am intrat la şcoală în toamna lu' '89. pentru mine, pe vremea aia, ceauşeştii erau nişte indivizi mai simpatici; mă durea fix în cot de existenţa lor. asta şi pentru că am avut nişte părinţi şi nişte bunici - de ambele părţi - care erau preocupaţi cu alte lucruri şi care s-au dat peste cap să nu-i lipsească odorului nimic. şi nimic nu mi-a lipsit. sau cel puţin n-am băgat de seamă, că eram un ţînc şi aveam treabă să fiu un mic geniu şi să mă joc.
drept urmare, la revoluţie, m-am speriat doar oleacă, stând cu bunicii în piteşti şi ştiind că mama şi tata sunt la bucureşti, pe undeva pe la televiziune, şi "fac revoluţia" cu leonard miron (mai încolo am şi aflat cine e leonard miron, mi l-a arătat mama la televizor). în capul meu, asta cu făcutul revoluţiei era ceva, aşa, un eveniment mai din filme, mai aproape de ideea făcutului revelionului. adică, mi se părea firesc de trendy să-ntrebi pe cineva: "tu unde-ai făcut revoluţia?" (ceea ce am şi făcut, de-a lungul anului 1990.)
la începutul clasei întâi, în prima zi de şcoală, nu mai ţin minte dacă am plâns, am vrut acasă, am căscat ochii a mirare, m-am ascuns într-un colţ al clasei sau ce dracu' am făcut. mama şi tata erau mult mai emoţionaţi decât mine (cred că mama a plâns, mai degrabă). zâmbeau amândoi cu gura până la urechi, gândindu-se la ce astru strălucitor al învăţăturii are să ajungă odrasla, care ştia de la 3 ani să scrie şi să citească şi care până la 8 ani fără 5 zile (cât avea pe 15 septembrie) ajunsese cu iq-ul prin tavanu' tour eiffel-ului. (între timp, m-am făcut cometă. d-aia, de-a omorât toţi dinozaurii.)
pe învăţătoarea noastră o chema (şi înc-o mai cheamă, sper) maria croitoru. în capul meu, era cea mai apropiată imagine de elena ceauşescu: amintirile mi-s cam şterse, dar cred că avea aproximativ aceeaşi coafură ca doamna doctor inginer academician: pieptănătura aia în sus, bogată, din toate părţile, eventual un coc. şi era vopsită roşcat-grena, doamna-nvăţătoare.
ocazional, ridica toată clasa în picioare cu mâinile sus. şi stăteam de ne dureau umerii şi coatele şi tot. şi, nu fără oarecare milă, ne ardea cu rigla la palmă. mila era uitată doar dacă se trecea la dezbîrnat urechi, acolo deja era pedeapsa supremă şi motivele, întotdeauna grele, nu erau niciodată contestate (la palmă, totuşi, mai era loc de cîrtit împotriva ocîrmuirii). şi ne mai trimitea şi la colţ, dacă nu stăteam smirnă. n-aveam voie cu gume de mestecat, ne punea să le scuipăm, ni le lipea în frunte şi ne ţinea în faţa clasei, la tablă. all in all, pe bune, a fost întotdeauna o femeie foarte drăguţă.
după vacanţa de iarnă din '89 - '90 a trebuit să mă obişnuiesc să nu-i mai spun tovarăşa şi să-i spun doamna. greu de executat. gândiţi-vă că eram concentrat la fiecare întrebare să mă încoţopenesc pe bancă stând în acelaşi timp cu fundul pe scaun şi cu braţul drept întins la maxim, cu două deşte răşchirate şi şoptind cât puteam eu de tare: "doamnaaa..!! doamnaaaaaaa..!!!!! eeeeeeu..!!" - eram, de altfel, vreo 15-16 ţânci care făceau chestia asta simultan. şi asta cu "doamna/tovarăşa" intra în scenă în condiţiile în care, înainte, tovarăşa educatoare bârligă de la grădiniţă fusese "tovarăşa educatoare" vreme de vreo 2-3 ani. da, deci greu, cu schimbarea, dar nu imposibil. întotdeauna m-am putut adapta uşor condiţiilor vitrege.
banca mea era printre alea curate, după ce scriam pe dânsa, ştergeam repede. dacă nu eram destul de vigilent, mă păştea mersul la colţ sau rigla la palmă. deci, eram albastru de cerneală în podul palmei, pe degete şi mai ales pe "karată". stăteam cu baciu alexandru, unul din "răii" clasei, şi amândoi eram îndrăgostiţi de diaconu carla, o ţîncă pistruiată cu nişte ochi maaari, îngenaţi şi şăgalnici şi cu un nas şi mai mare şi acvilin. avea, la cele 7 primăveri, un je-ne-sais-quois de stăteam zgîiţi o clasă-ntreagă s-o auzim cum se fandoseşte în rochiţa aia cu şorţuleţ albastru şi în cămăşuţa aia cu pătrăţele albastre când o ridica doamna în picioare pentru ceva. mama şi tata nu prea înţelegeau de ce tocmai de carla mi-am găsit să mă amorezez, da' ce ştiau ei: pe mine m-a dat întotdeauna gata atitudinea femeilor.
