Capitolul 2 – În care facem cunoştinţă cu o parte din echipajul de pe Gudrun şi aflăm cum prea multă dragoste te poate duce la pierzanie.
Partea I
Curbele sale răpitoare te făceau să-ţi uiţi graiul. Nu puteai să-i arunci doar o singură privire, în treacăt; rămâneai cu ochii pironiţi pe trupul negru ca abanosul. Şi atunci se lăsa tăcerea. Te năpădeau, de-a valma, fanteziile şi senzaţiile. Tăceai mâlc şi îţi aminteai în străfundul creierului şi laptele supt de la maică-ta, cu condiţia să nu fii vreun lepădat sau vândut la naştere; atunci doar ţi-l imaginai. Mintea începea să-ţi joace feste: simţeai, de la orice distanţă, atingerea, căldura, gustul, mirosul dantelăriilor albe, turnate şi filigranate ca nişte urme de lacrimi şi aşezate atât de potrivit pe formele-i pline. Chiar cel mai gelos om de pe pământ să fi fost, ai fi înţeles şi, mai ales, i-ai fi aprobat pe toţi oamenii din jurul tău, văzându-i transportaţi în paradis într-o asemenea prezenţă. O entitate, în adevăratul sens al cuvântului, care oferea cu un aer de supunere clipe de fericire, de extaz, de bucurie, de cugetări profunde şi apoi de odihnă. Treburile de genul acesta se petreceau fără ascunzişuri pe corabie, toţi se ştiau între ei şi toţi îşi acceptau locul efemer în mersul situaţiei. Pentru că tăcerile scurte, dar cuprinzătoare, erau nepreţuite pe mare, şi nimeni nu ar fi riscat tulburarea unor astfel de lucruri, care păreau că există acolo de la facerea lumii. Şi totul era înţeles şi lămuritor, ca o poezie nesfârşită despre răsărit şi apus, în care singura pânză de nor se destramă în zenit, neîndrăznind să se apropie de orizont. Totuşi, scormonind cu privirea uşor încruntată în acel punct întunecat ca genunile iadului, înţelegeai că, de fapt, există o anumită parte care are să rămână de-a pururi necucerită şi pe care, cu un aer trufaş, nu ţi-ar fi oferit-o în vecii vecilor.
Ceaunul din bucătărie, că despre el este vorba, încetase de bolborosit şi acuma zăcea greu, agăţat într-un cârlig în care la fel de bine ai fi putut să agăţi toată corabia. Părea că stă aşa de secole, nemişcat, cu urmele de sare scursă pe el şi cu o pâclă de două degete de untură de balenă care plutea deasupra fierturii, nelăsând nici un firicel de abur să iasă. Păstra sub ea, probabil, dogoarea celui mai aprig cazan al lui Aghiuţă. Oricum, în ceaun ar fi încăput, fără prea mare înghesuială, vreo două-trei suflete. La acest gând, fiinţa pantagruelică ce şedea lângă ceaun, pe o ladă cu nisip, rânji sfios, scoţându-şi la iveală dinţii lungi şi portocalii ca de nutrie. Îşi amintea cu drag cum otângise de unul singur cinci canibali şi le luase ceaunul, acum câteva ierni, pe coasta de vest a Oriskarei. Îi legase unul de celălalt şi aceeaşi bâtă de care se folosise întru adormirea lor l-a servit cu încredere şi când a fost vorba să le sune trezirea la clopotele tubulare ale ţurloaielor. „Parcă erau o legătură de vreascuri”, icni el într-un soi de râs şi se bătu peste genunchi cu o mână albă şi pistruiată (din care s-ar fi săturat, probabil, toţi cei cinci nefericiţi).
