ţestoasa o luase rara pe câmp, încercând să ajungă la gropanul spre care ştia că se îndreaptă în fiecare zi animalele mari să se adape. nu mai fusese niciodată în partea aceea, se mulţumise cu mica mlaştină în care vieţuiau de-a valma vreo câteva lanţuri trofice încurcate, iar ea era una dintre verigile de deasupra. totuşi, niciodată nu mai fusese atât de cald ca vara asta. balta secase acum o săptămână şi, o dată cu ea, dispăruseră şi variantele de supravieţuire. iar soarele era din ce în ce mai aproape. "o baltă pe soare ar fi bună", se gândi ţestoasa, mergând ca un câine de pripas, drept şi pe diagonală în acelaşi timp. "m-aş urca pe-un smoc de iarbă, aş închide ochii şi aş începe să clămpăn."
foiala cosaşilor se mutase înapoi, şerpii dispăruseră de acum şase raze, până şi furnicile se mişcau foarte încet. "ce-o fi", se opri ea brusc şi se trase în carapace. şi piatra lucioasă stătu acolo până fu acoperită de umbrele lungi ale ierbii şi apăru prima stea. după care, precaută, îşi lungi şira spinării şi, deşi urma noaptea, clămpăni uşor din gură, sceptic. apoi gustă o închipuire de aer, sărată şi clară, cu limba ei cenuşie. ţestoasa miji ochii: marea se apropia iar plaja se îngusta. noaptea, nisipul devenea alb iar limba ei, neagră.
începu să se mişte din nou spre gropan. nu-i prea convenea să meargă atât, i se făcea din ce în ce mai sete şi vântul uscat nu o ajuta deloc. şi prea se făcuse linişte. se uită în sus şi rămase aşa: vârfurile firelor de iarbă erau strălucitoare şi putea vedea cum, deasupra lor, ţânţarii se transformaseră în licurici. lungi din gât, curioasă. o rază puternică o izbi în ochi şi se strânse imediat în carapace. nu peste mult, un vuiet şi-un pârâit puternic o făcură să-şi ţină respiraţia, iar raza devenea din ce în ce mai puternică. când nu mai putu auzi vântul din spicul de iarbă, un animal imens, rapid şi zgomotos, trecu în fugă la nici zece paşi de ea, zguduindu-i vintrele şi strângându-i stomacul într-o arsură, făcând-o să intre înspăimântată şi asurzită în carapace aşa cum n-o făcuse niciodată. în spate, rămăsese cel mai frumos apus din lume. toată iarba se înroşise, apoi se stinse foarte repede, lăsând fumul înecăcios să dispară în vârful ei.
îşi scoase nasul din carapace când totul era negru în jur. începu să se mişte repede-repede spre apă. trecu şi de ultimele fire de iarbă şi se opri. ghearele scrijeleau o piatră imensă şi neregulată. îşi înălţă capul a neîncredere şi începu să păşească cu grijă. îşi simţea ghearele scrâşnind. era pe asfalt. un asfalt prost, mai mult ciment şi beton, hârtopizat şi prăfuit. avea adunături din propriile-i pietre şi bucăţi mergând dintr-o parte-ntr-alta ale unei gropi, în funcţie de ce maşină catadicsea să-şi bage câte-o roată pe-acolo. cu toate astea, asfaltul tocmai devenise cel mai fascinant lucru pentru vieţuitoarea care îşi rotea rar capul în toate părţile, pentru a vedea mai bine despre ce este vorba. îşi întinse picioarele şi coada cât de mult putu, apoi îşi puse limba ei cenuşie pe asfalt.
două zile nu trecu nici o maşină. ţestoasa rămăsese în aceeaşi poziţie, mişcând rar din gheare şi din coadă. câteodată, îşi înălţa capul şi scotea uşor limba ei cenuşie în vânt, dar uita pe loc ce uitase deja şi se întorcea cu privirile înspre asfalt. încercă să-l măsoare cu privirea: nu era foarte lat, în schimb, nu-i putea desluşi nici unul din capete, ziua se pierdeau într-un tremurat zăpăcitor de linii discontinue, iar noaptea nu vedea nici la zece paşi. uitase de ce plecase din stufăriş. se hrănea cu lăcustele, greierii şi ţânţarii ce rămâneau pe asfalt, bezmetici şi toropiţi de arşiţa care venea şi de sus, şi de jos. ţestoasa avea carapacea şi solzii pe care să se bazeze, şi, mândră de rezistenţa ei, clămpănea dispreţuitor elitre, picioare şi aripi. îi era bine pe asfalt.