ce era mişto la carla era că era de gaşcă. adică, o dată, doamna a ieşit din clasă pentru o oră şi a lăsat-o pe ea să menţină ordinea. care mişca din bancă din poziţia drept cu mâinile la spate (aveam mânere de cauciuc de care să ne ţinem la banca din spate!) era trimis la colţ. şi când s-a-ntors doamna eram toţi aliniaţi de-a lungul peretelui din spatele clasei, că nu mai încăpeam la colţ, şi carla era pe undeva prin mijlocul nostru. şi era o distracţie ş-o chiţăială de nu mai ştiam de noi. gaşca de "răi", ăia care se duceau la karate şi luau note mai proaste, erau cei mai simpatici. baciu, cristi grasu' (musceleanu cristian), hoţu (hoţu daniel) oprea (oprea alexandru silvan), şi aşa mai departe. fetele "rele" erau puţine, vişan alexandra, aia "care se scaldă-n bani", cu un frate portar la juniori la f.c. argeş, era cea mai fîşneaţă. avea buze mişto. (later edit: şi mai era matei alina, mai golănică ea, aşa. a venit într-o zi cu prezervative la şcoală. le umplea cu apă de la toaletă de se făceau cât un ghiozdan şi ne fugărea cu ele pe holuri. fugeam ca apucaţii, în mintea noastră, de la prezervative luai sida - era la modă sida, atunci. da.. alina matei, care-ntr-a opta ţin minte că era o bunăciune de greu te abţineai să nu sari pe ea: ochi, gene, gropiţe, gură, sâni, fund.. ah.)
în pauze, aveam două griji mari şi late: prima era să mergem la ţiganii care stăteau în curtea şcolii cu taraba de cocoşei pe băţ, din zahăr roşu, topit şi întărit şi să dăm doi lei pe o "abacadea"; aşa mi-a zis baciu că se numeşte, şi mie mi s-a părut normal să se numească aşa, drept pentru care m-am şi contrazis multă vreme cu oricine-mi spunea că e corect "acadea". mi se părea un cuvânt şchiop şi ciuntit şi fără personalitate, abia un dicţionar a avut darul să mă liniştească, dar greu şi cu supărări şi dezamăgiri crunte. taraba de abacadele era o chestie dintr-aia de plastic de cărat pâine, întoarsă de-a curmezişu', pe cant, şi cu o pânză albă deasupra.
a doua grijă era să jucăm zânele şi zmeii. fiecare cu casa lor, în firidele din zidul şcolii. noi eram zmeii. jocul ăsta e un exemplu de claritate şi transparenţă în reguli: trebuia să zburătăcim fetele prin curte şi să le ducem în casa noastră, unde aveam zmei de pază, să nu fugă-n casa lor. foarte naşpa era că hoţu daniel, de altfel un zmeu formidabil, care făcea karate, ţinea cu zânele. şi venea şi dădea cu karata-n antebraţele zmeilor care tocmai prinseseră o zână, şi nu te puteai potrivi cu el, că era voinic. (acuma, dacă mă gândesc, hoţu daniel întotdeauna a fost liniştit, cu un zâmbet mic pe buze, simţit şi la locul lui, lua sistematic note de 4, şi avea tot timpul aerul că ştie el ceva ce noi nu ştim. hm.)
dacă era iarnă, era o singură activitate în pauze şi după ore: datul cu punga pe derdeluşul de lângă şcoală (vorbim de şcoala #3 din piteşti, aşezată pe-o terasă a argeşului). ne rupeam noadele într-o veselie cretină. aveam o hăinuţă "muştar", groasă, pe care o făceam albă de zăpadă. ajungeam acasă cu pantalonaşii şi bocănceii bocnă, dar şiroind de apă în rest. stăteam în trivale, şcoala era în centru. vreo trei kilometri de mers pe jos, tot timpul mergeam pe jos. nu cred că stătea cineva mai departe ca mine, poate vişan alexandra, în bascov. dar ea mergea cu maşina. de fiecare dată când mă duceam acasă, luam o piatră la şuturi când ieşeam din incinta şcolii şi o ţineam aşa până-n faţa blocului, după care o puneam bine, să nu se piardă, undeva lângă scara blocului. dacă o mai găseam a doua zi, eram fericit, aveam ce căra până la şcoală şi ţine iar în şuturi până acasă.
