But Cameron just looked up when the door opened and frowned. Ordinarily, I guess he’d have laughed the collar button off his shirt at seeing clothes like that in Twin Gulch, but he was so taken up by his income tax that he never cracked a smile. He said, “What can I do for you, folks?” and he tapped his hand on the forms so it was obvious he hadn’t much time.

One of the two stepped forward. He said, “We have had your people under observation a long time.” He pronounced each word carefully and all by itself. Cameron said, “My people? All I got’s a wife. What’s she been doing?”

The fellow in the suit said, “We have chosen this locality for our first contact because it is isolated and peaceful. We know that you are the leader here.” “I’m the sheriff, if that’s what you mean, so spit it out. What’s your trouble?”

“We have been careful to adopt your mode of dress and even to assume your appearance.”

“That’s my mode of dress?” He must have noticed it for the first time.

“The mode of dress of your dominant social class, that is. We have also learned your language.”

You could see the light break in Cameron. He said, “You guys foreigners?” Cameron didn’t go much for foreigners, never having met many outside the army, but generally he tried to be fair.

The man from the saucer said, “Foreigners? Indeed we are. We come from the watery place your people call Venus.”

(I was just collecting up strength to blink my eyes, but that sent me right back to nothing. I had seen the flying saucer. I had seen it land. I had to believe this! These men - or these somethings - came from Venus.)
But Cameron never blinked an eye. He said, “All right. This is the U.S.A. We all got equal rights regardless of race, creed, color, or nationality. I’m at your service. What can I do for you?”

“We would like to have you make immediate arrangements for the important men of your U.S.A., as you call it, to be brought here for discussions leading to your people joining our great organization.”

Slowly, Cameron got red. “Our people join your organization. We’re already part of the UN and God knows what else. And I suppose I’m to get the President here, eh? Right now? In Twin Gulch? Send a hurry-up message?” He looked at me, as though he wanted to see a smile on my face, but I couldn’t as much as fall down if someone had pushed the chair out from under me.

The saucer man said, “Speed is desirable.”

“You want Congress, too? The Supreme Court?”

“If they will help, sheriff.”

And Cameron really went to pieces. He banged his income tax form and yelled, “Well, you’re not helping me, and I have no time for wise-guy jerks who come around, especially foreigners. If you don’t get the hell out of here pronto, I’ll lock you up for disturbing the peace and I’ll never let you out.”

“You wish us to leave?” said the man from Venus.

“Right now! Get the hell out of here and back to wherever you’re from and don’t ever come back. I don’t want to see you and no one else around here does.” The two men looked at each other, making little twitches with their faces.

Then the one who had done all the talking said, “I can see in your mind that you really wish, with great intensity, to be left alone. It is not our way to force ourselves or our organization on people who do not wish us or it. We will respect your privacy and leave. We will not return. We will girdle your world in warning and none will enter and your people will never have to leave.”

Cameron said, “Mister, I’m tired of this crap, so I’ll count to three --”

They turned and left, and I just knew that everything they said was so. I was listening to them, you see, which Cameron wasn’t, because he was busy thinking of his income tax, and it was as though I could hear their minds, know what I mean? I knew that there would be a kind of fence around earth, corralling us in, keeping us from leaving, keeping others from coming in. I knew it.

And when they left, I got my voice back - too late. I screamed, “Cameron, for God’s sake, they’re from space. Why’d you send them away?”

“From space!” He stared at me.

I yelled, “Look!” I don’t know how I did it, he being twenty-five pounds heavier than I, but I yanked him to the window by his shirt collar, busting every shirt button off him. He was too surprised to resist and when he recovered his wits enough to make like he was going to knock me down, he caught sight of what was going on outside the window and the breath went out of him.

They were getting into the flying saucer, those two men, and the saucer sat there, large, round, shiny and kind of powerful, you know. Then it took off. It went up easy as a feather and a red-orange glow showed upon one side and got brighter as the ship got smaller till it was a shooting star again, slowly fading out.
And I said, “Sheriff, why’d you send them away? They had to see the President. Now they’ll never come back.”

Cameron said, “I thought they were foreigners. They said they had to learn our language. And they talked funny.”

“Oh, fine. Foreigners.”

“They said they were foreigners and they looked Italian. I thought they were Italian.”

“How could they be Italian? They said they were from the planet Venus. I heard them. They said so.”

“The planet Venus.” His eyes got real round.

“They said it. They called it the watery place or something. You know Venus has a lot of water on it.”

But you see, it was just an error, a stupid error, the kind anyone could make. Only now Earth is never going to have space travel and we’ll never as much as land on the moon or have another Venusian visit us. That dope, Cameron, and his income tax! Because he whispered, “Venus! When they talked about the watery place, I thought they meant Venice!”

Tuesday, November 08, 2011

"cum s-a întâmplat" - asimov's one-liners (2).

tura a doua, one of my favourites. asimov's bright-nerdy humour, on the rocks.


Cum s-a întâmplat

Fratele meu începuse să-mi dicteze în stilul său oratoric inconfundabil, stilul cu care vrăjise toate triburile, făcându-le să-l asculte încremenite:

- La început, cu exact 15,2 miliarde de ani în urmă, s-a produs o explozie uriaşă în Univers...

Dar eu mă oprisem din scris.

- Cincisprezece miliarde de ani? am întrebat pe un ton sceptic.

- Exact. Sunt în plină inspiraţie divină, să ştii.

- Nu-ţi pun la îndoială inspiraţia! (Şi bine făceam. Fratele meu e cu trei ani mai mic decât mine, dar nu îndrăznesc să-l contrazic. De fapt, dacă cineva ar îndrăzni să se îndoiască de inspiraţia lui, ar da pur şi simplu de bucluc.) Mă gândesc numai cum o să reuşeşti să spui povestea Creaţiei pe o perioadă de cincisprezece miliarde de ani...

- Aşa trebuie, atât a durat. Am totul aici, mi-a răspuns el, atingându-şi fruntea cu degetul. Nu uita că totul provine de la cea mai înaltă autoritate.

Eu, însă, îmi lăsasem deja stylusul deoparte.

- Ştii cât costă papirusul? l-am întrebat.

- Ce?

O fi fost el inspirat, ce-i drept, dar, după cum puteam să-mi dau seama, inspiraţia nu-i era de nici un folos în probleme meschine precum preţul papirusului. Am zâmbit în sinea mea şi am început să-i explic:

- Să zicem că descrii un milion de ani pe un sul de papirus. Asta presupune că vei avea nevoie de cincisprezece mii de suluri. Va trebui să vorbeşti până vei umple cincisprezece mii de suluri, şi ştii că eşti bâlbâit. Eu, în schimb, va trebui să le scriu, şi iar o să mi se pună cârcel. Şi chiar dacă ne-am putea permite să cumpărăm atâta papirus, chiar dacă tu nu te-ai bâlbâi, iar mie nu mi s-ar pune cârcel, cine ar fi în stare să copieze toată lucrarea? Ştii doar că avem nevoie de cel puţin o sută de copii, înainte de publicare. Altfel de unde vrei să încasăm drepturi de autor?

Fratele meu s-a gândit o vreme la cele auzite, apoi m-a întrebat cu naivitate:

- Crezi că ar trebui să mai reduc puţin?

- Puţin mai mult!

- Ce zici de o sută de ani?

- Ce zici de şase zile?

- Cum să înghesuim Creaţia în şase zile? a exclamat el îngrozit.

- Ăsta-i tot papirusul pe care-l avem. Ce părere ai?

- Of, bine, treacă de la mine! a murmurat el şi a început să dicteze din nou: "La început"... Doar şase zile, Aaron?

- Doar şase zile, Moise! i-am răspuns cu fermitate.

Monday, November 07, 2011

"surâsul păgubaş" - asimov's one-liners (1).

da, nu prea am chef de scris. când mă uit la rezultatele electorale în urma ultimului articol, mă simt de parcă am temă pentru acasă. prefer un despotism luminat unei democraţii beznicioase. ca idee, când are să-mi vină cheful, am să scriu "starea de bine.", doar pentru că habar n-aveţi ce v-aşteaptă.

deocamdată, vă dau să citiţi nişte chestii de-ale lui asimov. eu le zic one-liners, un cuvânt care, dacă aţi pus vreodată mâna să citiţi ceva de asimov, aveţi să recunoaşteţi că e definitoriu.


Surâsul păgubaş

"Ce mai face drăcuşorul tău?" m-am adresat zilele trecute amicului George, pe când stăteam la un pahar de bere (eu beam una nealcoolizată).

George pretinde că un demon de doi centimetri ii stă permanent la dispoziţie. Niciodată nu reuşesc să-l fac să admită că minte. De fapt, nimeni nu izbuteşte s-o facă.

M-a fulgerat cu privirea, apoi a răspuns:

- Ah, da, tu ştii despre ce-i vorba! Sper că n-ai mai zis nimănui!

- N-am suflat o vorbă. Îmi ajunge că te consider nebun. Nu-i necesar ca alţii să creadă acelaşi lucru despre mine. (În plus, din câte ştiam, povestise cel puţin altor şase persoane despre drăcuşor, aşadar discreţia mea era inutilă.)

- N-aş accepta dezgustătoarea ta incapacitate de a crede orice nu înţelegi - şi sunt atâtea pe care nu le pricepi! - nici dacă aş primi o jumătate de kilogram de plutoniu. Iar dacă demonul meu ar şti vreodată că i-ai spus drăcuşor, ceea ce ar rămâne din tine n-ar valora nici cât un atom de plutoniu.

- I-ai aflat numele adevărat? am continuat, netulburat de această ameninţare mârşavă.

- Nu. Buzele pământenilor nu-l pot pronunţa. Mi-a dat de înţeles că traducerea lui sună cam aşa: "Eu sunt Regele Regilor: priviţi-mi izbânzile, voi, semeţilor, şi cădeţi pradă deznădejdii". Este o minciună, desigur, a urmat George, privind posac în străfundurile paharului cu bere. În lumea lui, este un personaj de rând. Acesta e şi motivul pentru care manifestă atâta cooperare aici. În lumea noastră, cu tehnologia noastră primitivă, se poate desfăşura din plin.

- A mai apărut în ultima vreme?

- De fapt, da, a încuviinţat George, slobozind un oftat enorm şi ridicând spre mine ochii lui albaştri, posomorâţi.

Mustaţa stufoasă şi albă a coborât încetişor, după taifunul colosalei sale expiraţii.

