cum e cu cinismul, cu egoismul, cu libertatea şi cu inconştienţa.

apăi, ăia care mă ştiţi, mă cunoaşteţi. puteţi sări peste nişte paragrafe, până ajungeţi la cel care-ncepe cu asterisc. vă zic din capul locului că nu vreau s-avem discuţii, urmează un post obişnuit, kilometric. o spovedanie către mine însumi, care-s propriul meu dumnezeu şi mă iert.

eu.

îs un tip egoist şi fără prea multe scrupule importante (sau, dacă am, nu le-am descoperit încă). mă cam doare-n cot de tot ce nu-mi aduce un avantaj, de orice fel ar fi el. ăsta-i stilul de viaţă pe care-l am şi nu pot să zic că dă greş. îşi face treaba.

pe lângă asta, îs leneş. da' foarte. îngrozitor de. la modu' ăla, de câteodată mă împung cu un obiect contondent şi ascuţit nu doar din plăcere, ci şi să mă mai urnesc şi io spre una-alta, ce-am nevoie. cred că lenea e singurul lucru care m-a oprit să nu ajung putred de bogat până la vârsta asta (nici măcar în top 1,000,000 nu cred că sunt). nu-i nimic, poate la anul ne dorim mai mult victoria.

mai sunt şi foarte cinic. şi sceptic. (dacă ăia care mă ştiţi aţi ajuns cu cititul până aici, înseamnă că v-aţi încăpăţânat ca berbecii, în ciuda recomandării mele. io v-am zis, acuma n-am ce să vă mai fac. oricum, chiar e cazul să treceţi peste următoarele fraze, că probabil aţi ajuns să le recitaţi pe de rost din cauza mea.) natura umană e înclinată să facă rău, nu bine. legea junglei noastre îţi spune că, pentru a trăi cât mai cum-vrei-tu, cel mai simplu e să-i rupi gâtul ăluia de lângă tine, să nu te mai incomodeze cu respiraţia. şi gata, fără multe vorbe de pomană, că tocmai apare altă beregată de sucit. şi alta. şi alta.

e, şi, ca să fie bine.

într-o proporţie covârşitoare (meseriaş cuvânt), câteodată peste 120% (în funcţie de ce turmă de moroni mă mai împiedic), oamenii nu folosesc la nimic în afară de aliniat şi bătut cu harapnicul. nu să-i omori, doar să-i chinui; iar pe 'ăi mai răsăriţi din turmă să-ţi exersezi câte o tortură specială pe zi. merită efortul măcar pentru un falafel preparat din muşchiul de pe creierele lor. că doar aşa se trăieşte în turmă: politeţea e mult, muuult! supraestimată, minciuna şi ipocrizia sunt văzute ca slăbiciuni, iar nu ca arme (ce sunt, de fapt); sinceritatea a devenit apa de gură a tuturor vrăbiilor rebegite (că a lor va fi împărăţia cerurilor) - şi care, de altfel, sunt fiinţe supravieţuinde taman din slăbiciunile menţionate anţărţ; bunul simţ e luat drept orice altceva în afară de ce este de fapt, iar respectul e o perie de făcut pantofii omului de cum intră pe uşă. ce dracu', am învăţat că semantica e o chestie subiectivă, nu ar'metică.

şi iată cum toate aceste indubitabile calităţi ale mele m-au adus în postura de a nu avea foarte mulţi prieteni (lucru pentru care mă felicit!), iar ăia pe care-i mai am sunt de fapt folosiţi până la sânge spre a-mi fi mie bine (alt lucru pentru care îmi transmit călduroase strângeri de mână). da, îmi pasă prea mult de propria-mi piele şi prea puţin de a altora. şi vreau să retez de-acum orice încercare de contrazicere: dacă până acum au fost cazuri (izolate) în care v-am ajutat/protejat/sfătuit/etc., este doar pentru că am ceva de câştigat în continuare de pe urma voastră. îmi protejez nişte (eventuali) furnizori de.. ceva (distracţie, companie, sex, bani, confort psihic, băutură, mâncare şi alte bunuri materiale şi servicii). a, şi să n-aud faze de genu' "lasă, că nu eşti singurul, că de fapt, toată lumea, mai mult sau mai puţin.." - ăă, ba nu! să vă iasă asta din cap. e plină lumea de retardaţi care trăiesc într-o lume din mintea lor, roz-bonbon cu picăţele bleu-ciel, şi care cred că tot ce zboară se mănâncă. ăştia sfârşesc devoraţi de ticăloşi precum subsemnatu'. adică, la dracu', băgaţi o privire-n jurul vostru şi eventual opriţi-vă-n oglindă, pe ovine d-astea s-a clădit mândra ţară, mândrul colţ de rai! a, că am şi eu o schijă de curcubeu înfiptă-n creier, e clar. e al dracu' de ascuţită şi dureroasă, probabil am să mor de septicemie la cap sau am să sângerez până-mi dau duhul; da' măcar ştiu că şutez căldarea în deplină cunoştinţă de cauză, nu hrănindu-mă în bezna ignoranţei din vecinii mei lichefiaţi. (pur le coneseor.)

