după cum nu este nici un secret, io îs un om practic. adică, burlac. dar, pe lângă starea de fapt a societăţii încremenite în aceleaşi cutume şi arhetipuri sociale (abia am început, aplauzele mai încolo), eu posed un stil aparte de a fi burlac, dezvoltat de mine de-a lungul acestei călătorii minunate şi nesfârşite care este viaţa. pe lângă faptul că mă bucur de orice moment de burlăcie, pe lângă faptul că am învăţat să-not în lacuri, bălţi, canale, torente, cascade, pâraie, râuri, fluvii, mlaştini, mări, oceane şi cratiţe cu apă clocotită, am dezvoltat o ramură probabil unică a burlăciei: reluctanţa la dorinţa de a te implica. deci, nu numai că nu vreau să mă implic, nici măcar nu vreau să vreau să mă implic. corect, pot să nu vreau să vreau să mă implic şi cu toate astea să mă trezesc că vreau să mă implic sau, mai rău, să mă implic fără să vreau. ceea ce e o problemă (şi, da, se-ntâmplă). dar, printre multele avantaje ale singurătăţii şi, hai s-o zicem p-a dreaptă, mizantropiei caracterului meu nemernic se numără şi timpul liber alocat întru epistemologia şi gnoseologia forului interior. şi, cum nimic bun nu poate veni din asta (se ştie că "ignorance is bliss", încă de la cypher), reuşesc destul de bine să-mi copilesc flora simţământală cu bisturiul. când m-o năpădi, apelez la alte obiecte casnice, mai de distrugere în masă.
bunăoară, acum vreo săptămână şi ceva m-am trezit cu 6 ani adunaţi sub centura de burlăcitate. c-o zi-nainte de crestătura anuală pe răbojul cenuşiu plănuiam să ucid trei virgine siameze prin sex (da, şi să ucid, şi siameze) şi apoi să prăduiesc ce-oi găsi în frigiderul lor. dar sorţii potrivnici mi-au ars o scatoalcă sănătoasă peste răboj; drept pentru care am uitat complet de planul ăsta a doua zi, la trezire (nu, că 3 virgine siameze prin sex există, nu asta era problema), aşa că m-am ocupat cu lucruri mai puţin falnice (dar nu mai puţin autentice) ale burlăciei: am spălat vase - adică o cană mare din care să mă hidratez să nu mor, am stat pe net, m-am uitat la un scurt pornoşag psihopat, am ras nişte scotch şi, în general, n-am făcut duş.
ca şi idee de viaţă.
asta înseamnă mai multe lucruri, dintre care zic doar unul, că e singurul care-mi vine-n minte.
am ajuns la o autosuficienţă apropiată de perfecţiune. adică, am început să nu mai iau în seamă sărbătorile sufletului meu (că de restul de sărbători oricum mă doare-n paişpe), pentru că, la dracu', fiecare zi e de fapt o sărbătoare. e mişto să fii tu însuţi, dar cât de mişto e să fii şi conştient pe deplin de chestia asta! - şi, da, cu fraza anterioară pot să rup gura oricărui papiţoi care are o hârtie pe care scrie "life coach". bă, nu e ca-n fotbal. nu poţi fi un antrenor bun decât dacă eşti un jucător bun, şi, oricum, excepţiile de bad player - good coach îs alea care confirmă regula.
paranteză deschisă.
cum îs un tip cu noroc la ghinioane, am întâlnit mulţi antrenori de viaţă. foarte puţini mi-au plăcut, şi nici nu erau antrenori de viaţă cu patalama, ci nişte oameni trăiţi, trecuţi, înţelepţi şi fără prejudecăţi. restul, majoritatea cu glonţul de life coach în cv, apropiaţi de life cockroaches, sunt nişte personaje fascinante din alte motive. coaching by example (or by experience) nu e neapărat punctul lor forte; în schimb au nişte elemente pentru care ţi-ai vinde un rinichi, dacă n-ai şti că după aia trebuie s-o laşi mai moale cu băutura: au o extraordinară rezistenţă la stres şi la argumente, înmagazinează multe pilde, ghicitori şi filosofii (unele îşi mai pun şi piedică reciproc, but it's all in good fun), au opinii verticale, pertinente, logice şi un discurs retoric şi închizător, pe un singur fir. le place să se-audă vorbind, dar peroraţiile lor nu-s niciodată prea lungi şi prea plictisitoare; cum ar putea să fie, atâta vreme cât fiecare frază e un mic motto. oamenii de genul ăsta supravieţuiesc celor mai mari bombardamente; de fapt, înfloresc după. fix aşa, life cockroaches. fără nici un fel de glumă, e de admirat.
paranteză închisă.
dacă primele trei aniversări de burlăcie au fost primite cu entuziasm de unii apropiaţi şi - să fim oneşti - nu puţine apropiate, apăi la a patra se cam obişnuiseră cu ideea. fix ca-n bancul ăla cu "luni: sarmaleee!", pe joi, aşa, deja li se cam luase de acelaşi fel de mâncare. la a cincea s-au uitat lung şi clătinând din cap, unii m-au întrebat de sănătate şi mi-au zis că ştiu ei nişte doctori de cap, poate e de-acolo. hai, pă bune. mă rog, tura asta nici nu le-am mai zis, că unii nu mai sunt apropiaţi (motivele îs în schimb apropiate), iar ăilanţi ar apărea cu nişte moace lungi şi posomorâte, de m-aş bucura ca un drac împieliţat ş-ar crăpa fierea-n ei. cât despre muieri, acuma nu pot să povestesc despre rânjet, dar e bine să se înţeleagă pe deplin situaţia pisicii de cheshire.
aşa.