.. nu rămâneam la fel în bancă, ne mai schimba doamna. am mai stat cu iordăchiţă adrian, cu mirică ligia şi cu .. radomir (parcă) mirela. sau mirabela. cum e şi evident, mai "de suflet" mi-au fost iordăchiţă şi ligia. amândoi din familii modeste, foarte liniştiţi şi cu bun-simţ; amândoi stăteau la 3 minute de şcoală.
iordăchiţă reuşea cu greu să salte-n sus de nota 6, la orice. avea un scris urât ca fabrica de la copşa mică. pătrat, triunghiular, cu colţuri, inegal, punctiform. nu-nţelegeam nimic. mi-aduc aminte de iordăchiţă că era pistruiat, palid, parcă mai scund şi mai slab decât mine (care eram oricum printre ultimii din clasă), avea o mutriţă de şoricel, îl asemuiam tot timpul cu ronţpapuc din familia roademult. avea un frate mai mare şi semănau unul cu altul ceva de speriat. ţin minte că m-am simţit prost la un moment dat, când am luat premiul întâi şi el nu a luat nici măcar menţiune. (edit: a rămas aproape neschimbat la faţă. şi a crescut, nene. e om în toată firea!)
ligia era o bomboană. avea o voce de un microdecibel, tremurată şi sfioasă pîn' la cer. cuminte ca un penar. era crescută de bunici, părinţii ei erau divorţaţi, sau.. nu mai ştiu. şi, în spiritul bătrânesc şi aşezat, era roboţelul învăţăturii şi ordinii: ghiozdanul era întotdeauna aranjat la milimetru, scria cam urîţel şi tremurat, dac-o lăsai, dar se străduia să fie cea mai bună la caligrafie. învăţa pe de rost o grămadă de chestii de la şcoală. era şi isteaţă foc, dar, sfioasă, nu se baza niciodată pe asta. venea tot timpul cu temele făcute, scrise de ziceai că erau tipărite cu litere de mână. se îmbrăca perfect şcolăreşte, cu şorţuleţ albastru, cămăşuţă în pătrăţele albastre, ciorăpei albi, săndăluţe negre şi chestiuţă dintr-aia de plastic de ţinut părul, cu două pampoane albe. impecabil. parcă era imaginea şcolăriţei din abecedar. doamna învăţătoare a scos-o într-o zi în faţa clasei s-o dea exemplu. foarte rar zâmbea ligia cu dinţi, de sfioasă ce era; din când în când, spre câte o colegă, în pauză. stătea acolo, în faţa noastră, tremura toată, era îmbujorată până-n creştetul capului, cu ochii-n pământ şi c-un zâmbet cu buzele lipite pe faţă.
ligia era o prietenă bună. împărţea bucuroasă riglele la palmă cu mine, pentru te-miri-ce năzbâtii. nu crâcnea. copil singuratic, fără prieteni, nu mergea cu nimeni acasă, să se fugărească pe străzi (ieşea din şcoală şi intra în casă), riglele alea la palmă erau un fel de "quality peer time" în compania mea.
la sfârşitul clasei întâi am luat premiul întâi. eu şi vreo jum'ate de clasă. eram 42, de toţi. şi toţi cei care au luat premiul întâi au avut coroniţă cumpărată din piaţa ceair. toţi, în afară de mine, care scânceam după una făcută stas. ei, mama mi-a făcut cu mâna ei cea mai frumoasă coroniţă pe care am purtat-o şi pe care am s-o mai port vreodată-n viaţă: flori de câmp proaspete, de toate mărimile şi culorile, frunze de arţar (parcă), nişte flori galbene, imense, tot de arţar sau poate de platan (ce ştiu eu).. arăta ca ruptă din poveştile cu zânele şi zânii pădurilor. cred că am păstrat coroniţa aia luni întregi, agăţată de perete. de purtat, am purtat-o o săptămână.
pe drumul spre festivitatea de sfârşit de an care era în centru, la teatrul al. davila, tata conducea dacia roşie a familiei. şi treceam pe strada mare, pe lângă spitalul militar. la un moment dat, mama strigă: "ce-i aia? ai grijă, să n-o calci!" trecem cu maşina peste un mic bolovănaş mişcător care trecea strada. "e o broască ţestoasă!!!" tata opreşte frumuşel la 20 de metri de ea, pe banda a doua, iese din maşină, aleargă, o culege şi se-ntoarce. nu mai văzusem o broască ţestoasă adevărată niciodată. era cât două palme puse una lângă alta. dădea cam bezmetică din gheruţe şi-şi retrăsese capul şi coada-n carapace. mama a ţinut-o-n braţe tot drumul spre festivitate; şi, de emoţie că i se-ntâmplă ce i se-ntâmplă, broscuţa a făcut un pişu de toată frumuseţea pe rochia mamei.
în sfârşit, ajungem, poze, hlizeli, ţine diploma să se vadă, săru-mâna doamna-nvăţătoare, murrrream să stau cu broscuţa. ajungem acasă.
cum îi zicem? a rămas, până la urmă, un nume de alint găsit de părinţii mei: tortiniţa. asta pentru că pe vremea aia eu şi tudor, văr-miu cu 6 luni mai mic, ne certam care să fim donatello (later edit: de fapt, leonardo. ăla era cu săbiile.) din "les tortues ninjas", că la noi au venit de la francezi. de unde şi numele ţestoşicii.