.. deviez.

cum spuneam, datorită acestor mirobolante şi nemaiîntâlnite calităţi ale mele, am reuşit să întreprind un număr considerabil de fapte reprobabile chiar şi după sistemul meu de referinţă. şi, bine-nţeles, cele mai grele sunt legate natural de cei mai importanţi oameni pentru mine, că aşa-i în tenis. dar nu regret cine-ştie-ce; de fapt, doar pe alea care ştiu că au nişte repercusiuni care mă afectează pe mine. logică de bun-simţ.

* şi, în sfârşit, acuma vine partea pentru care toată lumea stă la coadă să citească: că vin noutăţile. (ştiu, e mic asteriscul, da' aveţi ochi buni, vultanilor.)

ce fac eu când nu mai am chef de nimic. când aş mai avea nişte (ultime) două-trei chestii de scris pentru şcoală. când aş goli o sticlă de scotch aşa, fără prea multă bătaie sau durere de cap. când aş dormi o săptămână. când ar trebui să-mi fac curat într-o casă atât de pornită împotriva mea de mai are oleacă şi mă dă afară. sau măcar să mă duc să fac un duş.

păi, ce să fac, bine-merci. îmi descopăr, izolat şi cu un rânjet încruntat, un mod de a mă simţi bine în mintea mea. m-am mai întâlnit cu el acum mulţi ani, l-am abandonat înainte de a-l testa; da' deja mă plictisesc prea tare şi nu prea am chef de efort. aşa că am furat azi gratis o jucărie delicată, fragilă, nepreţuită şi alte cuvinte dintr-astea cu care nu-s obişnuit. şi mai e şi nou-nouţă, deci e clar că am s-o stric când ies cu ea afară la joacă. nimic mai simplu despre cum funcţionează, e formată din trei rotiţe dinţate: eu, restul lumii şi încă un punct. eu îs cea mai mare rotiţă, cea mai dură, grosolan executată şi mâncată de rugină. restul lumii e o rotiţă unsă pe toate părţile şi care mai intră-n angrenaj şi cu alte jucării ale altor copii. şi ultima rotiţă e un punct, se roteşte ca un titirez, e gata să zboare da' dacă te uiţi de la o oarecare distanţă nu observi nici o schimbare notabilă.

aţi priceput ceva? hai, că am scris comercial, şi pentru alţi cititori în afară de obişnuiţii casei.

bine. mai departe.

alţi copii (aproape toţi, să fim sinceri) se joacă de multă vreme cu jucăriile astea. sunt maeştri. se organizează campionate comunale şi mondiale, olimpiade, se dau premii şi se scrie istorie. sunt copii care, atunci când au să crească mari, au să fie mărul ochiului public. unii trişează, că arbitri nu sunt - jocul se reglează de unul singur. băi, pe mine nu mă interesează, atâta vreme cât suntem în aceeaşi echipă şi scopul e comun, primesc şi dau pase şi de la/către scaraoţchi (care e un jucător net superior lu' dumnezeu, măcar el nu stă niciodată pe banca de rezerve). acuma, de felul meu, îs orientat spre alte jucării, mult mai puţin populare şi mai degrabă ilegale decât vandabile. ştiu că n-am multe şanse de câştig, dar hei, sunt unul din ăia care joacă dezinteresat, pentru echipă şi pentru frumuseţea sportului. şi e chiar mişto, pă bune.

mda. simt în sinea mea cea mică şi mârşavă că tot n-aţi priceput. tre' să vă zic pe şleau.

bă. dacă io, aşa cum mă ştiu, mi-am găsit chef de joacă, voi n-aveţi nici o explicaţie să nu vă jucaţi cu mine. aveţi jucării mai frumoase, mai bine întreţinute şi un număr măgulitor de jocuri în picioare. mai multe rotiţe funcţionale înseamnă mai multe puncte suprapuse înseamnă mai multă stabilitate. iar dacă se strâng suficiente, punctul ăla devine punctul lui arhimede pentru cel puţin trei sisteme diferite de referinţă. iar un astfel de scor e de trecut în orice palmares de jucător; mai ales al meu, unde, în afară de cromozomi, prima rotiţă şi punctul nu mai au absolut nimic asemănător.

cine ştie, poate nu arunc jucăria dacă o să câştigăm meciul.

şi, da, bannerul din dreapta are legătură cu postul ăsta.

(15 iunie 2012 - se pare că, la doi ani şi jumătate după ce l-am scris, textul încă atrage ciudat de mulţi vizitatori într-o singură zi. sunt curios dacă ştie cineva despre ce este vorba aici, mai ales că bannerul din dreapta nu mai există cam tot de-atunci.)