am fost dintotdeauna un adept al vieţii cumpătate. când eram mic făceam nişte mofturi la mâncare (din alea înrăitele) de spuneai că am să mă usuc pe picioare, cu o strâmbătură nefericită faţă. dar, de când m-am mai maturizat, întotdeauna am avut nu mai puţin de 2 mese pe zi şi nu mai mult de 3, nu am pierdut nici o noapte - bine, cu excepţia celor de revelion, în care mi-am permis să stau treaz până pe la unu, hai două dimineaţa - şi, în ceea ce priveşte abuzul de alcool, m-am îmbătat szpulbere doar de vreo două ori în toată viaţa mea (asta, ultima, chiar e adevărată).
dar am decis că nu este suficient şi că se poate să trăiesc şi mai sănătos. nu puteam suporta să ştiu că există pe lume vegetarieni şi vegani (ăştia-s culmea sănătăţii), care plesnesc de fericire şi radiază tot felul de fotoni strălucitori care nu conţin nici o urmă de produs animal, iar eu nu sunt o parte integrantă a acestei evoluţii spre nemurire. în plus, dezvoltam de ceva timp un surplus de abdomen suficient cât să-mi aducă aminte de păcatul lăcomiei, iar ăsta e cel mai din urmă şi mai nemernic şi ticălos păcat, după cum ştie toată lumea.
aşa că, fără să spun nimănui, am decis să-mi schimb radical modul de viaţă. nu m-am apucat de prafuri herbalife, pentru că au un gust îngrozitor şi am auzit că, dacă iei o supradoză, mori şi te transformi într-o piatră semipreţioasă. pur şi simplu, într-o miercuri - zi fastă pentru astfel de rezoluţii - am trecut brusc pe ghiveciuri, salate din toate frunzele posibile, ciorbiţe de legumioară (mâncarea preferată a văcuţei din ciorbiţele de văcuţă), fasole bătută şi - o concesie vieţii păcătoase - cartofi prăjiţi, care sunt, de altfel, mai consistenţi decât 5-6 grătare din piept de pui. fără alcool sau sucuri acidulate din comerţ, doar apă şi fructe. şi toată povestea asta m-a ţinut vreo 2 săptămâni. mă rog, aşa mi s-au părut.
pentru că, după 2 zile, mi-am dat seama că produsele lactate şi ouăle nu reprezintă o ameninţare nici la adresa bunăstării animalelor, nici la adresa templului meu pământean (se pare că, o dată cu schimbarea alimentaţiei, îţi apar şi cărţi noi pe noptieră), ba chiar sunt indicate de medicii nutriţionişti (nişte oameni care nu apar la televizor doar pentru că au un scris de mână indescifrabil şi nu caligrafiază ca domnul acela răstit, pletos şi pământiu de la etno tv).
vineri-dimineaţă, hotărât să recuperez prăpastia retroactivă din meniu, mi-am făcut o omletă de zece ouă, cu ceapă, ardei iute şi caşcaval ras, de plângea aragazul sub ea. după ce am mâncat-o, am realizat că, oricâtă apă aş îngurgita, nu contrabalansează sentimentul acut de plutoniu în stomac, aşa că, în interesul ştiinţei de ultimă generaţie, m-am dus până la colţ şi mi-am luat o sticlă de 2 litri de mountain dew, jumătate rasă pe drumul de întoarcere. în ziua aia n-am mai consumat nimic; deşi pe la miezul nopţii mi se făcuse de-o salată de lobodă şi păpădie, am preferat să mă supun chinurilor tantalice şi să stau treaz până la 5 dimineaţa, când am adormit pe jumătate jos din pat, în drum spre frigider. ce să spun, am visat destul de frumos.