tortiniţa a avut parte de o viaţă tare ciudată. în apartamentul de 2 camere de la etajul 10 din trivale îi făcusem casă dintr-un scăunaş răsturnat, trasee de descoperiri pe sub pat, pe covor, pe unde apucam. toată ziua aveam treabă cu ea. era o ţestoasă de uscat, nu prea se descurca în cada cu apă în care o băgam de câte ori aveam ocazia. dar asta nu reprezenta o problemă aşa de mare, că nici eu nu eram cine-ştie-ce înotător. şi mă jucam cu ea şi cu coada ei solzoasă şi simpatică de dimineaţă până seara. până am scăpat-o-n cap.
când a ieşit iar din carapace, ea era zgâriată pe cap şi cam buimacă iar eu eram înmărmurit de spaimă şi de remuşcări. mama a dat-o cu nişte cremă de gălbenele şi s-a făcut bine, i-a rămas o cicatrice micuţă. o săptămână am umblat pe lângă ea ca pe lângă butonul roşu al războiului apocalipsei. nici nu mai vorbeam tare, să n-o sperii. (era foarte sperioasă, de felul ei, şi-mi plăcea s-o sperii şi să văd cum tresare şi se bagă-n carapace. dar am devenit mult mai simţitor după "accident" şi chiar mă învinuiam pentru faptele mele nesăbuite de dinainte.)
după care, m-am dus cu ea la moineşti, la bunici. acolo, s-a apucat de făcut ouă. multe. cu zecile. şi la-nceput, tudor şi cu mine le puneam în mormanul imens de nisip de tencuială din curte, înconjurată cu bolovani străvechi, luaţi din ruinele templelor indiene. morman în care nu prea aveam voie să ne jucăm, da' era pentru ştiinţă. aşa ştiam noi: ouăle de broască ţestoasă merg în nisip, acolo se clocesc singure şi ies puii. inventivi, isteţi, şi fiind mai familiarizaţi cu găinile şi puii, am încercat s-o facem pe tortiniţa să stea pe ouă, n-a stat. bine ş-aşa.
ei, ouăle alea au fost sparte unul după altul. ba de-o puică răzleaţă, ba de noi, alergând prin nisip şi uitând complet de cuibul acoperit cu ouă, deşi făceam tot felul de însemne misterioase, să ştim unde e şi să nu ştie nimeni altcineva, mai ales bunicii (care nu le-ar fi făcut nimic, oricum).. ideea e că tortiniţa n-a văzut nici o odraslă din sezonul ăla.
într-o zi, a dispărut. am jelit după ea până spre seară, când a venit o vecină, cred că tanti aurica, să ne arate ce-a găsit ea lângă balta din capul satului. ţinea o lopată şi pe lopată, tortiniţa. biata femeie n-a pus mâna pe jivină, da' ştia (ea şi tot satul) că a lu' ştefănescu are aşa ceva acasă, deci, a adus-o înapoi. i-am mulţumit ca la sfintele moaşte, de s-a crucit, tanti aurica.
şi a fost bine, până-n ziua în care tudor s-a urcat în cireşul 'ăl mare, roşu, şi m-a strigat să-mi arunce două cireşe. eu eram cu tortiniţa la plimbare prin grădină. mă uit în sus, tudor aruncă cireşele, le prind, mă uit în jos, tortiniţa - pauză. fugise. dispăruse în 4 secunde. am înnebunit. am răscolit toată grădina (care nu e deloc mică), am mai răscolit-o o dată, cu tot clanul, am întrebat vecinii, trei zile am căutat-o. nimic. eram distrus. totuşi, alinat şi ogoit de vorbele de îmbărbătare ale familiei, am trecut peste această pierdere grea. "o fi şi ea acuma lângă un tortinel, pe un lac, şi trăiesc acolo!" .. şi dusă a fost.
acum, la vreo 18 ani de la istoria asta, cred că cel mai bun animal de casă este ţestoasa.
argumentele sunt mult mai raţionale, deşi încă păstrez în suflet o iubire mare pentru tortiniţă:
nu face zgomot, nu latră, nu cotcodăceşte, nu crăone, nu urlă, nu chiţăie, nu miaună, nu scheaună.
nu lasă păr, purici, păduchi, smocuri, blană.
nu distruge nimic, nu roade încălţăminte, nu face pişu aiurea, nu îmbăloşează nici o haină, nici un fotoliu, nici un pat.
nu se urcă pe fotoliu, pe pat sau pe alte lucruri decât dac-o iei tu de jos ş-o pui acolo.
deşi e prin excelenţă un spirit taciturn, ai mai multe conversaţii cu ea decât cu oricare animal de casă.
privirea ei înţeleaptă, flegmatică, sictirită şi gânditoare îţi spune exact ce ai nevoie să ştii despre viaţă.
ştie să-şi arate afecţiunea dând demn şi onorabil din codiţa aia tîrşîitoare şi solzoasă. nu mai mult decât e cazul.
nu te stresează cu probleme frivole sau că aşa are ea chef de treizeci de ori pe zi. îşi vede de treaba ei, tu de a ta. ba, mai mult: dacă o deranjezi, se retrage în carapace. şi atunci îţi dai seama că de fapt tu eşti un idiot, că vii ş-o deranjezi pentru o tâmpenie pentru care chiar atunci ţi-a venit ideea de rezolvare. desigur, ea ştia asta deja. oricum, când aveţi de vorbit ceva serios, vorbiţi.