Totul a început cu Rosie O'Donnell (a spus George), prietena unei nepoate, o apariţie extrem de drăgălaşă.

Fata avea ochi albaştri, aproape la fel de scânteietori ca ai mei; păr roşcat, lung şi strălucitor; năsuc încântător, presărat cu pistrui în maniera aprobată de toţi autorii de romane de dragoste; gât graţios; siluetă zveltă, deloc opulentă într-un chip neplăcut, dar cu totul atrăgătoare în extazul ce-l promitea.

Bineînţeles, toate acestea constituiau pentru mine un interes pur intelectual, întrucât am atins de ani buni vârsta înţelepciunii, iar actualmente mă angajez în manifestările fizice ale afecţiunii doar atunci când femeile insistă în direcţia respectivă, ceea ce, slavă cerului, nu depăşeşte în frecvenţă câte un weekend ocazional.

În plus, Rosie se măritase recent cu un irlandez voinic, care (întrucât, dintr-un motiv sau altul, o adora în modul cel mai sâcâitor) nu încerca să ascundă faptul că era o persoană dotată cu muşchi impresionanţi şi, posibil, cu un temperament irascibil. Deşi nu aveam nici cea mai măruntă îndoială că i-aş fi putut face faţă în tinereţe, amănuntul trist era că tinereţea mea rămăsese în urmă.

Aşadar, acceptam cu o oarecare şovăială tendinţa lui Rosie de a mă confunda cu un prieten apropiat de acelaşi sex şi etate, transformându-mă în confidentul ei.

Desigur, trebuie să înţelegi că nu dau vina pe ea. Demnitatea mea naturală, precum şi faptul că ţinuta mea reaminteşte, în mod inevitabil, oamenilor de unii dintre cei mai nobili împăraţi romani, le atrag în mod automat pe femeile tinere şi frumoase. Cu toate acestea, n-am permis niciodată ca lucrurile să ajungă prea departe. Întotdeauna m-am asigurat că între mine şi Rosie exista o distanţă decentă, întrucât nu doream ca anumite istorii deformate să ajungă la urechile acelui Kevin O'Donnell, în mod evident bine făcut şi posibil arţăgos.

- Ah, George, a spus Rosie într-o bună zi, lovindu-şi cu veselie palmele micuţe, habar n-ai cât de drăguţ este Kevin al meu şi cât de mult mă binedispune. Ştii ce face?

- Nu sunt sigur, am răspuns precaut, aşteptându-mă în mod firesc la o serie de destăinuiri intime, dacă ar trebui să-mi...

Nici măcar nu mi-a băgat în seamă intervenţia.

- Are un fel de a-şi strâmba năsucul, de a face ochişorii să-i strălucească şi de a zâmbi voios, încât tot ceea ce-l înconjoară se umple de fericire. Parcă întreaga lume ar fi poleită de razele soarelui. Ah, dacă aş putea să am o fotografie a lui într-un asemenea moment! Am încercat să-l pozez, totuşi niciodată n-am izbutit să prind exact momentul cuvenit.

- Dar de ce nu te mulţumeşti cu originalul, draga mea? am întrebat-o.

- Păi... A şovăit, apoi a continuat cu o fermecătoare îmbujorare: Ştii, nu-i întotdeauna aşa. Are o slujbă foarte tracasantă la aeroport, şi uneori vine acasă de-a dreptul epuizat, iar atunci este niţel cam nervos, ba mă şi ceartă. Dacă aş avea o fotografie a lui aşa cum este în realitate, aş fi atât de fericită! Atât de fericită... Ochii azurii i s-au înceţoşat de lacrimile stăpânite.

Trebuie să recunosc că am simţit fiorul vag al impulsului de a-i povesti despre Azazel (aşa îi spun eu, fiindcă n-o să folosesc perifraza care ar reprezenta traducerea numelui său) şi a-i sugera ce anume ar putea face pentru ea.

Cu toate acestea, sunt o persoană inexprimabil de discretă şi zău dacă am habar cum ai reuşit tu să afli despre demonul meu!

În plus, îmi venea mai uşor să mă împotrivesc impulsului deoarece, fiind un individ realist şi trecut prin multe, nu cedez în faţa unor sentimentalisme prosteşti. Recunosc că în inima mea aspră există un punct ceva mai vulnerabil pentru tinerele de o frumuseţe deosebită, fireşte, într-o manieră demnă şi oarecum paternă... de obicei. În clipa aceea, m-am gândit că, la urma urmelor, o puteam ajuta fără ca de fapt să-i pomenesc despre Azazel. Desigur, nu pentru că nu m-ar fi crezut, întrucât vorbele mele sunt convingătoare pentru toţi, exceptându-i pe psihopaţii de soiul tău...

I-am expus problema lui Azazel, care n-a fost câtuşi de puţin încântat.

- Întotdeauna îmi soliciţi probleme abstracte! s-a plâns el.

- Câtuşi de puţin, am replicat. Vreau doar o simplă fotografie. Nu trebuie decât s-o materializezi.

- Chiar numai atât am de făcut? Dacă-i aşa simplu, fă-o tu! Bănuiesc că-ţi este familiară natura echivalării masă-energie.

- O singură fotografie, mă-nţelegi...

- Da... şi cu o anumită expresie pe care nici măcar n-o poţi defini, sau descrie.

- Normal, doar nu l-am văzut niciodată privindu-mă aşa cum o priveşte pe soţia lui. Am, însă, o încredere infinită în capacităţile tale.

Mă aşteptasem ca porţia de laude greţoase să-l facă să cedeze. Mi-a replicat morocănos:

- Va trebui să-l fotografiezi.

- N-aş putea obţine expresia...

- Nici nu trebuie să obţii vreo expresie. Eu mă voi ocupa de asta, însă ar fi mult mai uşor dacă aş avea un obiect material asupra căruia să focalizez abstracţia. Altfel spus, o fotografie, ba chiar una dintre cele mai proaste, cum de altfel mă aştept din partea ta. Nu voi face, însă, decât o singură încercare. Nu pot realiza mai multe fotografii, şi nici nu-mi voi forţa muşchiul subjunctival pentru tine ori pentru altă fiinţă lipsită de minte din lumea ta.

Adevărat, demonul meu adesea manifestă capricii. Bănuiesc că o face pur şi simplu pentru a-şi sublinia importanţa şi a te face să înţelegi că nu trebuie să-l consideri la dispoziţia ta.

M-am întâlnit cu familia O'Donnell în următoarea duminică, pe când se întorceau de la biserică. (De fapt, i-am pândit, şi le-am ieşit în cale.) Au acceptat să mă lase să-i fotografiez în hainele de sărbătoare. Rosie a fost încântată, deşi el a părut niţel ţâfnos. După aceea, ferindu-mă cât am putut, am tras un prim-plan al lui Kevin. N-am avut posibilitatea de a-l face să surâdă, să facă gropiţe în obraji, să strâmbe năsucul, ori alte expresii pe care Rosie le găsea atât de atractive, insă nu mi s-a părut important. N-am fost nici măcar sigur de reglajele aparatului. La urma urmelor, nu sunt unul dintre fotografii celebri.

După aceea, am vizitat un amic, expert în arta fotografică. El a developat ambele poze şi a mărit prim-planul la un format douăzeci pe treizeci de centimetri.

A făcut-o destul de morocănos, mormăind ceva despre cât de ocupat era, deşi nu l-am băgat deloc în seamă. De fapt, ce valoare puteau avea activităţile lui stupide în comparaţie cu problemele importante care mă preocupau pe mine?

Dintotdeauna m-a surprins numărul mare de oameni care nu pricep asta.

Totuşi, după ce a terminat mărirea, şi-a modificat complet atitudinea. A privit atent fotografia, apoi a comentat pe un ton ce-l pot descrie doar ca fiind complet ofensiv:

- Să nu-mi spui că tu ai fost în stare să faci o asemenea fotografie.

- De ce nu? am replicat, întinzând mâna, dar el n-a schiţat nici o mişcare ca să-mi dea poza.

- O să mai doreşti nişte exemplare...

- Nu, am răspuns privind peste umărul său.

Era o fotografie remarcabil de clară, cu culori vii. Kevin O'Donnell zâmbea, cu toate că nu-mi aminteam să fi avut o asemenea atitudine atunci când apăsasem pe declanşator. Părea arătos şi vesel, insă pe mine nu mă impresionau teribil lucrurile astea. Poate că o femeie putea sesiza mai multe, ori un bărbat precum amicul fotograf care, întâmplător, nu deţinea deosebita mea virilitate.

- Măcar o singură copie, mi-a spus el, pentru mine.

- Nici vorbă! m-am opus cu fermitate şi am luat fotografia, prinzându-l de încheietura mâinii pentru a mă asigura că nu avea s-o tragă îndărăt. Şi negativul, te rog! O poţi păstra pe cealaltă, cea făcută de la distanţă.

- N-o vreau pe aia! a scâncit el, arătându-se destul de afectat atunci când am plecat.

Am înrămat fotografia, am pus-o pe poliţa şemineului şi m-am retras câţiva paşi, ca s-o examinez mai bine. Avea, într-adevăr, o strălucire remarcabilă. Azazel făcuse o treabă bună.

M-am întrebat care urma să fie reacţia lui Rosie. I-am telefonat şi am întrebat-o dacă-i puteam face o vizită. Tocmai se pregătea să dea o raită prin magazine, insă dacă reuşeam să ajung în mai puţin de o oră...

Am reuşit să ajung. I-am întins pacheţelul ce conţinea fotografia fără să scot un cuvânt.

- Dumnezeule! a chicotit ea în timp ce tăia panglica şi desfăcea hârtia. Ce-i asta? O aniversare, sau...

Scosese insă deja tabloul şi vorbele i se opriseră în gât. Ochii i s-au lărgit şi răsuflarea i-a devenit rapidă şi întretăiată. În cele din urmă, a şoptit:

- Doamne!

A ridicat ochii spre mine.

- Asta-i poza pe care ai făcut-o duminica trecută?

Am încuviinţat din cap.

- L-ai prins perfect! Este adorabil. Exact expresia aceea... Te rog, poţi să mi-o laşi mie?

- Ţie ţi-am adus-o, am rostit cu simplitate.

M-a cuprins cu braţele în jurul gâtului şi m-a sărutat apăsat pe buze. Neplăcut, desigur, pentru o persoană ca mine, care detestă sentimentalismele... Am fost nevoit să-mi şterg mustaţa după aceea, dar am putut înţelege incapacitatea ei de a rezista gestului meu.