Acest individ era Anders Oer, bucătarul de pe Gudrun. Întotdeauna o prezenţă cel puţin notabilă. Era gras, desigur, ca orice bucătar care se respectă, dar nu oricum. Omul era toată pânza pe care Rubens s-a ostenit să pună vreodată pensula, era cel din pricina căruia şobolanii de pe corabie renunţaseră demult la orice pretenţie de hrană şi, unul câte unul, port după port, abandonaseră corabia, sperând spre alte zări mai miloase, în sfârşit, întruchipa rezultatul tuturor mamelor, bunicilor, mătuşilor şi doicilor din întreaga lume care-şi îndoapă copiii şi nepoţii cu mâncare, convinse fiind că au să crească toţi mari şi voinici. Ei bine, flăcăul ăsta crescuse cât un taur, îi plăcea să gătească şi ştia să cânte dumnezeieşte la fluier. Îşi făcuse unul cu mâna lui dintr-un trunchi de frasin tânăr, şi-l croise pentru degetele lui gingaşe ca glezna unei femei de port. De vorbit, foarte rar îi auzeai graiul: era gângăvit, o dată povestise cum a fost lovit de copita unui cal direct în gură când avea vreo 15 ani. Bine’nţeles că nimeni nu-l credea, mai ales că avea toţi dinţii şi nici o cicatrice pe dealurile de grăsime care îi ţineau loc de fălci, buze sau pomeţi. Anders nu era doar bucătarul corabiei, ci şi cârmaciul de vreme rea. Cantitatea gigantică de osânză pe care o deplasa dintr-o parte într-alta a bucătăriei îl făcea, poate, cel mai rezistent om la frig de pe întregul vas, şi, pe lângă asta, era de-o forţă herculeană, timona era o jucărie în mâinile lui sigure. Pe gerurile şi vânturile cele mai cumplite, Căpitanul nu ezita nici un moment când îl chema sus, să manevreze corabia prin marea îngheţată şi vijelioasă.
Stând rezemat de tocul uşii spre cămara de provizii - aşa-l găsi Căpitanul când păşi în sala de mese. Anders aruncă o privire iscoditoare spre Căpitan, privire care îşi schimbă rapid direcţia: nu era în toanele cele mai bune, îşi dădu el seama. Ochişorii lui albaştri şi spălăciţi începură să scormonească spaţiul din jurul omului care tocmai intrase, să nu carecumva să existe vreun posibil obstacol până îşi va fi luat locul lui obişnuit la masă. Nescoţând o vorbă, Căpitanul parcurse apăsat încăperea de la un capăt la altul şi se aşeză încruntat. Privea ţintă scara din capul mesei, bătând darabana. Bucătarul începu să se ridice încet, ca o morsă bătrână care se strecoară în şoaptă pe lângă nişte rechini negri, sperând să ajungă la prima stâncă. Reuşi să se posteze în spatele unui butoi, pe care începu să pună blidele pentru prânz. Darabana încetă.
- Anders, la noapte avem treabă.
- Da, Căp’ta’e, îngână butoiul.
- Nu vorbeşti cu nimeni.
- Nu, Căp’ta’e, nu vo’be’c.
Privirea tulbure a omului de la masă se lăsă câteva clipe în jos. Îl ştia pe Anders, s-ar fi lăsat bătut, tăiat în bucăţi, condimentat cu cele mai aprige ierburi şi fript la foc mic pentru el. De cinci ani era pe vas, din acea noapte de pomină din portul Wurhasz când se treziseră toţi dintr-o beţie crâncenă în nişte urlete de măgar bătut cu harapnicul. Când urcase cu ochii cârpiţi pe punte să vadă despre ce e vorba, dăduse de această huidumă care învârtea două torţe aprinse, răcnind din străfundul bojocilor. Ameninţa să dea foc corabiei dacă nu ridică ancora chiar atunci. În acelaşi timp, din întunericul de pe chei răzbăteau nişte chiuituri şi nişte ţipete sfredelitoare. Căpitanul era complet zăpăcit: simţul auzului îi era folosit de la cap la coadă şi invers. În disperare de cauză, pusese mâna pe puşcă şi o descărcase în aer. O mişcare greşită: urletele, chiuiturile şi ţipetele nu numai că nu conteniseră, dimpotrivă, ameninţau să-l lase fără timpane. Monstrul de pe punte aruncase o torţă înspre direcţia sunetelor ascuţite de pe mal şi, cu mâna proaspăt eliberată, se apucase să tragă singur ancora. Nici un marinar nu se putea apropia de el, rotea torţa rămasă cu o viteză surprinzătoare pentru un asemenea gabarit. Până la urmă, Frisk, strecurat în spatele lui, îi trăznise cu toată forţa o bâtă în moalele capului. Monstrul încetase câteva clipe să mai rotească torţa şi să răcnească, se uitase uimit în jurul său şi îngână: ".. Neva’tă-mea!", după care se prăbuşi lat pe punte, crăpând şipcile sub el. Înţelegând ce era de înţeles, Căpitanul ieşise imediat cu corabia din port.