şi de mâncat, mănâncă rar. şi singură. şi în linişte.
aşa că eu cred că broasca ţestoasă e animalul de casă perfect.
drept urmare, la revoluţie, m-am speriat doar oleacă, stând cu bunicii în piteşti şi ştiind că mama şi tata sunt la bucureşti, pe undeva pe la televiziune, şi "fac revoluţia" cu leonard miron (mai încolo am şi aflat cine e leonard miron, mi l-a arătat mama la televizor). în capul meu, asta cu făcutul revoluţiei era ceva, aşa, un eveniment mai din filme, mai aproape de ideea făcutului revelionului. adică, mi se părea firesc de trendy să-ntrebi pe cineva: "tu unde-ai făcut revoluţia?" (ceea ce am şi făcut, de-a lungul anului 1990.)
la începutul clasei întâi, în prima zi de şcoală, nu mai ţin minte dacă am plâns, am vrut acasă, am căscat ochii a mirare, m-am ascuns într-un colţ al clasei sau ce dracu' am făcut. mama şi tata erau mult mai emoţionaţi decât mine (cred că mama a plâns, mai degrabă). zâmbeau amândoi cu gura până la urechi, gândindu-se la ce astru strălucitor al învăţăturii are să ajungă odrasla, care ştia de la 3 ani să scrie şi să citească şi care până la 8 ani fără 5 zile (cât avea pe 15 septembrie) ajunsese cu iq-ul prin tavanu' tour eiffel-ului. (între timp, m-am făcut cometă. d-aia, de-a omorât toţi dinozaurii.)
pe învăţătoarea noastră o chema (şi înc-o mai cheamă, sper) maria croitoru. în capul meu, era cea mai apropiată imagine de elena ceauşescu: amintirile mi-s cam şterse, dar cred că avea aproximativ aceeaşi coafură ca doamna doctor inginer academician: pieptănătura aia în sus, bogată, din toate părţile, eventual un coc. şi era vopsită roşcat-grena, doamna-nvăţătoare.
ocazional, ridica toată clasa în picioare cu mâinile sus. şi stăteam de ne dureau umerii şi coatele şi tot. şi, nu fără oarecare milă, ne ardea cu rigla la palmă. mila era uitată doar dacă se trecea la dezbîrnat urechi, acolo deja era pedeapsa supremă şi motivele, întotdeauna grele, nu erau niciodată contestate (la palmă, totuşi, mai era loc de cîrtit împotriva ocîrmuirii). şi ne mai trimitea şi la colţ, dacă nu stăteam smirnă. n-aveam voie cu gume de mestecat, ne punea să le scuipăm, ni le lipea în frunte şi ne ţinea în faţa clasei, la tablă. all in all, pe bune, a fost întotdeauna o femeie foarte drăguţă.
după vacanţa de iarnă din '89 - '90 a trebuit să mă obişnuiesc să nu-i mai spun tovarăşa şi să-i spun doamna. greu de executat. gândiţi-vă că eram concentrat la fiecare întrebare să mă încoţopenesc pe bancă stând în acelaşi timp cu fundul pe scaun şi cu braţul drept întins la maxim, cu două deşte răşchirate şi şoptind cât puteam eu de tare: "doamnaaa..!! doamnaaaaaaa..!!!!! eeeeeeu..!!" - eram, de altfel, vreo 15-16 ţânci care făceau chestia asta simultan. şi asta cu "doamna/tovarăşa" intra în scenă în condiţiile în care, înainte, tovarăşa educatoare bârligă de la grădiniţă fusese "tovarăşa educatoare" vreme de vreo 2-3 ani. da, deci greu, cu schimbarea, dar nu imposibil. întotdeauna m-am putut adapta uşor condiţiilor vitrege.
banca mea era printre alea curate, după ce scriam pe dânsa, ştergeam repede. dacă nu eram destul de vigilent, mă păştea mersul la colţ sau rigla la palmă. deci, eram albastru de cerneală în podul palmei, pe degete şi mai ales pe "karată". stăteam cu baciu alexandru, unul din "răii" clasei, şi amândoi eram îndrăgostiţi de diaconu carla, o ţîncă pistruiată cu nişte ochi maaari, îngenaţi şi şăgalnici şi cu un nas şi mai mare şi acvilin. avea, la cele 7 primăveri, un je-ne-sais-quois de stăteam zgîiţi o clasă-ntreagă s-o auzim cum se fandoseşte în rochiţa aia cu şorţuleţ albastru şi în cămăşuţa aia cu pătrăţele albastre când o ridica doamna în picioare pentru ceva. mama şi tata nu prea înţelegeau de ce tocmai de carla mi-am găsit să mă amorezez, da' ce ştiau ei: pe mine m-a dat întotdeauna gata atitudinea femeilor.
