când eşti singur cu stroboscopul din propriile-ţi pupile şi îţi injectezi novocaină-n ochi pentru că altfel nu poţi să-i închizi când trebuie şi să-i deschizi când nu trebuie. şi ai nările-n abdomen, plămânii în stomac şi napalm în piept. când tragi aer, îţi fac tâmplele implozie.
sau în conversaţii purtate la telefon. începând cu ţigara aprinsă pe jumătate conştient în timp ce planifici primul hohot de complezenţă la telefonul de peer şi până când îţi rigidizezi poignée-ul apăsând superfluu şi rapid butonul de "reject call". situaţia şi intonaţia pot fi inversate în funcţie de proximitatea fizică, desigur.
sau în timp ce mijeşti privirea pe trecerea de pietoni pusă de-a curmezişul picioarelor tale. şi vezi cum libertatea e tradusă pe o rază de plus două palme de om.
când afeliul urmează imediat după un periheliu care te lasă-n doamne iartă-mă, să te mai oxigenezi spre creerii capului. şi te uiţi scurt şi contondent spre ultima tură pe care-o vezi la o întindere de braţ, până-n viitor.
şi cum începi să-ţi laşi dârele de fosfor să-ţi urce din sprâncene-n şolduri, pentru că, da, spiritul frondist nu te lasă în picioare, te pune-n cap de nu te vezi.
