Tuesday, December 07, 2010

ţin cu zmeul.



de-aia suntem unde suntem, de-aia a ajuns poporul ăsta aşa, de-aia n-avem ce pune pe masă, de-aia ne cotropesc străinii, de-aia ne vindem ţara, de-aia, da?!


basmul românesc. o drăgălăşenie de specie literară în care ăia bunii câştigă şi ăia răii o mierlesc. cu sacrificiile aferente din partea ălora bunii, dar nu îndestulătoare încât să încline bilanţul pe minus pentru cititor (vindecarea de platfus cu sabia chiar nu se pune). un loc în care antiteza e unealta principală a scrierii, cam cum e cuţitul bucătarului în bucătărie. personajele, acţiunile, toate drăciile îs trecute prin malaxorul antitetic şi scoase frumos, dezosat, mursecat pe partea cealaltă. şi cu toţii aflăm că făt-frumos îi ăla bunu' şi zmeul îi ăla rău' (cu variaţiunile culturale pe aceeaşi temă) şi ce bine că făt-frumos câştigă la sfârşit şi prinţesa, şi jumătate de împărăţie, şi comorile zmeului şi ce bine că zmeul dă colţul în cel mai urât mod cu putinţă, să se-nveţe minte altă dată.

şi am stat şi m-am gândit: bă, da' de ce? adică, e corect ce se-ntâmplă? e ca-n viaţă? aşa ar trebui să fie? antiteza aia se pune şi ca discernământ? cine-i de fapt personajul pozitiv? de ce? sistemu' de valori e orientat cum trebuie? păi să nu-i trimiţi pe toţi la dracu'? de ce pana mea scriu atâtea întrebări?

şi-am luat-o pe personaje. un profiling uşurel, la prima vedere, care să mă ajute să-nţeleg mai bine cum stau lucrurile.

împăratul. un moş senil care habar n-are pe ce lume e. singurul merit că a ajuns împărat e că a fost primul născut, a murit taică-su şi el era moştenitorul de drept. nevastă-sa lipseşte din peisaj, e subînţeles moartă şi l-a lăsat cu trei fete (care, la vârsta lui, sigur nu-s ale lui), nişte suflete de curvă toate, care dorm cu ferestrele deschise - doar-doar o trece zburătorul să le aducă noaptea prăjituri. împăratul musteşte de incompetenţă, nu e-n stare să gândească de unul singur, în general e-nconjurat de viziri, dregători, sfătuitori şi multe alte mâini drepte, ca icoanele redesenate ale fecioarei maria cu pruncul. de altfel, singura decizie pe care o ia de capul lui e una atât de tâmpită, de-ţi vine să-l iei la palme: când află că fiică-sa a' mică e în castelul zmeului, hotărăşte s-o dea de pomană, împreună cu jumătate din împărăţie (sau direct tronul), oricărui individ care s-ar băga s-o aducă înapoi, apuca-m-aş de răpiri. e un personaj terţ al poveştii. un idiot.

fata cea mare şi fata cea mijlocie sunt nişte strâmbăciuni nasoale, plate şi complexate, care-şi urăsc sora mai mică pentru că e mignonă, are fund, ţâţe, e în centrul atenţiei şi e aia răpita; ba mai e şi făcută elice şi se mai şi mărită înaintea lor. sunt analfabete şi habar n-au să facă nimic pe lumea asta, drept pentru care îşi petrec timpul jelind şi făcând între ele chestii lesbianice incestuoase caste. foarte plictisitor. şi, oricum, nici un zmeu nu le vrea, deci nu merită prea multă atenţie.

fata cea mică e aia răsfăţata, bunăciunea învăţată să i se facă toate poftele, cu suflet de curvă la cub. analfabetă şi ea. nu vreau să vorbesc mai mult despre ea, că mă enervez.