N-am mai văzut-o pe Rosie toată săptămâna următoare.

Într-o după-amiază, am întâlnit-o în faţa măcelăriei şi ar fi fost o impoliteţe să nu mă ofer să-i duc plasa de cumpărături până acasă. Evident, m-am întrebat dacă aceasta ar fi atras după sine un alt sărut şi am decis că aş fi fost bădăran s-o refuz dacă ea ar fi insistat. Cu toate acestea, mi s-a părut oarecum abătută.

- Ce se aude cu fotografia? m-am interesat, întrebându-mă dacă nu cumva ridicase vreo problemă.

S-a înveselit imediat.

- Este minunată! Am pus-o pe măsuţa pick-up-ului, sub un asemenea unghi încât s-o pot vedea de pe scaunul meu de la masa din salon. Ochii lui mă privesc puţin pieziş, ştrengari, iar năsucul îi este încreţit exact cât trebuie. Zău, ai jura că-i viu! Unele dintre prietenele mele nici nu-şi pot lua ochii de la ea, când vin în vizită. Mă gândesc că ar trebui s-o ascund, să nu mi-o fure.

- Să nu-l fure pe el, am glumit.

Brusc, s-a posomorât din nou. Clătinând din cap, a spus:

- Nu cred...

Am căutat să atac subiectul din altă direcţie.

- Kevin ce zice despre fotografie?

- N-a spus nici un cuvânt. Absolut nici unul. Ştii, el nu-i un tip vizual. Nici nu ştiu dacă măcar o zăreşte.

- De ce nu l-ai întrebat ce părere are?

Rosie a rămas tăcută, în vreme ce eu m-am târât alături de ea cale de jumătate de cvartal, cărând plasa cea grea şi întrebându-mă dacă urma să-mi solicite un sărut suplimentar.

- De fapt, a vorbit ea pe neaşteptate, are o grămadă de treabă la serviciu şi n-ar fi tocmai momentul potrivit să-l întreb. Ajunge târziu acasă şi abia dacă îmi adresează vreun cuvânt. Ştii şi tu cum sunt bărbaţii...

S-a străduit să imprime râsului său o undă de amuzament, dar nu a izbutit.

Ajunşi în faţa blocului ei, i-am întins plasa. Rosie a rostit melancolică:

- Oricum, îţi mulţumesc încă o dată pentru fotografie...

Apoi a intrat. Nu mi-a solicitat un sărut, iar eu eram atât de afundat în gânduri încât n-am sesizat amănuntul decât când mă aflam deja la jumătatea drumului spre casă. Mi s-a părut absurd să mă întorc doar pentru ca să n-o dezamăgesc.

Au trecut alte zece zile, apoi Rosie mi-a telefonat într-o dimineaţă. Puteam trece pe la ea, ca să prânzim împreună? Am bătut în retragere, explicându-i că n-ar fi deloc discret. Ce aveau să creadă vecinii?

- Ah, dar asta-i o prostie! a replicat ea. Eşti atât de bă..., adică vreau să zic că eşti un prieten atât de vechi, încât ei n-ar putea... În plus, doresc să-ţi cer sfatul.

Mi s-a părut că-şi înăbuşise un suspin când adăugase asta.

Ei bine, gentlemanul trebuie să rămână gentleman, astfel că la ora prânzului mă aflam în micuţul şi însoritul ei apartament. Pregătise sandvişuri cu şuncă şi brânză, alături de plăcinta cu mere, iar lângă pick-up se zărea fotografia, exact aşa cum spusese.

Mi-a strâns mâna şi n-a încercat să mă sărute, ceea ce ar fi trebuit să constituie o uşurare pentru mine, dacă n-aş fi fost prea tulburat de înfăţişarea ei ca să mai pot simţi vreo uşurare. Arăta de-a dreptul prăpădită. Am mâncat jumătate dintr-un sandviş, aşteptând-o să vorbească, dar cum n-a făcut-o, am fost silit s-o întreb în mod direct care era motivul atmosferei apăsătoare.

- Este vorba despre Kevin? am întrebat-o. (Eram convins de acest lucru.)

Ea a încuviinţat şi a izbucnit în lacrimi. Am bătut-o uşor pe dosul palmei, întrebându-mă dacă atât putea fi suficient. Am mângâiat-o cu detaşare pe umăr şi, în cele din urmă, Rosie a îngăimat:

- Mă tem că-şi va pierde slujba.

- Doamne fereşte!... De ce?

- Păi, e atât de încruntat... se pare chiar şi la muncă. N-a mai zâmbit de nu ştiu când. Am şi uitat de când nu m-a mai sărutat, sau nu mi-a zis o vorbă bună. Se ceartă cu toată lumea, în permanenţă. Nu vrea să-mi spună despre ce-i vorba şi se enervează dacă-i întreb. Ieri m-a sunat un prieten de-al nostru, coleg cu el la aeroport. Mi-a spus că soţul meu este atât de morocănos şi iritabil, încât şefii au început s-o remarce. Sunt sigură că-şi va pierde slujba, dar ce pot face?

De fapt, mă aşteptasem la aşa ceva încă de la ultima noastră întâlnire şi ştiam că trebuia pur şi simplu să-i spun adevărul. Blestemat fie Azazel! Mi-am dres vocea.

- Rosie... fotografia...

- Da, ştiu, m-a întrerupt ea, ridicând-o şi strângând-o la sân. Doar ea mă face să rezist. Acesta e adevăratul Kevin şi-l voi avea întotdeauna, întotdeauna, indiferent ce s-ar întâmpla.

Zicând aceasta, a început să suspine. Îmi venea tare greu să spun ce trebuia spus, dar nu puteam ocoli adevărul.

- N-ai înţeles, Rosie, am rostit. Problema o constituie fotografia. Sunt convins de asta. Tot şarmul şi voioşia trebuiau să provină de undeva. Trebuiau extrase chiar din Kevin. Pricepi?

- Ce vrei să spui? s-a oprit ea din plâns. O fotografie nu-i decât lumină focalizată, peliculă şi chestii asemănătoare.

- În mod normal, aşa-i, insă fotografia aceasta...

Am renunţat. Cunoşteam lipsurile lui Azazel. El nu putuse crea din neant farmecul pozei, însă nu eram sigur că-i puteam explica lui Rosie legea conservării fericirii.

- Uite care-i problema, i-am zis. Atâta vreme cât fotografia rămâne aici, Kevin va fi nefericit, mânios şi iritabil.

- Ba bineînţeles că va rămâne aici, a rostit tânăra, aşezând-o cu fermitate la locul ei. Şi nu înţeleg de ce vii cu asemenea prostii despre singurul obiect minunat... Scuză-mă, mă duc să pun de cafea.

A pornit grăbită spre bucătărie. Din felul în care se purta, mi-am putut da seama că era extrem de ofensată.

Am făcut singurul lucru pe care-l puteam face. La urma urmelor, eu apăsasem declanşatorul. Eram responsabil - prin intermediul lui Azazel - de proprietăţile ezoterice ale fotografiei. Ca atare, i-am demontat cu atenţie rama, apoi am scos-o de la focul ei şi am rupt-o în două... patru... opt... şaisprezece bucăţi, pe care le-am vârât în buzunar.

Telefonul a sunat tocmai când îmi terminasem treaba, şi Rosie a intrat în salon, să răspundă. Am aşezat rama la locul ei. Acum stătea goală pe măsuţă.

Am auzit vocea lui Rosie chiţăind de excitare şi fericire.

- Oh, Kevin, ce minunat! Oh, sunt atât de bucuroasă! Dar de ce nu mi-ai spus? Să nu mai faci asta niciodată!

A revenit lângă mine, cu chipul ei drăgălaş strălucind de încântare.

- Ştii ce a făcut Kevin al meu? Avea de aproape trei săptămâni o piatră la rinichi... s-a dus la doctor, tot tacâmul... cu dureri teribile, permanente, confruntat cu posibilitatea unei operaţii şi n-a vrut să-mi spună nimic, de teamă să nu mă îngrijorez. Prostuţul! Nu-i de mirare că se comporta aşa oribil, şi nu s-a gândit nici o clipă că felul lui de a fi m-a făcut cu mult mai nefericită decât dacă aş fi ştiut adevărul. Pe cuvântul meu... Toţi bărbaţii ar trebui să fie supravegheaţi ca nişte copii.

- Şi acum de ce eşti atât de fericită?

- Pentru că a eliminat piatra. A eliminat-o acum câteva minute, şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă sune, ceea ce-i foarte frumos din partea lui... De altfel, era şi timpul. Vorbea atât de fericit şi de vesel! Parcă revenise vechiul meu Kevin. Era exact ca fotografia care...

Apoi, cu un ţipăt pe jumătate isteric:

- Unde-i fotografia?

Mă sculasem, pregătindu-mă să plec. M-am îndreptat cu oarecare rigiditate spre uşă, rostind:

- Am distrus-o. De aceea a eliminat piatra. Altfel...

- Ai distrus-o? Tu...

Mă aflam în afara uşii. Nu mă aşteptam la recunoştinţă, desigur... N-am stat să vină ascensorul, ci m-am grăbit în jos pe scări, cât de repede puteam. Prelungul ei urlet de jale răzbătea dinapoia uşii, ajungându-mi la urechi pe durata următoarelor două paliere.

După ce am sosit acasă, am ars bucăţelele de fotografie.

De atunci, nu m-am mai întâlnit niciodată cu Rosie. Din câte am aflat, Kevin este un soţ minunat şi iubitor, iar ei doi sunt extrem de fericiţi. Totuşi singura scrisoare primită de la ea - şapte pagini scrise mărunt şi aproape incoerent - sublinia clar că Rosie considera că piatra la rinichi reprezenta unica explicaţie pentru comportarea morocănoasă a lui Kevin, iar perfecta sincronizare dintre apariţia şi eliminarea ei, pe de o parte, şi soarta similară a fotografiei, pe de altă parte, nu era decât o simplă coincidenţă.

Fosta mea prietenă adăuga o serie de ameninţări oarecum nesăbuite la adresa vieţii mele şi, de-a dreptul dezamăgitor, la adresa anumitor porţiuni ale corpului meu, utilizând cuvinte şi expresii despre care aş fi jurat că nu le auzise niciodată...

Bănuiesc, de asemenea, că nu mă va mai săruta nicicând, ceea ce, dintr-un motiv straniu, mă decepţionează profund.