ce era mişto la carla era că era de gaşcă. adică, o dată, doamna a ieşit din clasă pentru o oră şi a lăsat-o pe ea să menţină ordinea. care mişca din bancă din poziţia drept cu mâinile la spate (aveam mânere de cauciuc de care să ne ţinem la banca din spate!) era trimis la colţ. şi când s-a-ntors doamna eram toţi aliniaţi de-a lungul peretelui din spatele clasei, că nu mai încăpeam la colţ, şi carla era pe undeva prin mijlocul nostru. şi era o distracţie ş-o chiţăială de nu mai ştiam de noi. gaşca de "răi", ăia care se duceau la karate şi luau note mai proaste, erau cei mai simpatici. baciu, cristi grasu' (musceleanu cristian), hoţu (hoţu daniel) oprea (oprea alexandru silvan), şi aşa mai departe. fetele "rele" erau puţine, vişan alexandra, aia "care se scaldă-n bani", cu un frate portar la juniori la f.c. argeş, era cea mai fîşneaţă. avea buze mişto. (later edit: şi mai era matei alina, mai golănică ea, aşa. a venit într-o zi cu prezervative la şcoală. le umplea cu apă de la toaletă de se făceau cât un ghiozdan şi ne fugărea cu ele pe holuri. fugeam ca apucaţii, în mintea noastră, de la prezervative luai sida - era la modă sida, atunci. da.. alina matei, care-ntr-a opta ţin minte că era o bunăciune de greu te abţineai să nu sari pe ea: ochi, gene, gropiţe, gură, sâni, fund.. ah.)
în pauze, aveam două griji mari şi late: prima era să mergem la ţiganii care stăteau în curtea şcolii cu taraba de cocoşei pe băţ, din zahăr roşu, topit şi întărit şi să dăm doi lei pe o "abacadea"; aşa mi-a zis baciu că se numeşte, şi mie mi s-a părut normal să se numească aşa, drept pentru care m-am şi contrazis multă vreme cu oricine-mi spunea că e corect "acadea". mi se părea un cuvânt şchiop şi ciuntit şi fără personalitate, abia un dicţionar a avut darul să mă liniştească, dar greu şi cu supărări şi dezamăgiri crunte. taraba de abacadele era o chestie dintr-aia de plastic de cărat pâine, întoarsă de-a curmezişu', pe cant, şi cu o pânză albă deasupra.
a doua grijă era să jucăm zânele şi zmeii. fiecare cu casa lor, în firidele din zidul şcolii. noi eram zmeii. jocul ăsta e un exemplu de claritate şi transparenţă în reguli: trebuia să zburătăcim fetele prin curte şi să le ducem în casa noastră, unde aveam zmei de pază, să nu fugă-n casa lor. foarte naşpa era că hoţu daniel, de altfel un zmeu formidabil, care făcea karate, ţinea cu zânele. şi venea şi dădea cu karata-n antebraţele zmeilor care tocmai prinseseră o zână, şi nu te puteai potrivi cu el, că era voinic. (acuma, dacă mă gândesc, hoţu daniel întotdeauna a fost liniştit, cu un zâmbet mic pe buze, simţit şi la locul lui, lua sistematic note de 4, şi avea tot timpul aerul că ştie el ceva ce noi nu ştim. hm.)
dacă era iarnă, era o singură activitate în pauze şi după ore: datul cu punga pe derdeluşul de lângă şcoală (vorbim de şcoala #3 din piteşti, aşezată pe-o terasă a argeşului). ne rupeam noadele într-o veselie cretină. aveam o hăinuţă "muştar", groasă, pe care o făceam albă de zăpadă. ajungeam acasă cu pantalonaşii şi bocănceii bocnă, dar şiroind de apă în rest. stăteam în trivale, şcoala era în centru. vreo trei kilometri de mers pe jos, tot timpul mergeam pe jos. nu cred că stătea cineva mai departe ca mine, poate vişan alexandra, în bascov. dar ea mergea cu maşina. de fiecare dată când mă duceam acasă, luam o piatră la şuturi când ieşeam din incinta şcolii şi o ţineam aşa până-n faţa blocului, după care o puneam bine, să nu se piardă, undeva lângă scara blocului. dacă o mai găseam a doua zi, eram fericit, aveam ce căra până la şcoală şi ţine iar în şuturi până acasă.
.. nu rămâneam la fel în bancă, ne mai schimba doamna. am mai stat cu iordăchiţă adrian, cu mirică ligia şi cu .. radomir (parcă) mirela. sau mirabela. cum e şi evident, mai "de suflet" mi-au fost iordăchiţă şi ligia. amândoi din familii modeste, foarte liniştiţi şi cu bun-simţ; amândoi stăteau la 3 minute de şcoală.
iordăchiţă reuşea cu greu să salte-n sus de nota 6, la orice. avea un scris urât ca fabrica de la copşa mică. pătrat, triunghiular, cu colţuri, inegal, punctiform. nu-nţelegeam nimic. mi-aduc aminte de iordăchiţă că era pistruiat, palid, parcă mai scund şi mai slab decât mine (care eram oricum printre ultimii din clasă), avea o mutriţă de şoricel, îl asemuiam tot timpul cu ronţpapuc din familia roademult. avea un frate mai mare şi semănau unul cu altul ceva de speriat. ţin minte că m-am simţit prost la un moment dat, când am luat premiul întâi şi el nu a luat nici măcar menţiune. (edit: a rămas aproape neschimbat la faţă. şi a crescut, nene. e om în toată firea!)