Zâmbi, aducându-şi aminte de Anders de a doua zi. Rămăsese dormind unde se prăbuşise, nemişcat până în zori, după care, tot un rânjet, începuse să măsoare corabia de la un capăt la celălalt cu un pas legănat şi grijuliu, lăsându-se treptat pe fiecare picior şi sticlindu-şi ochişorii albaştri spre fiecare om pe care-l vedea. Termenii rămânerii pe corabie au fost stabiliţi foarte repede: Jair îl găsise pe la ora prânzului în bucătăria vasului, cu un satâr într-o mână şi o pulpă de porc sărată în cealaltă. Cu un zâmbet cât toate zilele, uriaşul rosti atunci primele lui cuvinte, de când cu torţele: „m’-e foa’e”, şi se apucă de ciopârţit carnea. De-atunci trecuseră cinci ani şi Căpitanul nu se putea plânge că a făcut o afacere proastă. Cât despre Anders, era cel mai fericit om din lume: scăpase de nevastă şi avea parte de călătorii fără plată prin nişte locuri la care nici n-ar fi visat. Tot ce trebuia să facă e să se ocupe de bucătărie, şi, la nevoie, să pună osul la munca de corabie sau la luptă. În sfârşit, simţea că trăieşte.
Mustăcind, Căpitanul se tolăni mai bine pe scaun şi înghiţi în sec. Poate că Anders nu era cel mai strălucit orator de pe Gudrun, dar era neîntrecut în ale mâncărurilor. Din două-trei ingrediente putea să-ţi facă un ospăţ mai gustos decât cele mai bune praznicuri aristocrate. În încăpere mirosea a ghimbir, a carne, a cartofi, a Dumnezeu-ştie-ce verdeţuri.. de îndată ce intrai, o foame mistuitoare lua locul tuturor celorlalte gânduri şi sentimente, măruntaiele te strângeau până la arsură, şi de asta mesele de pe Gudrun începeau într-un zăngănit sec de tacâmuri şi blide, fără o vorbă. Oamenii începeau să înalţe grai abia după ce îşi ostoiau cât de cât burdihanele.
Uşa batantă se dădu în lături şi apăru un individ scund, negricios, spătos şi încruntat. Se aşeză pe primul scaun şi pufni. Imediat, uşa fu din nou dată în lături şi acelaşi individ scund şi negricios coborî cele cinci trepte, aşezându-se ostentativ cât mai departe de uşă. Erau Peter şi Simon, gemenii, care se duşmăneau din cauza aceleiaşi muieri şi de multe ori se băteau în toată regula. Foşti soldaţi în armatele coloniale, se scăpaseră unul pe celălalt de la moarte în mai multe rânduri decât paharele de rom golite de un marinar ţinut o lună pe uscat. Aveau nişte cicatrici înfiorătoare pe tot corpul, dobândite nu doar în ciocnirile cu triburile aborigene din savanele Cha’lesiei, ci şi când fuseseră captivi în Porto Verteo şi suferiseră două săptămâni torturile unui colonel psihopat care credea că ei ar fi ştiut ceva despre fiica lui dispărută. Că de fapt chiar ştiau şi ar fi murit în chinuri decât să scoată o vorbă, asta e o cu totul altă poveste.
Căpitanul îşi muta privirea de la unul la celălalt. Se deosebeau doar prin cicatrici, în rest, erau ca două picături de apă folosită la spălat caldarâmul; nu-ţi venea să te apropii de ei decât dintr-o curiozitate bolnavă, de a vedea cum miros. Vânjoşi şi tăbăciţi, gemenii nu păreau nici ei foarte vorbăreţi. Singurele dăţi în care îşi dezlegau limbile erau petrecerile, când fiecare avea înlăuntrul său suficient rom pentru a adormi un cal. Atunci, Peter îşi deschidea inima şi începea să povestească cu o plăcere vecină cu cruzimea întâmplări din bătăliile la care luase parte, iar Simon începea să cânte şi să facă versuri deşucheate despre viaţa frumoasă care-l aşteaptă după ce are să se însoare cu Mirrada, aleasa inimii lui. Şi aici începea troznirea, pentru că aleasa inimii lui Simon era una şi aceeaşi cu aleasa inimii lui Peter, şi mai toate petrecerile se terminau cu cei doi legaţi-cobză şi puşi la înmuiat în câte un butoi cu apă de mare.
Căpitanul îşi reîncepu darabana şi uitatul-ţintă către uşă. Se plictisise în câteva minute, cu trei muţi pe lângă el.
- .. Şi am să-ţi rup beregata aia de cioară hoaţă! se auzi strident de-afară. Imediat, vocea se mută înăuntru:
- Hei, slăbănogule, pe unde-i Flanagan..? replica i se stinse în ultimul cuvânt, când dădu cu ochii de Căpitan. Aruncă o privire urâtă înspre Anders, care nici nu-l băgase în seamă, fiind absorbit de o alăturare filosofică dintre o lingură şi o ceapă.