Tuesday, October 11, 2011

reality show de-adevăratelea.

doresc să vă dau oleacă iluzia de putere, de decizie, de lucruri de-alea pe care le daţi dracului atât de uşor, doar să vă fie bine şi călduţ.

în primul rând, am început să umblu încălţat. e frig al naibii. aici n-aveţi ce face.

în al doilea rând, am blogul ăsta de vreo şase ani şi jumătate. de obicei, scriu din prima, fără să mă gândesc şi să premeditez subiecte. totuşi, pe parcurs, am adunat vreo nouă drafturi, la care mă tot uit şi-mi vine să le scriu, naibii, să nu-mi mai stea-n dashboard. nu-mi folosesc la mare lucru şi mă şi deranjează când scrollez. da' nu vreau să le şterg, că sunt unele la care chiar am scris oleacă. îs ca un fel de murături nereuşite şi lăsate-n cămară, poate s-or reuşi singure între timp.

şi aici vine partea aia în care vă folosesc pe voi: pe care vreţi să-l public primul, pe-ăla-l public. fiţi oleacă factori de decizie, nu mai staţi şi daţi "like" şi-atât. daţi "pre-like".
  • prima oară când m-am îmbătat.
  • cum am mers eu prima dată-n vama veche.
  • antrenament în legiunea urbană.
  • "what we have here is a failure of communication."
  • vârsta întrebărilor moare, dar nu se predă. (2)
  • cum mă duceam acasă în primul an de facultate.
  • Marea Gudrun - Capitolul 2, Partea 2
  • partidul dreamteam.
  • starea de bine.

titlurile, evident, sunt şi ele în zodia draftului - aproape sigur le schimb.
de răspuns - aveţi comentariile pe facebook, twitter şi google+. şi aici, dacă nu vi le cenzurez la sânge.

când eram mic, am primit de ziua mea o carte care te trimitea la diverse pagini, să-ţi faci acţiunea cum vrei tu. mi-a plăcut. mai ales c-am scris postul ăsta pentru că n-aveam chef să mă apuc de scris la drafturi.

Friday, October 07, 2011

da' mai ho.

five things that make my brain go "fffffffuuuuuuuuuuu":

  • "ruşine, dinu patriciu!" - a făcut nişte ture pe centura oraşului umorului fix o săptămână după faza originală. după aia, a ajuns repetată pentru orice tâmpenie care mergea rău: "mi s-a înfundat chiuveta. ruşine, dinu patriciu". cerule, ce poantă bună. şi, considerând ultimele lecţii în materie de "buzz pe internet", îi faceţi buzz lu' dinu patriciu. se-mplinesc doi ani de zile de la faza aia. nu e amuzantă deloc. n-a fost niciodată. terminaţi-o.
  •  foursquare - cât de gol-pe-dinăuntru-nesigur-bătut-în-cap-superficial-ca-o-muşcătură-de-ţânţar tre' să fii ca să foloseşti aşa ceva, de tre' să vă-nţepaţi pe hartă la adrese fancy şi trendy. bravo, sunteţi la gară/ceainărie/vasile pârvan/preciziei/jimbolia/bruxelles. sper să existe cineva care are nişte rachete legate de coordonatele voastre. aşa ar fi corect. şi, dacă e vreun ins pe lumea asta care trollează foursquare-ul şi dă check in-uri din purgatoriu, de pe marte, din cadă sau din pat cu mamele voastre, omul ăla merită să fie primarul foursquare-ului.
  •  "ori suntem [insert cretinism], ori nu mai suntem!" - am folosit-o şi eu o dată sau de două ori, ca expresie a sictirului băşcălios. fraza a emanat dintr-un imbecil, aţi dus-o mai departe în bătaie de joc, aţi adus-o rapid în sfera umoristică de bonton şi nici de-ai dracului nu-i mai daţi drumul. spectatori de otv, kanal d şi antena 2 ce sunteţi. nu vă faceţi şi tricouri? să ştiu direct pe cine pocnesc pe stradă.
  • smileyfaces - i-am dezactivat de pe y!m, i-am blocat pe unde-am putut. i despise them with a passion. sunt aproape suportabili când îi folosiţi pe post de expresii faciale care nu au legătură cu râsul (ce subtil şi jucăuş, felicitări), dar, când îi folosiţi pentru că nu sunteţi în stare să spuneţi altceva, şi vi se blochează falangele-ntr-o paranteză închisă, îmi vine să vă spânzur. de fiecare dată când folosiţi un smileyface, moare un copil în sudan şi se reîncarnează într-unul din românia. asta vreţi?
  • "hy", "cius", "ceau" şi "ola" - uuuurrrggghhhhh. muriţi, muriţi cu toţii, de pelagră, de scorbut, de ciumă neagră, de lepră şi de ebola. se scrie "hi", "tschüss", "ciao" şi "hola". sau, dacă nu sunteţi în stare, spuneţi, dracului, "salut". nu păreţi mai puţin interesanţi, dar păreţi mai puţin idioţi.

Thursday, October 06, 2011

part of becoming a grown-up kid.

am devenit şofer la 26 de ani, ca urmare a durutului în cot de întreaga listă de lucruri pe care tre' să le faci până la o anumită vârstă, pentru că după aia, gata, ţi-a trecut vremea, eşti bătrân, rămâne să-ţi rupi un picior şi să te împuşti în cap, ca să desăvârşeşti logica filmului. în lista asta cu linii moarte pe ani, un loc megieş îl ocupă şi luarea diplomelor de licenţă/master/doctorat/ce vine după doctorat, dar asta-i deja altă cracă a unei probleme grave de fond, pe care se pare că nici până-n ziua de azi nu vreau să o conştientizez.

să revenim!

nu ştiu alţii cum sunt, dar eu cred că am avut mare, mare baftă la profesorul de condus. pe lângă faptul că e un tip care are răbdare cât carul (folosesc prezentul pentru că îs convins că aşa e el, de felul lui), mai şi citeşte bine omul, se uită la tine şi ştie de ce vrei carnetul de conducere. bine, asta nu-i o manevră psihanalitică extrem de dificilă, 95% din clienţi vor carnet să scape de-acasă, să-şi ia gagica (şi ea locuindă cu părinţii) şi să se ducă amândoi cu maşina în pădure. ştiu şi aprob pozitiv, cu toate că eu fac parte din ăilanţi 5%.

aţi observat, desigur, că nu am folosit sintagma "instructor". asta pentru că, în cazul de faţă, omul care m-a lămurit cum stă într-adevăr treaba cu ambreiajul are vocaţie de profesor. de altfel, aşa i-am zis întotdeauna, "dom' profesor". au mai încercat şi alţii să mă-nveţe: cu nişte ani în urmă, o prietenă şi-a pus nopţi de-a rândul la bătaie maşina ei cea mare şi scumpă. rezultatul? niciodată n-am făcut o pornire de pe loc cum trebuie, şi-mi împlântam piciorul în frână ca-n ambreiaj. ei bine, dom' profesor a fost omul care a venit cu o dacie logan, s-a uitat la mine şi-a zis: "să vezi ce şofer scot eu din tine". m-am uitat lung şi neîncrezător, conform principiului "nu mă lăuda, că dau cu oiştea-n gard numa' aşa, de-al dracului". şi m-am urcat în maşină. "scaunul, oglinzile, centura." mi-a arătat ce face fiecare drăcie, deşi pe multe le ştiam deja (sunt un copilot excepţional), după care mi-a zis cum stă treaba cu schimbătorul de viteze: "trei degete. atât."

.. mă rog, n-am să stau să vă explic chestiile de bază ale condusului (unde mai pui că, în spiritul învăţatului, am făcut şcoala de şoferi în vreo cinci-şase luni, cu pauze, cu plecări, cu draci, laci), dar vreau să vă spun o metodă prin care dom' profesor a reuşit să-mi scoată la iveală ascuţimea simţurilor şi a atenţiei distributive, care oricum sălăşluiau în mine, dar deveneau sfioase când erau puse faţă-n faţă cu un bord de dacie. în primele ore vorbeam vrute şi nevrute: gagici, politică, fotbal, handbal, d-astea. după ce am început să ascult motorul, aveam şi radioul pornit ("că doar n-are să fie ca-n cimitir la tine-n maşină"), toate alea. şi mă-ntreba pe traseu: "auzi, da' ce semn e ăla?" şi-i răspundeam: "păi, am prioritate". sau "urmează o intersecţie semaforizată". sau ce dracu' era.

bun, a văzut el că e-n regulă, că ştiu semnele, că mă uit la ele. am mai făcut vreo două şedinţe fără să mă-ntrebe de ele. după aia, la fel, mă lua cu vorba, cu gagici, cu politică, uite ce frumos e azi afară, norii ăia, ce-or fi cu ei.. şi-odată-l aud: "auzi, da' pe lângă ce semn am trecut?" ".. ?! ăăă.." "mda. ia, opreşte frumuşel pe dreapta, dă-te jos, du-te, uită-te, vino-ndărăt şi spune-mi ce semn era." eu, care ajunsesem deja pe la 150-200 de metri de semnul ăla. m-am dat jos, m-am dus, m-am uitat, m-am întors, am raportat. fără supărare. ei bine, după vreo trei faze de genul ăsta, vânam semnele ca un ogar. nu ratam nici unul. mă holbam la ele şi speram să mă-ntrebe. şi dom' profesor rânjea şi mă-ntreba de nu ş' ce film.

mi-am luat carnetul din prima, pe 18 decembrie 2009, de ziua tatălui meu. de-atunci şi până acum, am avut oareşce evenimente în trafic. am înfundat oleacă o aripă din spate a maşinii anei, noaptea, la mare, într-un traffic jam cu maşini şi piţipoance, mergând în marşarier la 3 km/h şi nevăzând un stâlpişor d-ălea negre şi scurte (bine că ţi-ai pus, în sfârşit, lumini pe spate, anuşcă), am făcut oleacă de offroad forţat la polovragi, cu o maşină (prea) plină de oameni, pentru că, aflându-mă în depăşire, duba depăşită a hotărât să cotească brusc stânga, la 70 km/h, dar am scăpat cu toţii (inclusiv maşina) fără o zgârietură. apoi am găsit-o pe toothless ciupită de aripa stânga-spate în parcare, m-a mai ciupit de stânga-faţă un domn din vâlcea care încerca să mă depăşească într-o intersecţie din drumul taberei, pe contrasens.. şi, recunosc, am parcat prea strâns într-o noapte, prin prelungirea ghencea, şi mi-am şters maşina de o bară de dacie.

cel mai senzaţional eveniment a avut loc acum vreo câteva săptămâni. pe la miezul nopţii, venind cu doi colegi de la cluj spre bucureşti prin ploieşti (via transalpina), ieşeam dintr-un sat aflat între târgovişte şi ploieşti. aveam vreo 70-80 km/h. îmi iese un dulău negru în faţă, din stânga, la trei metri de maşină, şi ajunge rapid în dreapta. "fekete cukio", mi-am spus, ritos precum marius chicoş rostogan, şi mi-am ţinut firea: am tras în stînga de volan, am făcut un 360 ş-un 180, am intrat în lateral pe câmpul din dreapta, drifting, cu botul invers, şi am "parcat" ca un fel de ace ventura între ultimul zid de gard din sat, la un metru-n faţa mea, şi un stâlp de înaltă tensiune, de-alea "schelă", la încă vreo doi metri în spate. la oprire, toothless s-a înclinat delicat spre stânga, rămânând pe două roţi, ca-n desene animate, şi s-a sprijinit de un nenorocit tembel cretin dobitoc de stâlp de ţeavă ruginită, rămas acolo cine ştie de la ce. aşa încât am portiera şi pragul de sus faultate şi, încă, nişte iarbă "cosită" în jante. câinele negru a scăpat neatins, that son of a bitch.