începu să sape. bine, vorba vine, de fapt zgâria cu ghearele, în speranţa că ar putea să-şi facă un loc mai adăpostit, dar nu prea răzbea. se mută într-un hârtop, unde erau schije şi pietre desprinse din drum, dar nici acolo nu avu mai mult succes, iluzia adăpostului nu dura foarte mult. nu putea pătrunde prin asfalt, iar asta era deosebit de ciudat. obişnuită să-şi sape cuibare în mlaştină, nu înţelegea cum şi-ar depune ouăle în piatră. "dacă le las aici, în hârtop, poate se clocesc într-o singură zi de la atâta căldură, nu mai trebuie să le îngrop." începu să mute spărturile de colo-colo, împingându-le cu botul sau cu carapacea, gândindu-se că are să ajungă sub asfalt.
într-o zi, fără de veste, o maşină trecu peste ea. nici nu-şi dădu seama ce se petrece: nu venise nici o lumină orbitoare, ci doar un zgomot rapid şi spart de lumina zilei. rămase apoi o oră chircită în carapace, în fundul hârtopului. apoi, harnică, se apucă iar să zgârie pietrele şi cimentul.
nu progresa deloc cu lucrul, iar căldura zilelor fără nori şi maşinile care treceau n-o ajutau deloc. acoperită de praf, arăta ca o piatră netedă şi uscată care se clatină când te-aştepţi mai puţin. noaptea scotea limba ei cenuşie şi o muta dintr-o parte într-alta a gurii, încercând să prindă o pală de vânt. uitase de ce-a plecat din stufăriş.
şi se hotărî. asfaltul rămâne, dar fără ouă! degeaba îl scărmăna până-i cădeau ghearele şi-o dureau picioarele, de şi le ţinea în carapace, îi era clar că nu-şi putea depune ouăle în hârtopul cel plin de spărturi şi praf. până se obişnui cu propria ei decizie, trecură nişte zile. şi multe maşini. unele treceau mai des, altele mai rar. unele erau mai zgomotoase, pe altele nici nu le simţea. crescuse praful pe ea, începuse să se întărească nu doar pe carapace, dar şi pe solzii de pe picioare, coadă şi cap. înălţa priviri, îşi strecura limba ei cenuşie afară şi, dacă avea noroc, prindea o picătură de ulei sau de combustibil, de la maşinile care treceau mai des. n-o descoperise încă nici una, fiind făcută din asfalt. uitase de ce plecase din stufăriş.
maşinile treceau pe asfalt dinainte să se fi născut ea. îşi dăduse seama de asta când un triunghi rupt din hârtop îi ciobise carapacea, din cauza unei maşini la fel de acoperită de praf ca şi lumea, care îşi hurducase o roată exact unde săpa ea, în peretele hârtopului. era o maşină veche şi proastă, care scotea mult fum şi făcea mult zgomot. "animalele astea strică asfaltul!" se burzului ea, clipind apăsat. "nu se poate. trebuie să-l fac la loc." hârtopul care o proteja pe ea era, de fapt, o leziune ce trebuia vindecată. începu să adune toate pietrele, toate spărturile de asfalt, tot praful. nu lăsa nimic în urmă. ieşi din hârtop şi strânse tot ce mai găsi pe-afară. intră în iarbă şi se întoarse puţin contrariată cu bucăţi moi de pământ, paie, uscături. le puse pe toate în mijlocul hârtopului şi se căţără deasupra lor, apăsându-le cu corpul ei de ţestoasă. degeaba, stăteau în neorânduială, colţoase şi contondente. pământul adus se uscase şi se fărâmiţase. din vârful întregului muşuroi, ţestoasa ieşea cu capul deasupra asfaltului şi văzu la timp maşina care se apropia. se dădu repede pe-o parte şi se lăsă să alunece până în fundul gropii. o roată strivi întregul muşuroi, trosnind crengile, iarba, pământul şi pietrele într-o adunătură împrăştiată. ţestoasa privi cu amărăciune la rezultat, dându-şi seama că asfaltul e asfalt şi asfalt rămâne. o singură roată a unei singure maşini e suficientă. aşa că îşi scoase limba ei cenuşie şi lipăi puţin din pământul fărâmiţat în jurul ei. uitase de ce plecase din stufăriş.
