ce ţi-e şi cu sufletul omului. cum pot câteva cuvinte spuse fără ştirea lucrurilor de-un nume la fel de neştiutor de el însuşi să te învârtejească-ntr-o umbră de fotoni şi să te uimeşti singur de cât de puternic îţi vine sub tălpi caldarâmul crăpat şi-n nări mirosul de vin.
am mers o noapte şi-o zi pe jos prin atena. nu m-am oprit decât o singură dată sa mănânc şi să beau, eram singur cu un sentiment de libertate aproape completă. oraş de soare şi de storuri, mirosea peste tot a.. nici nu ştiu, cred că a praf de scoarţă de măslin, a struguri şi a pietre. şi pe lângă toate siturile arheologice, pe lângă toate magazinele, pe lângă insule - ah, hydra -, pe lângă ochelarii de soare, pe lângă oamenii cu foarte, foarte mulţi bani care se duc în mikrolimano (un golf de restaurante, localuri şi discoteci).. eu m-am îndrăgostit deopotrivă de un bărbat şi o femeie, care înseamnă până acum toată grecia pentru mine.
astfel încât am umblat hai-hui aşa cum doar eu ştiu să umblu, uitând că mai există somn. am încercat să mă rătăcesc ore-ntregi prin piaţa lor de nimicuri (flea market), care e pe sfert plină de army-shops, am vrut să cumpăr o muzicuţă veche de treizeci de ani, dar proprietarul mi-a cerut mai mulţi bani decât aveam la mine. flea market-ul ăsta este de fapt o reţea de străduţe înţesate cu magazine de tot felul. multe tricouri, multe inscripţii: "ouzo - connecting people", "lord of the drinks"; multe magazine de muzică. rock, oldies. antique stores, foarte frumoase. mi-am cumpărat un hamac mare şi colorat (pe care vânzătorul mi l-a lăsat mai ieftin, fiind în extrasezon) mai mult de dragul ideii, pentru că n-am avut unde-l agăţa un an întreg după asta.
un rocker macedonean m-a oprit pe stradă, m-a întrebat dacă vreau să văd ceva interesant şi - neapucând să-i răspund ceva, imediat - mi-a decupat în 2 minute profilul detaliat dintr-un carton negru, după care mi l-a pus pe-o felicitare. mi-a spus că ce face el se numeşte "alternative art", şi că nu trebuie să-i dau bani decât dacă vreau. şi-atunci am simţit că sunt balcanic. până-n măduva oaselor.
iar la capătul dinspre piaţa syntagma, în mijlocul străduţelor forfotitoare, e o biserică de vreo şapte metri pe şapte, înconjurată de portocali. beznă, răcoare şi-o linişte de te cam apucau frisoanele. imediat ce ieşi şi urci cele trei trepte spre stradă, rămâi perplex într-un zâmbet. şi el la fel. dacă-ţi bagi mâna dreaptă-n buzunar, şi el face la fel. el e fotis. un grec care-i actor de 40 de ani şi pe care-l găseşti vara în plaka (acesta fiind numele cartierului cu străduţe, al flea market-ului), îmbrăcat şi pictat în paiaţă şi neclintindu-se din loc, în timp ce se mişcă exact ca o păpuşă pe sfori. pantomimă. salută. zâmbeşte. se încruntă. iar zâmbeşte. toate astea, deodată cu tine. îţi strânge mâna. cum ieşi din bisericuţa cu pricina, nu ştii dacă să-l asemuieşti cu sfântul petru, cu dracul sau cu iov. are nişte ochi mari şi albaştri şi cu tot machiajul ăla ţi se pare că seamănă cu peter o`toole, în "masada". .. şi fotis e un om trist.
noaptea m-am preumblat pe străzile mari. bordurile bulevardelor sunt aproape întotdeauna dublate de un gard de metal, întru protecţia pietonilor (deşi se circulă mai mult pe scutere). pe la miezul nopţii îmi cobor ochii din portocalele verzi-închis pe sub care trec şi rămân stană de piatră. la zece metri în faţa mea am văzut cel mai gentilom vagabond din lume. să vă explic: căruţul de hipermarket în care-şi pusese toate "avuţiile" era lăsat la gardul metalic de pe bordură, iar pe gard erau aşezate o farfurie plină cu mâncare (neatinsă), o sticlă de vin nedesfăcută şi un pahar de vin cu picior înalt - sunt aproape sigur că era de cristal -, gol. el stătea pe un scaun pliant, doi metri mai încolo, cu picioarele întinse, uitându-se la portocali. am traversat şi mi-am continuat drumul pe partea cealaltă: daca aş fi mers pe acelaşi trotuar, ar fi însemnat să trec prin faţa lui şi să-i umbresc portocalii. m-a observat când am traversat, şi-a înclinat capul şi-a zâmbit. un om fără vârstă, neras, îmbrăcat într-o pânză de in, foarte, foarte curată. am zâmbit şi nu m-am oprit.