în carte scrie că, dacă-ţi iese un câine în faţă, ţii volanul drept şi te pregăteşti de impact. n-am putut. am vrut să nu-l omor. oricum, îmi zobeam clar bara din faţă şi farul, probabil ieşeam şi mai şifonat. in retrospect, nu era nimeni pe stradă la ora aia, iar maşini nu erau pe o rază de cinci kilometri împrejur. apoi, gândindu-mă cum ar fi fost dacă incidentul s-ar fi petrecut în oraş, ziua, cu oameni împrejur, n-am nici un dubiu: aş fi buşit câinele. şi ia să-l sun azi pe tinichigiu.

un lucru foarte important de menţionat este că nu aveam cum să conduc atât de mansellian dacă nu aveam o maşină pe care să exersez şi în timpul şcolii de şoferi: maşina anuşcăi. peugeot 207 să trăiască, în ea am învăţat să merg pe zăpadă, ploaie, pietriş şi pământ. şi cu ea am mers, când am putut, mai bine de un an, după ce mi-am luat carnetul. de asemenea, de când o am pe toothless (11 martie 2011), cred că am făcut nişte zeci de mii de kilometri cu ea. and i loved every metre of it.

şcoala de şoferi a fost făcută în piteşti. o chestie aş vrea să clarific: nu contează unde locuieşti/ai c.i.-ul/dai examenul, poţi face şcoala de şoferi unde vrei tu. aşadar, dacă vreţi să faceţi şcoala de şoferi cu profesorul meu, trebuie doar să-mi ziceţi. vă dau numele şi numărul lui de telefon.

iaca, dom' profesor, aveţi publicitate gratis.

Sunday, October 02, 2011

trebuia să se-ntâmple şi lucrul ăsta.

fiind ultima ediţie de natura urbană din grila trecută, mă pregăteam să fac o retrospectivă a evenimentelor majore de vara asta, o scurtă revistă a presei, să iau la întrebări vreun nefericit uitat pe chat.. you know, fun. ei bine, nu! taman înainte să intru în studio, mă-ntâlnesc în biroul radioului (unul şi bun) cu ioana şi dora, două din vocile feminine de la radio lynx. drept pentru care, fetele au stat încă trei ore peste program, să-mi ţină de urât. iată ce a ieşit.

ştirea asta m-a făcut să iau o hotărâre la care mă gândeam de multă vreme şi pe care n-am luat-o până acum exclusiv din lene şi delăsare: nu mai intru pe site-urile româneşti de ştiri realitatea.net şi antena3.ro. n-au decât ştiri de tablobotomoid, n-au decât ştiri tâmpitoare cu oameni tâmpiţi, n-au decât tone de publicitate care te-ncurcă să citeşti până şi-un titlu, n-au decât texte plătite de sponsori politici sau de orice altă variantă de a face bani, pentru că varianta normală - salariul - este ucisă din faşă, n-au decât ştiri care, de fapt, nu sunt ştiri, ci un consum inutil de.. orice - aşadar, n-au decât să se ducă dracului.

chestia asta are să se simtă, oarecum, şi în emisiune. nu-i nimic, ne descurcăm şi fără. şi cred că mult mai bine. există atât de multe site-uri internaţionale de ştiri de unde-mi pot face plinul (de altfel, de-acolo "împrumută" şi-ale noastre, doar că produsul ajunge alterat la noi), încât n-am să duc lipsa vajnicei prese româneşti. de asemenea, am să folosesc şi site-ul de care zicea ioana (trollul suprem în această ediţie), streetsfacts.co.uk.

p.s. şi, dacă tot sunt aici, aceeaşi hotărâre este valabilă şi pentru gsp.ro şi prosport.ro.

Monday, September 26, 2011

tipsy baby.

a couple of nights ago, i heard a house/dance remix of this song. roughly, it was played ten times that night. it was that sort of night with house/dance music (that i think it's an utter and complete waste of sound), but the people present were fun. they all danced and sang and made funny faces. probably the reason of why i misheard the lyrics, just like in the title.

well, here's the original version. dance now.

 and here's another one of her latest clips, directed by the same guy, tarik saleh.
Li Lykke Timotej Zachrisson (born 18 March 1986), better known by her stage name Lykke Li (Swedish pronounciation[ˈlʏ.ˈkɛ ˈliː]), is a Swedish singer-songwriter. Her music often blends elements of pop, indie rock and electronic; various instruments can also be found in her songs, including violins, synthesizers, tambourines, trumpets, saxophones and cellos. Her debut album, Youth Novels, was released in 2008.

Zachrisson was born in Ystad, Skåne; her mother is a photographer, and her father is a musician. The family moved to Stockholm when Zachrisson was a toddler and when she was six moved to a mountaintop in Portugal where they lived for five years. The family also spent time in Lisbon and Morocco, and winters in Nepal and India. She moved to the neighborhood of Bushwick, Brooklyn in New York for three months when she was 19. She returned when she was 21 to record her album.
oh, and captain obvious called, he told me that she's also very, very pretty.

p.s. i still don't like this sort of music (that's why i always keep some jimi hendrix in the car, for example), although i've developed a considerably higher tolerance for it. but i'm intrigued of how she chose to deal with her father issues, considering the clips and the lyrics. the sea's not that deep, it seems.

da' noi de ce n-avem.


ăştia sunt nişte micuţi care au fost condamnaţi într-un proces cu juraţi, în marea britanie. ei fiind nişte "beizadele" care au părinţi cu mulţi bani, cu prieteni şi cunoştinţe sus-puse şi care trag nişte sfori zdravăn împletite.

mă-ntreb: noi de ce n-avem procese cu juraţi, ci doar cu magistraţi? şi mă mai întreb dacă un astfel de procedeu juridic ar funcţiona la noi în ţară.

nu ştiu prea multe despre tehnicalităţile sistemului judiciar românesc, iar, din punctul ăsta de vedere, şi mai puţin. pe la sfârşitul secolului nouăsprezece, începutul secolului douăzeci - la "începuturile statului modern român", se pare că existau procese de genul ăsta. acum cică funcţionăm pe modelul sovietic, spre deosebire de statele unite, europa şi japonia, unde funcţionează curţile cu juraţi.

acum, mai e o chestie: juraţii ăştia, unde activează ei, doar în procesele penale? dacă da, în care? probabil alea mai grave, or fi nişte filtre. nu cred că poţi să chemi doisprezece inşi pentru orice sătean care şi-a croit vecinul cu parul, că l-a prins la nevastă-sa.

şi mai e chestia aia cu eficienţa. sunt nenumărate dosare întârziate, "pierdute", uitate sau înghiţite la ordinele celor mai obscure şi mai luminate personaje (de multe ori, simultan). dacă justiţia noastră e zobită de corupţie, cu avocaţi, procurori, judecători - toţi luaţi de-a valma, deopotrivă, de câte un dos de tentacul, oare juraţii ar face treabă mai bună în astfel de cazuri? oare procesele penale autohtone, cu inculpaţi similari celor patru de mai sus, s-ar soluţiona corect şi repede, cu doisprezece juraţi desemnaţi să stabilească vinovăţia? într-o ţară în care poţi afla în cinci minute numele, adresa şi rudele apropiate ale oricui, iar în alte zece poţi trimite pe cineva să-i viziteze, nu-s sigur că influenţarea juraţilor n-ar fi totală. probabil, în momentul în care s-ar cunoaşte juraţii dintr-un proces cu nişte inculpaţi beizadele sau interlopi, ei şi familiile lor ar trebui introduşi într-un program de protecţie cam pe toată viaţa. ceea ce sună ca din filme.

lămuriţi-m-aţi.

Thursday, September 22, 2011

places to go, people to meet.

so, internet, right? largest place on earth. larger than the pacific ocean, larger than everest, larger than life. basically, you see stuff. you also hear stuff and read stuff, but the seeing part is the main part. jaw-dropping oglery - let's be honest, that's what everybody's looking for. your eyes plugged into your brains and your brains running around naked, screaming: "my hair is on fire, my hair is on fire!". that, if you have hairy brains. and i know for a fact that some of you do. you know who you are.

just to throw you some dry wood, here's two see links from two guys. the comments under the first three pictures are mine, the other four are the author's titles.

Adrian Petrisor - Photography - never met the guy. exchanged a couple of courtesy lines over the almighty facebook (good morning, slut, still topstorying, i see), and that was all. but, man, can he push one's buttons with his pictures. i like his work so much, it annoys the hell out of me. i'm not a quick liker, but, when i first entered his blog, i didn't stand a chance. anyway, enough said. here's some of his latest updates. country of choice: england.

toothless, some day you and i will take this trip.
at dawn, we live.
i'll have that medula oblongata blown now, thank you very much.