făt-frumos. de obicei, e unu' căruia nu i-a plăcut cartea: ori prinţ, ori vreun pălmaş, coate-goale, maţe-fripte, cioban, freacă menta pe deal cu oile. frumuşel şi efeminat, cu boiul tras printr-un inel, probabil nici tuleie n-are. un metrosexual nativ. ar fi stat să frece menta în continuare şi să se ia la trântă prin iarbă cu oile, cu fraţii lui sau cu flăcăii satului, da' s-a cam prins că n-are cum deveni personaj principal dacă rămâne la îndeletnicirile alea. n-are prea multă doxă, da' e exact tipul de şmecheraş (de bani-gata, respectiv de cartier) care umblă să dea lovitura. şi, cum boul de împărat dă sfară-n ţară cu tombola aia cu fiică-sa şi tronul premiu, normal că se prezintă la casting. "ce trebuie să fac? să-l mătrăşesc pe zmeu, să mă-ntorc cu fiică-ta şi sunt viitorul şef al împărăţiei? gata, frate." habar n-are cum arată fata împăratului, da' nici nu-l interesează prea mult: de fapt, el vrea împărăţia. şi a auzit oricum de la tovarăşi că aia răpită e bucata familiei, nu cârjele ălelante două, trecute de vârsta măritişului.

calul. mănâncă jăratec. posedă aripi. în afară de zmeu, e singurul personaj din toată povestea care merită apreciere. nemuritor ca un zeu, loial ca un kamikaze, înţelept ca un şarpe, zboară ca un f-16, se bate ca un leu, anunţă pericolul ca spider-sense-ul, fornăie ca trăsnetul lui odin. înainte de episodul cu jăratec zace slab, bubos şi răpciugos în grajd, ceea ce arată iar că împăratul e un idiot - nu aşa te porţi cu o asemenea creatură. calul e cel care îi face strategia lui făt frumos, în vorbe puţine şi concise. nu zice prea multe pentru că probabil îi e jenă să intre-n vorbă cu un oportunist analfabet. în sufletul lui de animal nobil îşi doreşte să fie în echipa zmeului. ghinionul lui e că e şi loial.

mama zmeului. în antiteză cu împăratul - dacă la el e musai să fie-n poveste, zmeoaica apare opţional. el îi parte bărbătească, ea îi parte femeiască. dacă în privinţa lui e discutabilă paternitatea asupra fetelor, zmeoaica sigur e mama zmeului. dacă el e un dobitoc slab care ia hotărâri cretine de capul lui şi-n rest hotărăsc alţii pentru el; zmeoaica e o forţă în sine, un fenomen, ia doar hotărâri bune şi de una singură. şi cam atât, că e clar că autorii suferă în general de mommy issues şi alte variaţiuni de complex oedipian.

şi îl avem pă zmeu. în antiteză cu făt-frumos. un tip masiv, forţos, nu neapărat prima alegere a revistelor de modă facială masculină. probabil are un nas cât toate zilele, a unibrow, umblă neras, e păros, solzos, cu palmele tăbăcite. asta ce ne spune? că e un om care munceşte! a tras din greu ca să ajungă unde e! a dat cu sapa, a ucis, a luptat, a umblat, a jefuit, s-a preocupat! aşa merg lucrurile pe tărâmul celălalt, nu merge cu binişorul, cu lugu-lugu, cu "hai să-ţi dau o plasă de cârnaţi, dă-mi şi mie castelul ăla". pun pariu că zmeul şi-a clădit palatul cu mâinile lui. bine, o mai fi avut o echipă de muncitori pe care i-a mâncat după aia; dar sunt convins că a stat cu ei acolo, pe capul lor, să vadă cum pun ăia marmura în baie, să nu-l tragă-n piept şi să-l fure. şi mi se pare normal să-i mănânce la sfârşit, l-ar fi încărcat ăia la plată de-ar fi trebuit să-şi vândă castelul.

mai departe. ştim că are o moşie imensă; practic, e stăpânul tărâmului. păi tre' să fii un bun edil pentru aşa ceva. sate de orci şi goblini, sclavi, dijmă, bir, tribut, echipele de jaf în tărâmurile vecine, voi chiar aveţi impresia că e uşor de organizat şi de ţinut în frâu o asemenea situaţie? lighionul e clar un bun gospodar, un bun cunoscător de oameni, un excelent strateg militar şi un bun trezorerier. la dracu', e bun de preşedinte.