în următoarea zi (sâmbătă), am avut un mic-dejun compus dintr-o salată imensă, în care am băgat toate legumele şi verdeţurile frigiderului, udate din belşug cu suc de lămâie. şi atât. aşadar, pe la 7 seara m-a buşit un somn devastator, pentru că nu mai aveam energie nici să termin o frază.
dar am decis că nu este suficient şi că se poate să trăiesc şi mai sănătos. nu puteam suporta să ştiu că există pe lume vegetarieni şi vegani (ăştia-s culmea sănătăţii), care plesnesc de fericire şi radiază tot felul de fotoni strălucitori care nu conţin nici o urmă de produs animal, iar eu nu sunt o parte integrantă a acestei evoluţii spre nemurire. în plus, dezvoltam de ceva timp un surplus de abdomen suficient cât să-mi aducă aminte de păcatul lăcomiei, iar ăsta e cel mai din urmă şi mai nemernic şi ticălos păcat, după cum ştie toată lumea.
aşa că, fără să spun nimănui, am decis să-mi schimb radical modul de viaţă. nu m-am apucat de prafuri herbalife, pentru că au un gust îngrozitor şi am auzit că, dacă iei o supradoză, mori şi te transformi într-o piatră semipreţioasă. pur şi simplu, într-o miercuri - zi fastă pentru astfel de rezoluţii - am trecut brusc pe ghiveciuri, salate din toate frunzele posibile, ciorbiţe de legumioară (mâncarea preferată a văcuţei din ciorbiţele de văcuţă), fasole bătută şi - o concesie vieţii păcătoase - cartofi prăjiţi, care sunt, de altfel, mai consistenţi decât 5-6 grătare din piept de pui. fără alcool sau sucuri acidulate din comerţ, doar apă şi fructe. şi toată povestea asta m-a ţinut vreo 2 săptămâni. mă rog, aşa mi s-au părut.
pentru că, după 2 zile, mi-am dat seama că produsele lactate şi ouăle nu reprezintă o ameninţare nici la adresa bunăstării animalelor, nici la adresa templului meu pământean (se pare că, o dată cu schimbarea alimentaţiei, îţi apar şi cărţi noi pe noptieră), ba chiar sunt indicate de medicii nutriţionişti (nişte oameni care nu apar la televizor doar pentru că au un scris de mână indescifrabil şi nu caligrafiază ca domnul acela răstit, pletos şi pământiu de la etno tv).
vineri-dimineaţă, hotărât să recuperez prăpastia retroactivă din meniu, mi-am făcut o omletă de zece ouă, cu ceapă, ardei iute şi caşcaval ras, de plângea aragazul sub ea. după ce am mâncat-o, am realizat că, oricâtă apă aş îngurgita, nu contrabalansează sentimentul acut de plutoniu în stomac, aşa că, în interesul ştiinţei de ultimă generaţie, m-am dus până la colţ şi mi-am luat o sticlă de 2 litri de mountain dew, jumătate rasă pe drumul de întoarcere. în ziua aia n-am mai consumat nimic; deşi pe la miezul nopţii mi se făcuse de-o salată de lobodă şi păpădie, am preferat să mă supun chinurilor tantalice şi să stau treaz până la 5 dimineaţa, când am adormit pe jumătate jos din pat, în drum spre frigider. ce să spun, am visat destul de frumos.
în următoarea zi (sâmbătă), am avut un mic-dejun compus dintr-o salată imensă, în care am băgat toate legumele şi verdeţurile frigiderului, udate din belşug cu suc de lămâie. şi atât. aşadar, pe la 7 seara m-a buşit un somn devastator, pentru că nu mai aveam energie nici să termin o frază.
duminică m-am trezit dis-de-dimineaţă şi am decis că e timpul să reîncep să fac sport, ca să-mi intre mai repede sănătatea mâncărurilor în organism. aşa că m-am dus să alerg pe burta goală. simţeam că sunt uşor, că am arcuri în picioare, iar stomacul şi splina se luaseră de mână şi plecaseră către veşnicele plaiuri ale vânătoarei. după nici jumătate de oră de fugă, vedeam în linii şi puncte colorate, ca mira de sfârşit de program de pe vremea lui ceauşescu. îmi venea să muşc din copaci, din stâlpi, din pavaj, că toate miroseau a friptură în capul meu. am hotărât să rezist tentaţiilor şi am băgat nişte sprinturi energice. cel mai energic a fost ultimul, care m-a ţinut până la o şaormărie, unde, cu ochii cât cepele şi cu vederea caleidoscop, m-am prăbuşit cu dinţii într-o şaormă de aproape un kilogram.