.. excuse me, i went out for a couple of minutes, to get some fresh air.

now, for the other dude: Travis D. Hendrix (it's his facebook page; for some unbeknown reason, his website's down.) taking the big hint from his name, i bet you already figured out he's not romanian; actually, he's the most interesting australian i've ever met. and i met quite a few. when i first saw him, i took him for a british dude, but i came around pretty fast when he started playing "my brown-eyed girl" on my guitar in a bohemian livingroom i used to, well, live: never heard an englishman singing a song composed by a northern irishman. but, despite his last name, music is not travis' prime talent. the man paints and draws and sketches. with coffee. yes, he also uses classic "ammo", like canvas, paper, ink, watercolours, oil.. you know, what regular, boring artists use, but, damnit, he paints with coffee. he makes both internal and external use of that substance, and he does it brilliantly. i give you some of my favourite works of his.

The Hummock Machine
The Soiree
World
Aunt Helen's Kitchen

(hey, travis! you remember that drawing you did, in that livingroom? i'm going to hold on to it, and sell it for 2,000,000 bucks - just a ballpark figure - in a couple of years. then, i'm going to steal it back, because i like it too much.)

p.s. i was planning on writing another "no comment, just sayin'" article, about the troy davis execution. but, as you can see, i'm really not in the mood for that. maybe another day.

Wednesday, September 21, 2011

yo, facebook, you trollop.

you suck a dead elk's hoof. what's the deal with top stories, subscribers, keep an eye on what your friends are doing? i stay on the "recent news" for a reason, you dimwitted crack: and that is to see, in (as) real time (as possible), what people (that are still not hidden) write, chrono-fucking-logically. now i can't even do that, with your "top stories" in "recent news" - what's the "top news" section, then? lounge area? you already had all of that! i don't need you to tell me what i think it's interesting, thank you very much! and you know what the worst thing is, you stalking harlot? it's the fact that you change my privacy options without even telling me.

we've had some good times, we've had some bad times. i've dedicated you hours of my life, you know some real parts of me. and i've always been understanding. i never beated you (unless you asked for it, whilst bent over). i've put up with your tramp advertising; i mean, hey, you're a working girl, right?, but this is too much. you added buttons and options that do nothing new or useful. it's like you've surgically implanted five more plastic boobs, another mouth and a sixpack of fake clits - you don't need them, i don't need them, you feel nothing new, i feel i have to uselessly work more to get to the same thing and you look like a monster that's not even a monster i'd like to sleep with - which is pretty far to reach in my book. yes, you went too far, just as far as the keanu reeves impersonation by pablo francisco. and now, keanu is a sad keanu.

yes, yes, your idea is that, albeit people are reluctant to change, i'll come around, blah blah. you also think that, if you know where i live and what i do, you're also entitled to decide what i like and what i should eat for breakfast, dinner and lunch. (and second breakfast and elevensies, if i were a hobbit. which i'm not, although i usually am barefoot.)

well, i got news for you, bitch: there's a new chick in town, her name is google+. she's hot, easy-going, user-friendly - what more could you want in a chick - and doesn't talk back. plus, she's very well educated. in comparison, you're the whore that slept with everyone, never shuts up and always talks (loud) about the same bloody things. well, fuck you! remember myspace, that girl you put out of business because you got bigger tits and longer legs? well, g+ (cool name, i know) is 10 times hotter than you. remember hi5? yes, i know, you can hardly call it "street woman", "sewer woman" would be a more accurate term. well, better get your act together, you overconfident slut, because that's where you're heading: the sewer.

p.s. you know where this text is going, right? g+, twitter, my y!m status and your sorry ass.

Monday, September 19, 2011

no pics, but it did happen.

the brazen wind makes a lot of noise in my head. dozens of thoughts rushing and innumerable voices of way-too-definite genders buzzing around my temples and trying to nest in my ears. black clouds over the next peak, silver rays over the valley of lost time. my toes and heels develop roots in the elastic mattress that some people heidi-like call "alpine pasture". i lay down in the grass and, in a second, everything goes quiet. there is no wind "down" there. as i look up at (.. to?) the fuzzy image, my brain needs a few moments to realize what's going on: there's a cloud passing from my feet to my head, about four metres above the ground. there is everything happening there, yet absolutely no sound. not even music. nothing. the biggest stampede ever is mute. billions of water drops travelling light, like they have a better place to be, and i believe them.

Thursday, September 15, 2011

Daily Cotcodac la Natura Urbană.

Am cedat în cele din urmă insistenţelor lui Julius Constantinescu (pentru cititorii obişnuiţi: Julius este trollul neoficial al Daily Cotcodac, dacă vreţi să învăţaţi cum se scriu articole din care nimeni nu înţel..

Nu aşa.

Treaba-i simplă: astăzi, de la 17:00, ora Kuweitului, Natura Urbană are onoarea de a-l găzdui pe Julius Constantinescu, eminenţa cu paiete cenuşii a site-ului de mare succes Daily Cotcodac (puteţi citi şi admira pagina de web site de pe Internet http://www.dailycotcodac.ro/).

Cum v-am obişnuit, subiectele se vor învârti în jurul zonei Euro, şomajului, camionagiului şi Roşiei Montane - puteţi afla totul despre astea dacă uit microfonul deschis în pauze. Altfel, aşteptaţi-vă la muzici d-alea din care nimeni nu înţelege nimic (uite că tot am ajuns la asta) şi la trei ore de priviri lungi şi fixe între cei doi indivizi prezenţi în studioul Radio Lynx, în care ne-ntrebăm în sinea noastră "ce caut eu aici" şi "oare, dacă-i crăp capul, face microfonie?". Desigur, aceste gânduri au să fie activate cu rândul de cei doi protagonişti, pentru a evita dialogurile fără sens pe care le auziţi la anumite posturi de radio din FM.

Oricum, Julius, la ce trafic ai tu, n-ar fi exclus să ne trezim intraţi cel puţin pe unde medii, chipurile din greşeală.

Cartonaşul roşu este pentru cei care nu ne-ascultă.
P.S. Puteţi să luaţi legătura cu noi pe trei părţi: ori intraţi pe pagina de Facebook a emisiunii (caseta din dreapta textului s-ar putea să vă ajute), ori intraţi pe chatul Radio Lynx (îl găsiţi pe www.radiolynx.ro), ori sunaţi la 0372.924.288, să-l întrebaţi pe mogul când vă dă banii.

P.P.S. Înregistrarea emisiunii are să fie disponibilă tuturor la scurt timp după încheierea acesteia, dar e mult mai mişto să o auziţi live.

what ever happened to good ol' spam.

so, i get this e-mail, right:

from Noraini Osman ******@centurylink.net
reply-to Noraini Osman
i was going through profiles and came across yours and i felt like contacting you cos my dad is from Malaysia and that's make it my home country lol..I don't mind if we can be friends? write back and let me have your email address so we can get to know more about ourselves.have a nice day.
Awaiting your email.. salam
..?!???!

first thought: malaysia. wow. if it isn't the worst spamming ever. i mean, even those filthy rich kings, queens, emperors and princes of nigeria had better targetting. or, the idea is that i'd fall for it because her name is noraini osman, she's allegedly muslim, her dad is from malaysia and, hey, i might get some exotic muslim asian tail, because she clearly doesn't understand english, anyway.

then, i did what i usually do when spam like this eludes my filters and gets in my inbox: googled the sender's "name", just for laughs. well, ladies and gentlemen, be prepared for this: miss noraini osman.


..!!!!?!!

i entered centurylink.net (hello, orlando, fl! i know, cloudy weather, but be thankful the hurricane season is over, go make me a turkey sandwich or something), i poked around and i said to myself: well, that wayn.com looks a lot more promising.

so. either this wayn.com ("wayn" is the acronym of "where are you now") is a badass, mindblowing spamming device, especially created for paranoid skeptics who just won't believe that there are muslim asian women roaming the internet in search for the right man, or it's for real.

if it's bogus, well, congrats: you got a damn fine thing going on over there, facebook application and all, people from all over the world chipping in their seeds of truth in your lying watermelon. waydago, wayn.com!

if it's for real.. then, miss osman, noraini, honey, by all accounts, i understand that you wish to be close to a man that you trust and love - i mean, who wouldn't, right? - and i completely agree that you should visit your dad's country, the far, far away kingdom of malaysia, so you can get in touch with your roots and everything. i'm just wondering - and i hope you won't take this the wrong way, although i have no idea what the right way is here: where did you get my e-mail address and what in the sacred name of yang di-pertuan agong sultan mizan zainal abidin of terengganu do i have to do with all of this?

please respond as soon as possible.

Wednesday, September 14, 2011

fancomic "Mîţa cu î din i".

nu prea am avut nici chef, nici timp, nici ce să vă scriu.

e, hai că mint oleacă, ce să vă scriu am. dar timpul şi cheful, aceşti lolek şi bolek din prokrastinovo, mi-au zvârlit cu pietre ascuţite-n galoşi, că s-au prins că am reînceput, sporadic, să mă încalţ.

după cum ştiţi, acum câteva zile a fost ziua lu' sergiu v. vasile, un domn care stă la baza a cel puţin 30% din buvigneta mea, cea pe un an de zile, şi a multor hlizeli complet neromâneşti în schelă. şi m-am gândit că e cazul să-i fac un cadou, la care să bea el o bere, singur sau împreună; că e clar că noi doi nu existăm, de fapt, şi că nu avem să ne vedem niciodată albul ochilor.

aşadar, i-am făcut un fancomic la "mîţa cu î din i", uşurel, de vară, aniversar:



Thursday, September 08, 2011

why hasn't this joke been made yet?