Căpitanul schiţă o strâmbătură în sictir, după care aruncă peste masă:
- Ce ţi s-a mai întâmplat, Will?
- A, Căpitane, pe tine te căutam. Vreau să-i sucesc gâtul lui Hashid, iar mi-a spart cufărul.
Cu pleoapele lăsate, Căpitanul clipi şi îl măsură scurt. Îşi blestemă în gând nerăbdarea de dinainte, i-ar fi preferat de o mie de ori pe cei trei taciturni decât pe cel care tocmai îi intrase în spaţiul personal.
- Şi cum ţi-ai dat seama de asta, Will?
- Îmi lipsesc punga cu rualzi şi tutunul!
- Bine, vorbim după masă.
- De data asta îl snopesc în bătaie cu mâna mea.
- Acum nu snopeşti pe nimeni, Will. Vorbim după masă.
Will tăcu şi-şi dădu teatral privirea roată prin încăpere. Ştia că n-are prea mulţi sorţi de izbândă. Şi, dintr-o dată, oamenii începură să intre, Hashid maurul, Doppler şi Frisk. Jair zăcea în patul lui, cu capul bandajat şi piciorul zdrobit, iar bătrânul Suur Histroodt nu ieşise din cabină toată ziua.
Se aşezară şi începură să mănânce. Zgomotele sunt greu de descris în cuvinte. Era ca şi cum în sala de mese ar fi intrat o turmă de porci cu degetele mari opozabile, care ştiau să se folosească de tacâmuri: clefăituri, molfăituri, înghiţituri, gâlgâituri, icnete, smârcâituri, eructări, grohăieli şi mormăieli de satisfacţie, zăngănituri şi hârşâituri cu lingurile-n străchini, ştersături cu mâneca, toate astea ţi se căţărau cu neruşinare în ochi, în urechi şi-n nas, încât, dacă n-ai fi avut stomacul tare, n-ai fi putut sta nici un minut lângă asemenea dihănii fără să renunţi spontan la propriile măruntaie.
Nu-şi mutau prea mult privirile în afara blidului. Înghiţeau hulpav şi păreau că n-au să se oprească niciodată. Singurul care mânca liniştit era Anders, care, aşezat comod pe lada lui cu nisip, mesteca încet şi chibzuit fiecare dumicat, uitându-se din când în când spre figurile celor de la masă, motiv pentru câte un rânjet în colţul gurii, după care se întorcea din nou la ale lui.
Hashid termină primul, aruncă lingura pe masă şi se ridică.
- Căpitane, eu am treabă. Trebuie să termin de legat spurcăciunile acelea de frânghii de la provă, că s-au cam slăbit de la ultima furtună şi focurile nu stau singure strânse.
- Stai jos. Will spune că i-ai furat din cufăr.
Ochii tuturor se îndreptară spre inculpat, care îşi îndreptă la rându-i privirea spre tavan, îşi răşchiră violent braţele spre Will, spre acuzator şi începu:
- O, blestemată coadă de năpârcă râioasă, călcată în picioare de o mie de porci loviţi de lepră, mâncată, vărsată şi mâncată iarăşi de toţi viermii pământului, ce minciună înmiresmată ai mai spârcâit acum din gaura aceea de latrină pe care o numeşti gură?
- Am să-ţi rup oasele, cărbunaş, mârâi Will cu botul în strachină, fără să se uite la el.
- Gura, amândoi, sau vă leg nas în nas de catarg, se abţinu cu greu Căpitanul să nu izbucnească-n râs. Ştia prea bine că Hashid era un hoţ neîntrecut, ar fi putut să-ţi fure ocheanul prin care priveşti chiar atunci, fără să-ţi dai seama. Cap serios de familie, avea patru soţii, nouă fiice şi nici un fiu, motiv foarte bun să-ţi iei câmpii şi să-ţi părăseşti clanul, tribul şi afacerea destul de bănoasă în ale negustoriei. Era omul care putea să-ţi vândă orice şi după care să ţi-l fure înapoi, copleşindu-te în acelaşi timp cu cele mai ciudate ocări şi înjurături.
- Pune-i la noapte în aceeaşi cabină, Căpitane, ştim că ard de nerăbdare să se giugiulească, rosti monoton Frisk, care terminase şi el de mâncat, urmat de râsetele celorlalţi.
- Ha ha ha, Anders, vezi să le pregăteşti un mic-dejun consistent turturelelor, gâlgâi Peter.
Toată lumea terminase de mâncat, şi acum ochii le luceau altfel şi frunţile erau destinse. Căpitanul plescăi din buze, goli cana de vin şi se lăsă pe spate. Aştepta.