dar zmeul e un tip cinstit în sentimente şi cam fără noroc la femei. i-a venit vârsta însurătorii, a stat, a analizat, a cercetat, şi-a căutat nevastă. n-a găsit pe nimeni pe placul lui în propriul tărâm (ce s-alegi din jivinele alea), deci s-a uitat la vecini. s-a îndrăgostit de fata a' mică a împăratului (ştie ce-i frumos, măcar fizic, şi nici nu încalcă eticheta, ţinteşte la acelaşi rang) şi a procedat în consecinţă, aşa cum cerea tradiţia: a luat-o la el. aşa a făcut şi tatăl lui cu mă-sa, şi bunicul lui, şi străbunicul lui, la vremea lor. aşa e normal, clar, fără ascunzişuri, umblat cu şoalda şi alte prosteli. pui problema direct: "femeie, te iubesc, te vreau! treci încoace." şi prostul chiar o iubeşte: n-o forţează, n-o siluieşte, e romantic, are o grădină cu trandafiri, o-nconjoară de bogăţii, îi face toate poftele. n-am auzit nici o poveste în care zmeul s-o ţină pe prinţesă legată în beci, goală-puşcă şi să vină s-o violeze când are el chef, după cum ar merita. peste tot citesc numai de caftane, covoare, tiare, bucate alese, mătăsuri fine, rochii, giuvaere. o ţine-n puf. şi omul e absolut familist şi serios, nu-şi uită îndatoririle: se duce-n fiecare zi la muncă şi anunţă civilizat, cu buzduganul, când vine acasă. şi toate astea pentru ea, ca să n-o sufoce cu atenţie, să-i lase spaţiu, să fie liberă, să aibă matracuca timp să-şi facă unghiile, să nu facă istericale că, vezi doamne, a intrat peste ea în cameră şi-a văzut-o cu masca de nămol pe faţă.

în fine. deci, prinţesa n-are nici pe dracu'. şi vine ăla, ciocoflenderul, făt-frumos. şi aia, neştiind să aprecieze ce are deja, se-amorezează de el că are părul mai îngrijit şi tenul mai puţin acneic decât ea (vezi, n-ai vrut să te culci cu zmeul) şi hotărăşte că e timpul să beneficieze şi ea de asemenea cosmeticale. aşadar, se pregăteşte să fugă. da' mai întâi încep să se hârjonească în pat, în patul pe care zmeul cu mâna lui îl cioplise şi-l cărase-n cârcă până la ultimul etaj al castelului, să aibă japiţa peisaj când se trezeşte dimineaţa sub baldachin. scroafa. şi proştii ăia doi stau până îi prinde zmeul, căruia - în sfârşit! - i se aprind beculeţele.

de-aici, restul e istorie. zmeul luptă corect, făt-frumos trişează: bea apă vie de la un corb pe care-l mituieşte, dă cu peria, gresia, năframa; în fine, face tot ce poate să lupte cât mai puţin şi să-i bage pe alţii la înaintare.

din toate astea, eu pricep că morala basmului românesc e următoarea:
- dacă eşti un şmecher metrosexual şi ştii să profiţi de pe urma tonţilor incompetenţi ajunşi în poziţii de conducere, te aranjezi pe viaţă.
- dacă eşti o fiţoasă analfabetă şi de bani-gata, ai toate şansele să umble toţi după fundul tău şi după averea lu' tac-tu.
- dacă eşti un tip cinstit, muncitor şi care luptă după reguli, la un moment dat pici de fraier rău de tot.

şi ăsta e momentul în care îmi bag picioarele în toată situaţia. sictir, eu ţin cu zmeul. dacă basmul ar fi avut măcar o urmă de dreptate, zmeul i-ar fi rupt gâtul lui făt-frumos cu două degete, ar fi luat-o pe proasta aia, i-ar fi dat o mamă de bătaie soră cu moartea, i-ar fi tras-o în toate direcţiile şi ar fi trimis-o după aia rachetă la ta-su acasă. apoi şi-ar fi strâns armata, ar fi năvălit pe tărâmul împăratului şi i-ar fi făcut prăpăd, ar fi violat, jefuit şi ucis tot ce i-ar fi stat în cale, ar fi unit cele două tărâmuri şi şi-ar fi făcut harem bdsm din toate gagicile alea care au impresia că văd mai departe de învelişul de tip dur. pentru că fiecare merită să-şi trăiască propriul basm.

p.s. să trăiască şi shrek! şi ştiu că mi-a spus cineva (nu ştiu cine), acum ceva vreme (nu ştiu când), despre o chestie cu psihologia basmului - "vrăjitoarea trebuie să moară"; habar n-am, da' cică îmi dă dreptate. a, şi aia cu basmele politically correct e o tâmpenie. aici vorbim de viaţă, nu de prostiile voastre.