dezorientată pe fundul hârtopului, ţestoasa gri-albă începu să scurme iar cu ghearele. o făcea mecanic, disperat, fără să-şi dea seama. inconştient, vroia să ajungă la pământul lipicios şi rece de sub asfalt. să vadă că există ceva acolo. să treacă de el şi să ajungă la.. nu-şi mai amintea la ce, uitase de ce plecase din stufăriş. limba ei cenuşie era lipită şi dură pe cerul gurii. scurmând şi zgâriind, ţestoasa îşi aminti că nu e corect pentru asfalt să fie folosit astfel de maşini. trec toate, nu le pasă, îl rup şi-l zdrenţuiesc. fiecare maşină care trecea îi lăsa o arsură în gâtlej şi-n piept, de parcă şi-ar fi deversat presiunea corpului ei de maşină direct în mijlocul carapacei ventrale. ea, pe de altă parte, trăieşte în asfalt de multă vreme. îi ştie unele straturi, îi cunoaşte spărturile, rănile, l-ar putea vindeca, dacă ar fi maşină, cu o singură roată. i-ar pune şi pământ, şi iarbă, şi paie, şi crengi, l-ar întări şi l-ar proteja. ar fi un asfalt perfect şi ea ar fi cea care îl păzeşte. imposibil. maşinile continuau să treacă. asfaltul era asfalt şi asfalt avea să rămână.
atunci începu din nou să scurme. adună praf, adună pietre şi, uscată cum era, începu să clădească şi să lipească, salivând câte o picătură de combustibil cleios. se învârti în jurul masei amorfe multă vreme. ziua se oprea des, obosită de arşiţă, iar noaptea lucra pe pipăite. cu limba. într-o noapte, se urcă pe mica ridicătură de ciment moale, se înţepeni cu ghearele şi, complet amnezică, făcu un singur ou, translucid. se dădu jos, se îndepărtă câţiva paşi de ţestoasă şi se uită la ce rezultase: o ţestoasă de ciment, cu un ou prins pe carapace. îşi scoase limba ei cenuşie şi netezi o asperitate de pe botul sculpturii. stătu acolo, uitându-se ţintă la ea, până când soarele, ajuns deja la amiază, întări cimentul. două ţestoase nemişcate, identice, stând pe fundul unui hârtop din asfalt. uitase de multă vreme de ce plecase din stufăriş.
albă şi uscată, se urcă pe marginea hârtopului. şi aşteptă. apărură stelele. se făcu noapte de-a dreptul. ţestoasa stătea nemişcată, cu gâtul întins şi cu limba ei cenuşie scoasă şi încordată. arăta ca o spărtură de asfalt. şi văzu luminile farurilor. le ştia, era maşina pe care-o aştepta, cea care-i sfărâmase muşuroiul. se puse cu faţa spre ea şi se înţepeni în gheare la marginea hârtopului, sus. maşina venea în viteză. ţestoasa se uita drept în faruri. în momentul în care roata din faţă ajunse la un metru de ea, se trase toată în carapace şi aşteptă. o fracţiune de secundă mai târziu, maşina o împingea în groapă, derapând pe carapace. ţestoasa ateriză direct pe cealaltă ţestoasă. roata care strivise muşuroiul pătrunse după ea în hârtop, făcând-o zob de carapacea de ciment. apoi, scăpată de sub control, maşina părăsi asfaltul şi intră în iarbă cu mare viteză. se dădu peste cap şi ateriză în mlaştina ţestoasei, de unde nu avea să mai iasă vreodată.
în hârtop era o ţestoasă mai mare şi mai neagră, care se scurgea încet în asfalt, împreună cu albuşul oului. o licărire oglindită în ochii ţestoasei se scurse şi ea pe o limbă cenuşie şi moale, şi ultimul gând se legă de zgomotul făcut de maşină când intrase în mlaştină: îşi adusese aminte de ce plecase din stufăriş.
zorii veniră înnoraţi, tuna a ploaie. greierii, muştele şi ţânţarii erau veseli. plecau de pe drum abia când mai trecea câte-o maşină.