după ce mi-am revenit, am recunoscut fapta comisă şi am regretat-o. am rămas să meditez la asta vreo zece minute pe o bancă, până m-a luat somnul, moment în care mi-am scuturat slăbiciunea, m-am ridicat şi m-am îndreptat spăşit spre casă, mergând încet, târşâindu-mi picioarele şi având capul plecat. ocazie cu care m-am felicitat că nu-mi pătasem tricoul cu sosurile diavoleşti din şaormă, că era ultimul tricou curat.
pe drum, am avut o discuţie importantă cu mine însumi. concluzia a fost următoarea: ajuns acasă, am rupt cu furie nişte salată verde (eterna salată verde), am aruncat-o duşmănos într-un castron şi am mâncat-o cu lămâie, pâine, sare şi draci, ştiind clar, în mintea mea, că este ultima salată din traiul meu sănătos.
după ce am terminat-o, am pecetluit situaţia cu câteva duşti de scotch, să mă-nvăţ minte să nu mai fac altă dată.
toate celelalte salate care i-au urmat de-atunci au fost neprihănite de această etichetă reprobabilă de "trai sănătos", care le strică şi gustul, şi rostul. de multe ori, au fost însoţite de musacale, de friptane, de slane, de "la cuptor"-uri şi de alte multe asemenea, dacă mă gândesc, găsibile aici. şi, printre altele, m-am apucat şi să citesc "dune". cu scotch. şi mi-am dat seama că, decât să trăiesc "bine" ca să mănânc, mai bine mănânc "bine" ca să trăiesc. totuşi, eu sunt cel care a rostit cuvintele de maxim impact social: i-auzi cum miroase a mâncare!
p.s. imaginea de mai jos este de la wulff & morgenthaler. i don't usually do fast food and i really don't do mcdonalds for quite some time, now, but, every now and then, i'm a kfc/burger king-type of guy.
după ce mi-am revenit, am recunoscut fapta comisă şi am regretat-o. am rămas să meditez la asta vreo zece minute pe o bancă, până m-a luat somnul, moment în care mi-am scuturat slăbiciunea, m-am ridicat şi m-am îndreptat spăşit spre casă, mergând încet, târşâindu-mi picioarele şi având capul plecat. ocazie cu care m-am felicitat că nu-mi pătasem tricoul cu sosurile diavoleşti din şaormă, că era ultimul tricou curat.
pe drum, am avut o discuţie importantă cu mine însumi. concluzia a fost următoarea: ajuns acasă, am rupt cu furie nişte salată verde (eterna salată verde), am aruncat-o duşmănos într-un castron şi am mâncat-o cu lămâie, pâine, sare şi draci, ştiind clar, în mintea mea, că este ultima salată din traiul meu sănătos.
după ce am terminat-o, am pecetluit situaţia cu câteva duşti de scotch, să mă-nvăţ minte să nu mai fac altă dată.
toate celelalte salate care i-au urmat de-atunci au fost neprihănite de această etichetă reprobabilă de "trai sănătos", care le strică şi gustul, şi rostul. de multe ori, au fost însoţite de musacale, de friptane, de slane, de "la cuptor"-uri şi de alte multe asemenea, dacă mă gândesc, găsibile aici. şi, printre altele, m-am apucat şi să citesc "dune". cu scotch. şi mi-am dat seama că, decât să trăiesc "bine" ca să mănânc, mai bine mănânc "bine" ca să trăiesc. totuşi, eu sunt cel care a rostit cuvintele de maxim impact social: i-auzi cum miroase a mâncare!
p.s. imaginea de mai jos este de la wulff & morgenthaler. i don't usually do fast food and i really don't do mcdonalds for quite some time, now, but, every now and then, i'm a kfc/burger king-type of guy.