ziua am evitat să mă aşez la mesele teraselor din plaka. era mult prea epatantă moştenirea istorică a greciei: turismul. după ce-am bătut în lung şi-n lat agora romană, m-am trezit pe-o străduţă care urca prin spatele ei, dinspre flea market, şi pe care erau parcate multe scutere. străduţa coteşte la stânga. şi ăsta a fost momentul în care mi-am simţit toate tulpinile cum prind rădăcini. străduţă îngustă, clădiri vechi, crăpate, la fel şi caldarâmul. la cincizeci de metri, un birt cu storuri şi măsuţe cu flori şi cu două feţe de masă: una în carouri, pusă bine, iar a doua albă, pusă pe diagonală. şi chiar dacă n-ar fi fost muzică, aş fi auzit-o eu. era muzica aceea. care trebuie. erau două sau trei mese ocupate, şi ţin minte că am fost invitat din stradă de angajaţii birtului să iau loc la o masă. şi-a venit să-mi aducă meniul un om care era leit valentin uritescu. ei, omul ăsta era formidabil, pe cât de scund era el. când mi-a adus mâncarea şi băutura, avea un fel de zvâc în spate şi-n încheieturile mâinilor în momentul în care le punea pe masă, un gest de onoare care nu-ţi lasă nici un fel de loc de întors, mai ales că expresia de seriozitate mândră a feţei era cel mai puternic mijloc de a-mi recunoaşte prezenţa. îl chema panos, era descheiat la primii doi nasturi de la cămaşă şi a refuzat să bea un pahar de vin pe motiv că are probleme cu ficatul. "last year - too much alcohol. this year - no alcohol", cu un gest de refuz al mâinilor şi cu un rictus fără echivoc. n-aveai cum să-l convingi. .. şi panos e un om fericit.
.. dimineaţa, la 6, eram în piaţa omonia. o grecoaică frumoasă de picai mă abordează şi-mi cere nişte bani. mă uit fix la ea: e scundă, oxigenată, slabă şi trasă la faţă, cu nişte ochi verzi de mi-am încleştat maxilarele şi m-am încruntat puţin, ca să-i pot susţine privirea. o cheamă helena, locuieşte prin parcuri şi străzi şi, când m-am oferit să-i cumpăr de mâncare în loc să-i dau bani, m-a refuzat. o întreb de ce are nevoie de bani. "if i tell you this, you won`t give me". îi pun o monedă în palma deschisă şi o întreb din nou. "i`m a junkie." ridic din sprâncene. "what do you take?" "heroin." eu mijesc ochii, ea nu-mi mulţumeşte şi pleacă. .. şi helena e o fată foarte nefericită.
am auzit de multe ori că grecoaicele-s nişte femei urâte. e o minciună sfruntată. singuri ochii te ucid, cu sprâncenele negre şi cu genele cât frunzele de curmal. trăiesc în continuare cu convingerea că grecoaicele sunt făcute din zahăr ars, ouzo, ulei de măsline şi cafea. nici una nu seamănă cu cealaltă (spre deosebire de greci, care-s frumoşi, sculptaţi, dar traşi la xerox). mă trezeam câteodată cu capul la 4-5 centimetri de vreun stâlp, doar să nu-ntrerup canalele dintre pupilele noastre.
nu ştiu ce să mai scriu.
în trenul cu care plecasem din românia am cunoscut un american. îl chema jon, scris chiar aşa. un tip pe la 40 de ani, scund, musculos, burtos, blond, cu o chelie avansată, foarte vorbăreţ. venise din missouri, de unde-şi pusese casa la vânzare, şi avea un prieten în românia, charlie, cu care se dusese la o vânătoare de mistreţi. şi era în drum spre atena, să ia avionul de new york. şi - natural - vorbeam despre vacanţe. şi i-am mărturisit că am plecat la drum fără un aparat de fotografiat. jon mi-a spus că are un aparat extrem de performant, un dslr, cu mulţi megapixeli, cu zoom, cu nebunii, cu tot tacâmul, dar pe care de trei săptămâni de când e în călătorii nu l-a scos din fundul rucsacului. când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns prompt: "because i function after a principle: if i like a certain place, i don`t take pictures, but i always go back to that place." .. şi jon e un om tare mulţumit.