.. there i was, wondering. so i looked it up online (and i have le search skills) - nothing. not even a remote idea.

therefore, i did it.


and here you can find it officially: http://9gag.com/gag/246891

p.s. for all you fans out there, yes, i loathe "the doors", i think they sucked. before the hatemail, please, consider the fact that i made an angel out of jimmy boy, even if i did it for the sake of the joke.

giulius are nevoie de noi.

pentru că, în afară de o ditamai eclipsa solară, de un embargo arăbesc de petrol şi de despărţirea trupei "the doors", nimic notabil nu începea în lume la ora aia, prin vara lui '73 se năştea, timid, giulius constantinescu. datorită acestui fapt, oraşul său de baştină, cernavodă, a devenit între timp un loc vizitat de sute de mii, ce zic eu, milioane de oameni din ţară şi de peste hotare, care îi mulţumesc în gând lui giulius că a pus oraşul ăsta pe hartă, altfel ocoleau tocmai prin drajna, feteşti sau giurgeni - vadu oii.

de acord, poate că acest post ar fi fost mai nimerit de ziua lui, dar ce vreau eu de fapt să spun este că nu poţi să citeşti un asemenea articol şi să te prefaci că nu-ţi pasă. dragă giulius. tu nu munceşti cu apartamente, nici cu muieri, şi nici măcar cu maşini. tu munceşti cu scrisul, fie el de mână, de picior sau de camionagiu. aşa că doresc a-ţi ilustra cum arată lucrurile din lumina asta.

iată cam cum s-au descurcat şi alţi scriitori, în timpul propriilor crize ale vârstei mijlocii: shakespeare a întârziat-o oleacă, aşa era pe vremea aia, şi a scris "the tempest" şi "the winter's tale", hemingway a băgat-o pe-aia cu "for whom the bell tolls" (vezi că mai ai vreo doi-trei ani), mark twain a publicat "mark twain's (burlesque) autobiography and first romance" (cică era ficţiune, auzi), iar oscar wilde a trântit un "the portrait of dorian gray" de nici acum nu ştii pe ce lume eşti, după ce-l termini de citit.

adevărul e că dante şi dostoievski au fost singurii mai normali în perioada aia: primul a scris nişte aberaţii despre cum bănănăia el printr-o pădure întunecată, n-ajunsese la filosofia de viaţă a divinei comedii; iar al doilea probabil c-a băut de-a rupt şi de-aia n-a scris aproape nimic.

a, tre' să vin cu o concluzie!

.. da, giulius, ai un ghinion incredibil, dar sper că nu la fel de incredibil ca al lui boris vian. mai vorbim la anu'.

Wednesday, September 07, 2011

V for Vicodin.

nobody sober on the 3rd of october.

The Cadillac Black - Down To The River
   

"mihai, ştefan, corvine"

motto: să curgă traficu'! (julius constantinescu, 2011)

update 2032 zulu: acum am văzut şi articolul ăsta din prosport, cu ăia de la bgs care te obligă să-ţi arunci la pubelă drapelul adus de-acasă. aşa, frate. "ce atâta drapel şi imn, păi unde vă treziţi. vă dăm drapelurile făcute de noi şi imnul făcut de noi. vă convine - bine, nu - la revedere." vedea-v-aş la temperatura camerei mortuare.


deci

cum găsim noi de dimineaţă o modalitate de a ne răcori după o calificare dusă dracului, de râpă (asta la propriu): asmuţim uraganul patrina pe humpty dumpty ăsta de marcel pavel, care, în consecvenţa-i paricopitată, a găsit de cuviinţă să explice raţiunea pentru care aseară am avut alt imn de stat: nu a dorit să se interpreteze politic.

după ce ne liniştim cu nervii şi ocolim viitura de lături din comentariile de pe site (din care extragem, totuşi, un diamant: "Si daca NU a cantat versul nu se interpreteaza politic?"), e cazul să ne gândim la ce catastrofă s-ar fi ajuns dacă marceluş ar fi mers cu textul până pe la prenumele alea din titlu. ce s-ar mai fi interpretat! nici nu vreau să mă gândesc la cum ar fi fost implicat mihai ghimpu, a doua zi presa ar fi vuit de "basarabia, pământ românesc - VEZI FOTO cu glia străbună de pe national arena". sau ştiri care-l răstignesc pe infamul sebastian lăzăroiu, de fapt, adevărata ţintă a prenumelui "ştefan". sau "corvin".. avem vreun corvin prin viaţa politică autohtonă? (dacă la "ştefan" am dat-o cotită, la "corvin" chiar că nu găsesc legătură.)

în sfârşit. dacă am fost în stare să-l avem pe ouleaţă ăsta manelist de marcel pavel care cântă imnul cu alte versuri, parcă mai avem şi-un drapel cu portocaliu pe undeva prin ţară, cred că om găsi şi-o altă hartă a româniei, care seamănă cu sudanul. şi cred că ne descurcăm şi cu limba oficială, s-o schimbăm în urdu. şi-s convins că ştiţi clipul ăsta, de-acum ceva vreme (de la 4'52'' e chiar pe subiect):


la sfârşit, iată o teorie a conspiraţiei. urmăriţi-o, că-i simplă:

marceluş chiar s-a încurcat de emoţie. văzând acestea, serviciile secrete pdl-iste au luat nişte bani din bugetul special alocat situaţiilor ieşite din comun (normal, banii ăştia ar fi trebuit să ajungă la sănătate/agricultură/pensii etc.), s-au îmbrăcat în galben şi albastru şi s-au dus la vocea româniei:

- marcele, fii atent, ce noroc pe capul tău! ho, ce te sperii aşa, un' te duci, vino-ncoace, stai şi-ascultă. noi suntem de la prietenii tăi, usl. aşa. şi zi, ai stâlcit-o rău aseară, ă? hăhă. ce moacă de (b)ou ai. ascultă-ncoa' la noi, avem o variantă să te scoatem din şanţ şi să te plimbăm prin toată presa, să te mai vadă şi pe tine ţara asta, că merită. da, mă, ai să fii şi la măruţă, ce dracu', ne ştim cu omu'. deci, vezi că azi are să te sune o jurnalistă d-alea deştepte şi are să te-ntrebe o chestie de genu' "aţi greşit imnul, cum vă simţiţi în acest moment", ştii tu, cât să-ţi ridice mingea la fileu. în momentul ăla, tu trebuie să fii natural şi spontan: îi bagi faza asta cu "n-am vrut să se interpreteze politic" şi "alţii m-au pus" - cum ar veni, eşti şi politically correct, eşti şi anti-băsescu, şi nu e nici vina ta - ieşi bine pe toate planurile. alo, un' te uiţi, ai înţeles? să vezi tu cum pierde pdl-ul şi băsescu voturi dacă zici chestia asta cu interpretatul! să vezi ce-au să te mai felicite oprescu, ponta şi antonescu! hai, du-te sănătos şi ia şi plicul ăsta, pune-l în cutia ta poştală, că eşti îmbrăcat adecvat.

acum, la cât e de bou marcel pavel, mi se pare o teorie absolut validă. dar ce mi se pare ge-ni-al este faptul că traian băsescu este, în momentul de faţă, cel mai mare troll al ţării: imnul naţional a fost schimbat din cauza prenumelui preşedintelui în exerciţiu.


p.s. am zis-o pe facebook, pe site-ul "realităţii", o zic şi-aici: ce elegant ar fi fost, din partea lui marcel pavel, un "îmi cer scuze, orice artist mai are emoţii. a fost prima dată când am cântat un cântec atât de important, în faţa unui public atât de numeros. dacă mi se mai oferă o asemenea şansă, promit ca data viitoare să mă descurc mai bine" - or something like that.

p.p.s. iată şi un mesaj de ultimă oră, venit pe messenger: "Lekutsix: faptul ca astia de la stadion fac curat pe unbreak my heart spune multe :))"

Tuesday, September 06, 2011

car stories.

*** present day, 1326 zulu ***

KNOCK-KNOCK-KNOCK-BANG-BANG

'what the hell are you doing? there are people waiting! move!' the old man stood in a bit of shock right outside the window, prudently goggling inside through his thick glasses, as the almighty summer sun shrouded his ruffled white hair in an almost saintlike aura. his words reached my brain with a delay of at least a second and a decreasingly muffled volume, while his knuckles repeatedly and tempestuously touched the windshield.

i jolted in the driver's seat and pinned a bloodshot glance in his eyes, as he unwillingly went two steps back in the crowded crossroad. i was probably looking like the worst junkie (still) alive, and i bet that a sight of me wearing nothing but a wavy goa silk skirt, my head tilted back, eyes closed and mouth opened was not one of the sights one could easily forget.

i looked at the stoplights: they had just turned back to red. i opened the window to get some air, a gesture that convinced the old man to quickly return to his car, mumbling something about the country's "sick drunk junkies". to my right, my workmate was still sleeping like a bearded baby, with his seat tilted back and transformed into a bed.

i quivered a bit and decided to stay awake until i get out of the city, then pull over and have some real sleep. which i did, right in the parking lot of one dr. puşcă.

*** one day before, 0710 zulu ***

'hey, dude, this is going to be a good one. we got kayaks, bikes, beach volleyball, football, we'll have a blast!' my workmate was grinning at the thought of all the hot chicks that'll be on the beach that day. as a mountain man, always climbing and setting ropes and strings, this event was more like a holiday for him.

'yep, i'm looking forward to it, myself. though i didn't sleep at all yesterday and last night (as you might have noticed), i sure as hell won't be sleepy today, with all this.'

*** one day before, 2139 zulu ***

'dude, what're we going to do tonight? how does that trip to 2 mai's little gulf sound?' my workmate's eyes were glittering with anticipation. having fun during the event was one thing, but having fun while on a real holiday was absolutely amazing and definitely not to be missed.

'sure, what the heck. let me put on the skirt, first. now let's call the chicks and the dudes and we're good to go. actually, why don't we do it from the car.'

*** present day, 0355 zulu ***

'that's awesome! dude, she's playing mike and the mechanics' "over my shoulder"! on the freaking guitar! i'm gonna get another bottle of wine. gods, gods!' i then took the said guitar and started playing, as well.

*** present day, 0832 zulu ***

'.. look, really, it's ok, i don't want to sleep in a tent, i think i'll try and sleep on the beach, back in 2 mai.' i could feel my five-day shadow ripping through my cheekbones from the outside. i wanted fresh air.

*** present day, 1230 zulu ***

'dude, i can't sleep. i've finished this book, it was pretty good, and i really can't sleep. so what do you say we get our butts in the car and go home.'

i uttered those words with a bit of defeat in my voice. i was already functioning on slow-motion, walking up and down the small beach, eyes below the horizon, trying to wake my brain up for one more day. my workmate agreed, also asking me if i really don't feel like going somewhere with shade and trying to take a nap. i refused, thinking that i'll probably wake up after the sun will have set. which didn't strike me as a particularly good idea.

*** present day, 1324 zulu ***

with some loud rock in the speakers, i managed to get first in line at the traffic lights in constanţa, thinking: 'man, why do they have these 90'' stoplights? is there a ship coming or something?'

p.s. true story.

Monday, September 05, 2011

încă trei semne de exclamare.


natura urbană durează tot trei ore!


şi bannerul e la fel!