ligia era o bomboană. avea o voce de un microdecibel, tremurată şi sfioasă pîn' la cer. cuminte ca un penar. era crescută de bunici, părinţii ei erau divorţaţi, sau.. nu mai ştiu. şi, în spiritul bătrânesc şi aşezat, era roboţelul învăţăturii şi ordinii: ghiozdanul era întotdeauna aranjat la milimetru, scria cam urîţel şi tremurat, dac-o lăsai, dar se străduia să fie cea mai bună la caligrafie. învăţa pe de rost o grămadă de chestii de la şcoală. era şi isteaţă foc, dar, sfioasă, nu se baza niciodată pe asta. venea tot timpul cu temele făcute, scrise de ziceai că erau tipărite cu litere de mână. se îmbrăca perfect şcolăreşte, cu şorţuleţ albastru, cămăşuţă în pătrăţele albastre, ciorăpei albi, săndăluţe negre şi chestiuţă dintr-aia de plastic de ţinut părul, cu două pampoane albe. impecabil. parcă era imaginea şcolăriţei din abecedar. doamna învăţătoare a scos-o într-o zi în faţa clasei s-o dea exemplu. foarte rar zâmbea ligia cu dinţi, de sfioasă ce era; din când în când, spre câte o colegă, în pauză. stătea acolo, în faţa noastră, tremura toată, era îmbujorată până-n creştetul capului, cu ochii-n pământ şi c-un zâmbet cu buzele lipite pe faţă.
ligia era o prietenă bună. împărţea bucuroasă riglele la palmă cu mine, pentru te-miri-ce năzbâtii. nu crâcnea. copil singuratic, fără prieteni, nu mergea cu nimeni acasă, să se fugărească pe străzi (ieşea din şcoală şi intra în casă), riglele alea la palmă erau un fel de "quality peer time" în compania mea.
la sfârşitul clasei întâi am luat premiul întâi. eu şi vreo jum'ate de clasă. eram 42, de toţi. şi toţi cei care au luat premiul întâi au avut coroniţă cumpărată din piaţa ceair. toţi, în afară de mine, care scânceam după una făcută stas. ei, mama mi-a făcut cu mâna ei cea mai frumoasă coroniţă pe care am purtat-o şi pe care am s-o mai port vreodată-n viaţă: flori de câmp proaspete, de toate mărimile şi culorile, frunze de arţar (parcă), nişte flori galbene, imense, tot de arţar sau poate de platan (ce ştiu eu).. arăta ca ruptă din poveştile cu zânele şi zânii pădurilor. cred că am păstrat coroniţa aia luni întregi, agăţată de perete. de purtat, am purtat-o o săptămână.
pe drumul spre festivitatea de sfârşit de an care era în centru, la teatrul al. davila, tata conducea dacia roşie a familiei. şi treceam pe strada mare, pe lângă spitalul militar. la un moment dat, mama strigă: "ce-i aia? ai grijă, să n-o calci!" trecem cu maşina peste un mic bolovănaş mişcător care trecea strada. "e o broască ţestoasă!!!" tata opreşte frumuşel la 20 de metri de ea, pe banda a doua, iese din maşină, aleargă, o culege şi se-ntoarce. nu mai văzusem o broască ţestoasă adevărată niciodată. era cât două palme puse una lângă alta. dădea cam bezmetică din gheruţe şi-şi retrăsese capul şi coada-n carapace. mama a ţinut-o-n braţe tot drumul spre festivitate; şi, de emoţie că i se-ntâmplă ce i se-ntâmplă, broscuţa a făcut un pişu de toată frumuseţea pe rochia mamei.
în sfârşit, ajungem, poze, hlizeli, ţine diploma să se vadă, săru-mâna doamna-nvăţătoare, murrrream să stau cu broscuţa. ajungem acasă.
cum îi zicem? a rămas, până la urmă, un nume de alint găsit de părinţii mei: tortiniţa. asta pentru că pe vremea aia eu şi tudor, văr-miu cu 6 luni mai mic, ne certam care să fim donatello (later edit: de fapt, leonardo. ăla era cu săbiile.) din "les tortues ninjas", că la noi au venit de la francezi. de unde şi numele ţestoşicii.
tortiniţa a avut parte de o viaţă tare ciudată. în apartamentul de 2 camere de la etajul 10 din trivale îi făcusem casă dintr-un scăunaş răsturnat, trasee de descoperiri pe sub pat, pe covor, pe unde apucam. toată ziua aveam treabă cu ea. era o ţestoasă de uscat, nu prea se descurca în cada cu apă în care o băgam de câte ori aveam ocazia. dar asta nu reprezenta o problemă aşa de mare, că nici eu nu eram cine-ştie-ce înotător. şi mă jucam cu ea şi cu coada ei solzoasă şi simpatică de dimineaţă până seara. până am scăpat-o-n cap.
