azi am vorbit peltic pe net.
şi era billy, tătăroaica aia de 18 ani, 'năltuţă, fuioroasă, arămie la piele, dură în carne, asiatică la privire, bună în draci, tunsă scurt şi cu o liotă de frăţâni graşi şi japonezuţi, toţi mai mici ca ea. şi cică-i plăcea de mine, aşa, la ăia 12 ani pe care-i aveam. io nu-nţelegeam mare lucru, că dacă aş fi înţeles, probabil că aş fi rezolvat situaţia pe loc şi nu m-ar mai fi prins majoratul cu ochii-n soare. în fine. între timp, billy s-o mai fi şi măritat, o mai fi turnat şi o liotă de copchii şi s-o mai fi şi îngrăşat. nu ştiu. şi nu cred că vreau să.
şi gata cu paranteza, oricât aş vrea să rămân într-însa.
e, acum vreo 13-14 ani, eram cam pe la două ziua la terasă cu frăţânii tătăruşi, protejându-ne de caniculă, hlizindu-ne la cum trec pe stradă bunăciunile din tabără (care nici buletin n-aveau, da' pentru noi erau bucăţi-bucăţi) şi bând, ca nişte copii normali, angelli cherry. cam ăsta era vârful de lance al ofertei de la terasă, iar noi eram nişte lorzi. oricum, era botezat pe jumătate şi mai degrabă simţeai alcoolul dintr-un prigat decât din angelli-ul ăla, aşa că era un fel de răcoritoare fiţoasă pentru noi.
şi ni s-a făcut şi foame de la angelli, că ne bălăceam şi săream în cap de pe dig de dimineaţă până seara. şi-am luat doar cartofi prăjiţi cu brânză, că, de: ţineam de bani ca să spargem recordurile la mortal kombat 1, jocul suprem din cutia aia cu o manetă şi două butoane din birtul de pe plajă (rupeam cu rayden. doar din manetă. spate-spate-faţă la infinit). şi bem şi mâncăm. şi ne potolim oleacă din zbânţ.
şi vine ospătarul: "potăiau? potăiau?"
ne uităm unii la alţii. "cum?"
"potăiau?"
"cine?"
"nu, nu, potăiau?"
ne cam buşeau surâsuri. "cine, dom'le?"
se încruntă şi zice: "vin mai încolo."
şi ne punem pe râs cum trebuie, deşucheşte. mai luăm un angelli, pe chestia asta. îl bem, iar vine ospătarul, mai circumspect, aşa.
".. potăiau?"
noi, pe sub masă, hohotind. ăsta se supără de-a dreptu':
"acu', teliot, punedacă potăiau! că mai am ti alte mete!"
şi ne pică fisa. ireal ce-a urmat. ne-am ridicat cu lacrimi în ochi, am dărâmat vreo câteva scaune, i-am pus fiecare banii în mână, tremuram toţi, bietul om a scăpat banii pe jos, vreo trei ne-am aplecat să-i ridicăm, izbindu-ne cap în cap şi căzând în fund, nemaiputându-ne ridica din criza de râs. nu mai aveam nici sonor, încremeniserăm aşa, clătinându-ne pe spate ca nişte gândaci, cu grimasa aia care-ţi dislocă fălcile.
am ajuns la plajă din gard în gard, împiedicându-ne de fiecare bolovan de cocoşaţi ce eram de la atâta efort fizic la abdominali.
vreo două ore nu ne-am oprit din râs. nici în apă. săream în cap de pe podişca aia de lemn montată pe dig şi urlam ca dracii: "potăiaaaau!!!" - hohoteam şi-nghiţeam la apă de mare până ieşeam la suprafaţă. la soare.
erau vremuri mişto. cred că am să mai povestesc din 2 mai.