Saturday, September 03, 2011

post-mortem.

i was just thinking about the (extreme) ways things are going in romania, concerning people that should be mentioned in the national anthem, as tens of thousands of proud romanians carry flags with those people's faces as the flags' arms.

we like to brag with those people. hell, every country likes to do that: have a guy that has discovered penicillin? one of the medschool's wings gets his name. a guy flew for the first time around the world in his home-made flying machine? he's boosted to colonel honoris causa after he dies, so the family can be proud. a guy defended his position in the second world war, saved 19 comrades and killed 26 enemies? throw one of those purple hearts at that bastard. and, of course, all these guys have statues and streets named after them in a gazillion of cities throughout the entire country.

or, better, for all the guys that were successful in their lifetimes (presidents/emperors/kings, mainly): strap their faces on the money. because that's what the world generally accepts as the supreme form of success: money. however, romania is not one of these countries: our banknotes currently host a historian, a musician, an aviator, two poets, a theatre play writer and a painter. definitely, a proof that we're a country that hates its political leaders for quite some time. after 1989, we briefly had a sculptor, but he didn't last, probably because that douchebag used to live in france.

but why really stop here. why letting the population acknowledge (subconsciously, most of the time) who these men/women are after they usually die. and why so trivial, so undermining. nowadays, presidents are under the habit of decorating such men and women, many times post-mortem. the order of barney the dinosaur, the star of han solo, the heart of neverland, we got 'em all. also, we suck in the very essence of sucking when building acknowledgement pedestals: we turn our national prides into generals and colonels, although they're civilians to the bone, as they have always been. not to mention that, for many, becoming part of the army is on the brazing edge of offending their entire life's work, with respect to what peace means to art, science and sports.

anyway.

two days ago, alexandru pesamosca, one of romania's greatest surgeons, pediatricians and a man among men, died of old age. during his professional activity, he probably saved tens of thousands of lives (around 50 years of practice, about 45,000 operations - do the math). he was never rich (he actually struggled through a life of poverty), he used to live in the hospital he was working and he dedicated his entire life to helping others. he was also a devoted christian and, in almost all accounts, i think the orthodox church may as well canonize him - that might help with the public relations. and i can just feel a post-mortem decoration creeping up on his corpse.

one of the best is gone, but we still have doctors, scientists, artists and so on that are very much alive and that deserve full acknowledgement. and, speaking from a strictly selfish point of view (because that's how i best function), i feel that we, the people, do not fully benefit from their genius while they are still alive. i consider myself lucky to be contemporary with one romanian raed arafat, for example. or with alexandru bălănescu. but these are just two people. i can't even begin to imagine the number of romanian people that perform at the highest level in their professional domains, and i don't even know who they are. 15 years ago, we had that "15,000 specialists" idea shoved down our throats, and everybody made fun of it. well, the way things are going (congratulations, new highschool graduates, by the way), we'll run out of those imaginary 15,000 specialists in a matter of years. so, we might as well get a handful of real ones while we still can.

so, for all the guys that still lead and for all the guys that will lead us: if you want your faces to appear on our money, some day, do yourselves a favour and get all these people together; your far-reaching contacts and database should spot them immediately. also, the elite-intelligent young ones: they need financial support. they're so few - give it to them. ask them about their work, about their domains of activity. ask them what do they think about it, what are some better ways in which things should go in those fields. take their advice into consideration. act accordingly. don't give them responsibilities, they already have more than you could possibly imagine. and don't even think about rallying them into a party, let them be independent, so their word can be trustworthy. yes, there will be tons of mud thrown at them, but you have the means to shield them, even by keeping them perfectly hidden, anonymous to the public and under a tenure. these are some of the few people that provide the means of existence to other tens of thousands. don't let them slip away, use them, that's why they're there, that's why they studied, worked and excelled. statues, streets, decorations - not really helping, unless you're playing "caesar 3".

we're so proficient in regretting and evoking good people after they die that we find no reason in supporting them while they're alive. and that's one of the (silver) bullets in a dead nation's curriculum vitae.

Friday, September 02, 2011

this just came in: breaking newsflash.

după cum prea bine ştiţi, vara asta m-am ţinut mai mult de acronimul de la natura urbană, în ceea ce priveşte mult stimata emisiune. şi, venind toamna, venind multe emisiuni noi la radio lynx, venind şi grilă nouă, m-am gândit să le-o iau înainte cu nişte chestii, având şi-un mentor pe măsură, pe directorul de programe de la radio, mihaela luca, de-mi ţiuia ceafa când ieşeam din birou şi nici nu vreţi să vă spun cum mă izbeam cu capul de pragul de sus când intram. (acum ştiu: pragul ăla e făcut special la un metru şi treizeci de centimetri înălţime.)

aşadar. are să se întâmple, de-acum, săptămânal, şi anume joi. şi se mută după-masa, de la 17:00 la 19:00, ca să nu vă mai bag în chichioane cu tot felul de interviuri şi de alte lucruri la 10 dimineaţa, că nici voi nu ştiţi pe ce lume sunteţi atunci, dar'mite eu.

am muncit mult pentru un generic şi nişte semnale noi. am muncit atât de mult încât nici acum n-am clar în cap cum naiba vreau să sune, iar mircea elisei, omul de la butoanele şi microfonul din producţie, şi-a dat de mult seama că "vine el când îl arde, nici nu mă doare capul până atunci". ceea ce e corect. dar, până la genericul şi semnalele noi, am făcut un banner nou, care e deja pe pagina de facebook a emisiunii şi are să intre, cât de curând, şi pe site-ul radioului:
neavând nici o legătură cu nimic, bannerul ăsta are, în schimb, un aspect foarte important de reţinut: fotografia cu mine delfinând îi aparţine maltezei, adică alinei prodănescu, o fiinţă care a avut lipsa de inspiraţie să-mi zică într-o bună zi "frate-meu", şi, ghinionul ei, am luat-o-n serios pentru 5 secunde, secunde care se repetă periodic şi pe nepregătite.

în rest, vă amintesc că săptămâna viitoare, joi, de la 17:00, avem prima ediţie de fortnight music a naturii urbane, care are să dureze trei ore, nu două (adică, da, până la 20:00) în care vi i-am pregătit pe cei de la red hot chili peppers, conform voturilor. pentru ediţia de fortnight music de pe 22 septembrie puteţi vota în continuare pe facebook. favorit este sting, urmat la scurtă distanţă de queen şi ac/dc. oricum, e vreme destulă pentru răsturnări de situaţii.

Thursday, September 01, 2011

search and you shall finland.

.. cam aşa ajung pe-aici nişte cititori periferici, cărora aş dori să le răspund pe scurt.

pastile de cap - în faţa balconului lui giulius, nu la mine.
adidasi cougar - ai un strat de prostie mai mult ca ăla care caută "adidaşi puma".
ai fost bestial - cât de mişto e să ştii că internetul te bagă la-naintare la faze d-astea.
maxime de bunaciuni antr-un club - "hăăă", "ihihihi", "fatăăăîîînngh", "ce p*la mea". evident, o gramatică uşor superioară.
ma frige ceafa - e de la mama zmeilor.
vreau sa scriu cu 13 in times new roman - unii vor să fie cosmonauţi, bă.
cum arata universul - domnule hawkins, dumneavoastră sunteţi un cititor fidel de câţiva ani, vă mulţumesc.
cum fac sa incui oamenii - în conversaţii, foloseşte doar cuvintele "restaurant", "dement", "armament", "patent", "miting", "carp", "stâlp".
fac baie in gudron - îţi recomand seria "toxic avenger". aşa vei afla că, de fapt, eşti adoptat.
filme porno cu tataroaice - nu ştiu unde găseşti filmele, dar ştiu unde se fac.
gagici cu numele roxana din tariverde - aşa cum şi edwin van der sar e unul singur, probabil nici familia din tariverde nu prea are multe roxane.
jocuri sa fac oameni - din câte ştiu, au un sticker cu 16+, dar nu prea se ţine cont de el. oricum, F.E.A.R. e mişto.
ne`am pupacit toata seara - felicitări, acum sunteţi gata de jocurile să faceţi oameni.
nu te mai vreau o luna sau doua - ştiu, depinde de cât stai la dezintoxicare.
nunta aminda - când?!
descuiat usa matiz - acum treci la level 2: uşa poiatei.
locuri pentru hipsteri - ardeal. ei au fost acolo înaintea românilor care au fost înaintea maghiarilor care au venit doar că era trendy.
programu cu ciocanu de facipraf ecranu - până şi tu eşti conştient că n-ar trebui să ai calculator.
ventuze bdsm - tocmai le-am dat pe ultimele 15, dar am nişte ţepuşe goth care produc acelaşi efect.

Tuesday, August 30, 2011

no comment, just sayin'. [4]





So, there's this guy, right here. His name is Usain Bolt, he's from Jamaica and he is currently the world record holder for the fastest legal time in running 100 metres, 150 metres and 200 metres.

He's also quite the showman, with respect to his conduct in competitions and his declarations, pictures and TV appearances when he's off the track.






This Sunday, during the Athletics World Championship in Daegu, South Korea, the 100 metres final showed many surprises in the blockstarts, as seven of the fastest men on the planet did not enter the final: two were suspended for doping, two were injured, and three failed to qualify (source: The Guardian).

However, three competitors were Jamaican and Usain Bolt was present among them, clearly the favourite for winning this final leg of one of the most spectacular athletics competitions. With fractions of seconds before the referee's pistol went off, Usain Bolt.. well, bolted to a false start. That shouldn't have been a problem, only that the (not-so) new single false start rule of the IAAF (beginning of 2010) states that a competitor is disqualified after a single false start. And so, this year's running track for the 100 metres final in the Athletics World Championships counted just 7 lanes after Usain Bolt got disqualified.


The moment.










In the second immediately following the incident, the only man that realized what had happened was Usain Bolt. Then, the other competitors. Then, the entire stadium. After the shock went away, the fastest man in the world refused to stay on the field and left the stadium.

After this final (won by Yohan Blake, another Jamaican, with 9.92 seconds), tens of thousands of opinions concerning the single false start rule blew up in the written press, on the radio, TV and online. Now, the IAAF is under enormous pressure to reconsider the said rule; a rule that, among other reasons, has a most interesting one for its existence: the televisions. It seems that the televisions requested this rule so that their commercials would not be delayed in any way, because those commercials are paid by the second, with big, big piles of money. Ironically enough, Usain Bolt is one of the main sources of income for sports televisions, TV shows, covers, magazines, companies and commercials.

The athlete's message was spoken out loud for all the sports journalists and photographers that were stepping on each other to take his picture after he got disqualified: "Looking for tears? That's not going to happen."

P.S. Credits for the pictures: click on them and see where they take you. Also, you might want to read this article from Sports Illustrated.