când a ieşit iar din carapace, ea era zgâriată pe cap şi cam buimacă iar eu eram înmărmurit de spaimă şi de remuşcări. mama a dat-o cu nişte cremă de gălbenele şi s-a făcut bine, i-a rămas o cicatrice micuţă. o săptămână am umblat pe lângă ea ca pe lângă butonul roşu al războiului apocalipsei. nici nu mai vorbeam tare, să n-o sperii. (era foarte sperioasă, de felul ei, şi-mi plăcea s-o sperii şi să văd cum tresare şi se bagă-n carapace. dar am devenit mult mai simţitor după "accident" şi chiar mă învinuiam pentru faptele mele nesăbuite de dinainte.)
după care, m-am dus cu ea la moineşti, la bunici. acolo, s-a apucat de făcut ouă. multe. cu zecile. şi la-nceput, tudor şi cu mine le puneam în mormanul imens de nisip de tencuială din curte, înconjurată cu bolovani străvechi, luaţi din ruinele templelor indiene. morman în care nu prea aveam voie să ne jucăm, da' era pentru ştiinţă. aşa ştiam noi: ouăle de broască ţestoasă merg în nisip, acolo se clocesc singure şi ies puii. inventivi, isteţi, şi fiind mai familiarizaţi cu găinile şi puii, am încercat s-o facem pe tortiniţa să stea pe ouă, n-a stat. bine ş-aşa.
ei, ouăle alea au fost sparte unul după altul. ba de-o puică răzleaţă, ba de noi, alergând prin nisip şi uitând complet de cuibul acoperit cu ouă, deşi făceam tot felul de însemne misterioase, să ştim unde e şi să nu ştie nimeni altcineva, mai ales bunicii (care nu le-ar fi făcut nimic, oricum).. ideea e că tortiniţa n-a văzut nici o odraslă din sezonul ăla.
într-o zi, a dispărut. am jelit după ea până spre seară, când a venit o vecină, cred că tanti aurica, să ne arate ce-a găsit ea lângă balta din capul satului. ţinea o lopată şi pe lopată, tortiniţa. biata femeie n-a pus mâna pe jivină, da' ştia (ea şi tot satul) că a lu' ştefănescu are aşa ceva acasă, deci, a adus-o înapoi. i-am mulţumit ca la sfintele moaşte, de s-a crucit, tanti aurica.
şi a fost bine, până-n ziua în care tudor s-a urcat în cireşul 'ăl mare, roşu, şi m-a strigat să-mi arunce două cireşe. eu eram cu tortiniţa la plimbare prin grădină. mă uit în sus, tudor aruncă cireşele, le prind, mă uit în jos, tortiniţa - pauză. fugise. dispăruse în 4 secunde. am înnebunit. am răscolit toată grădina (care nu e deloc mică), am mai răscolit-o o dată, cu tot clanul, am întrebat vecinii, trei zile am căutat-o. nimic. eram distrus. totuşi, alinat şi ogoit de vorbele de îmbărbătare ale familiei, am trecut peste această pierdere grea. "o fi şi ea acuma lângă un tortinel, pe un lac, şi trăiesc acolo!" .. şi dusă a fost.
acum, la vreo 18 ani de la istoria asta, cred că cel mai bun animal de casă este ţestoasa.
argumentele sunt mult mai raţionale, deşi încă păstrez în suflet o iubire mare pentru tortiniţă:
nu face zgomot, nu latră, nu cotcodăceşte, nu crăone, nu urlă, nu chiţăie, nu miaună, nu scheaună.
nu lasă păr, purici, păduchi, smocuri, blană.
nu distruge nimic, nu roade încălţăminte, nu face pişu aiurea, nu îmbăloşează nici o haină, nici un fotoliu, nici un pat.
nu se urcă pe fotoliu, pe pat sau pe alte lucruri decât dac-o iei tu de jos ş-o pui acolo.
deşi e prin excelenţă un spirit taciturn, ai mai multe conversaţii cu ea decât cu oricare animal de casă.
privirea ei înţeleaptă, flegmatică, sictirită şi gânditoare îţi spune exact ce ai nevoie să ştii despre viaţă.
ştie să-şi arate afecţiunea dând demn şi onorabil din codiţa aia tîrşîitoare şi solzoasă. nu mai mult decât e cazul.
nu te stresează cu probleme frivole sau că aşa are ea chef de treizeci de ori pe zi. îşi vede de treaba ei, tu de a ta. ba, mai mult: dacă o deranjezi, se retrage în carapace. şi atunci îţi dai seama că de fapt tu eşti un idiot, că vii ş-o deranjezi pentru o tâmpenie pentru care chiar atunci ţi-a venit ideea de rezolvare. desigur, ea ştia asta deja. oricum, când aveţi de vorbit ceva serios, vorbiţi.
şi de mâncat, mănâncă rar. şi singură. şi în linişte.
aşa că eu cred că broasca ţestoasă e animalul de casă perfect.
