ma comport in feluri diferite atunci cand mi se disturba echilibrul. depinde de natura echilibrului si de cea a disturbarii. pot sa rad, sa fluier, sa ma incrunt, sa fiu superficial, sa plang, sa am nervi.
e destul de dificil sa ma trezesc cu echilibrul disturbat. in general, nici macar nu e amenintsat. e o intreaga retsea de fantome, nisipuri miscatoare, ziduri, prapastii fara fund si alte asemenea care-mi pazesc echilibrul. muritorii de rand nu ajung niciodata acolo, sunt buni doar la intarirea armatei de fantome. iar pe semizeii care se teleporteaza ii numar pe degete. evident, imi pot disturba echilibrul de unul singur. imi pot induce stari disturbante, in bine sau in rau.
in ultima vreme, echilibrul imi este disturbat din ce in ce mai rar si mai greu. incep sa cred ca traiesc intr-o lume de muritori, in care semizeii isi pierd statutul. parca as vrea sa cred ca e vina mea, ca de fapt astia se chinuie, incearca, dar eu am dezvoltat un handicap, un blocaj, ceva neprevazut in retseaua de protectsie a luat-o razna.. sper ca e asa. pentru ca altfel am sa ma trezesc intr-o buna zi incercand cu disperare sa fac drumul mai usor catre echilibrul meu celui mai comun muritor (daca n-am inceput deja - la dracu`, ce-s cu gandurile astea panicarde!?). asta este o actsiune esuata inca dinainte de a fi inceputa. povestitorul nu controleaza personajele, asta e regula. atunci cand personajele sunt simple marionete, povestea nu mai are nici un farmec. cred ca asta ar constitui un bun motiv de sinucidere, ar fi disturbarea definitiva a echilibrului. sau acum incerc cu disperare sa-mi induc o stare disturbanta. si abia am scrijelit tot icebergul asta..