despre restul, că e mult mai importat.
din categoria popândaucei pe plajă: "un con! cine-mi explică?" de ce, sfinte artaxerse, televiziunile au "corespondenţi la faţa locului", care transmit, de fapt, din faţa unităţii, ca să-ţi spună de-a fir a păr cum are să fie vremea pe trei zile de-acu' încolo? ca să nu mai zic că a intrat în direct o tipă de la timişoara ca să povestească despre cum se umflă dunărea la giurgiu şi la brăila. bine, ştiu de ce e duduia acolo, a avut un eveniment caritabil de prezentat, aplauze pentru ea, da' totuşi, televiziunea, jbuf-jbuf! la fel, de ce pana mea americanii cu argint la dans pe perechi pe gheaţă au ales varianta de la billie jean a lui david cook şi nu s-au orientat, totuşi, spre chris cornell? da' asta-i o chestie de nuanţă, nu tătă lumea poa' să-nţeleagă. nici măcar eu.
uşor-uşor, învăţ cum e cu ţinutul-minte şi spusul "nu". când zic "da" şi mi-o iau peste ochi de la mine însumi e foarte revelator, nimic de comentat, da' prefer să deduc decât să combat.
la tăţi ni-i greu, zilele-astea. tre' să nu dorm mai mult decât nu dorm în general, şi sunt oleacă mai buimac decât prevede regulamentul de ordine interioară. dar şi dacă-mi iese pe plus la sfârşit, e semn clar că am să conduc universul.
nu-mi place să fiu politicos. de fapt, nu-mi plac unele formule de politeţe. culmea e că am fost educat într-un spirit de gentleman, şi de ceva timp încoace le tot dau, repetat şi tare, cu firma-n cap celor din clan (mai ales părţii masculine - tată & bunici), dar, asta este. în cea mai mare parte a timpului, politeţea mi se pare o pierdere de vreme.
spre exemplu: "mulţumesc". în majoritatea cazurilor, e degeaba. din momentul în care întreprinzi(volitiv) ceva pentru cineva, e clar că e alegerea ta. adică, pui în balanţă bunele şi relele (mai mult sau mai puţin conştient, depinde de circumstanţe şi de iq) şi după aia alegi, cu de la tine putere, să purcezi întru. apăi, de ce aştepţi "mulţumesc" după, să ştii că eşti apreciat de beneficiar - huo, egoistule! şi invers, de ce zic mulţumesc, să fii sigur că ştie ăla că îl apreciezi şi că poate, pe viitor, are să te mai ajute.
şi acum, intrarea marilor porcării:
- "somn uşor". sictir! io când aud "somn uşor" îmi vine să dau. da, pumni. adică, vrei să dorm uşor, să mă trezesc repede, eventual din 5 în 5 minute, să-mi bat joc de odihnă şi să ajung la concluzia că mai bine mă duceam să stau într-un picior pe-un par în timp ce cioplesc bustul lui morfeu din lemn de tek şi să dobor recordul mondial la statul într-un picior pe-un par în timp ce ciopleşti bustul lui morfeu din lemn de tek. nu, bă, io vreau somn greu, să dorm de să tai lemne de tek pe mine, să fiu nou-născut la trezire! a, meandrele semanticii, "să-ţi vină somnul uşor" - da, grigore/marghioalo, aia vreau şi eu, că d-aia mă duc să mă culc; n-am nevoie de tine să-mi strici concentrarea dinaintea somnului.
- "poftă bună". aici trec la împărţit coate-n dinţi. mie mi-e deja foame sau, fie, poftă, că d-aia mă şi apuc de mâncat. e o stupizenie superfluă să-mi spui "poftă bună", atâta vreme cât io mă duc să mă ghigosesc sub auspiciul deja existent al foamei/poftei. de fapt, formularea "poftă bună" e o idioţenie propriu-zisă, nu merge la nimic. nici nu ştiu de ce-a fost inventată sau cum. ba, cum, cred că ştiu: ospătarii l-au inventat! e un mod de a intra, şarlataneşte, pe sub pielea clientului, ca să primească o mică atenţie la sfârşit. dublu sictir!
- "drum bun" - aceeaşi marie, alte cizme de cauciuc. mulţumesc de urare! (formulele de politeţe capătă un substrat şi o substanţă doar dacă-s folosite ironic.) io chiar aşteptam un drum cu cioburi, cuie, mine antipersonal, hârtoape de la trecute vieţi de mine antipersonal şi, dacă se poate, sârmă ghimpată. noroc de tine!
- "noroc!"/"sănătate!" la strănutat. că în rest, ghinion şi boală. acum, dacă strănuţi, se presupune că you could've caught some bug, eşti alergic, ţi-a intrat ceva în nas. deci, îţi urez să scapi de. în traducere, mai pe larg: "vreau să nu mori şi să nu-ţi fie rău. asta-nseamnă că îţi sunt prieten sau măcar nu-ţi sunt ostil făţiş. deşi tu poate ştii asta deja, din multele situaţii pe care le-am trecut împreună şi care-s mult mai importante decât strănutul ăsta. sau poate nu, că nu ne cunoaştem atât de bine, sau chiar deloc. totuşi, vreau să te asigur într-un mod superficial şi linguşitor de poziţia mea socială faţă de tine." well, fuck you senseless with a broomstick. mai bine dă-mi un şerveţel, o aspirină sau un ceai. în tăcere. şi n-aştepta să-ţi mulţumesc, dacă tot te interesează soarta mea.
toate formulele astea de politeţe, sunt, de fapt, ambalaje goale. forme de formă. au fost născute din egoism şi dorinţă de interacţiune spre manipulare, vârâte cu de-a sila în "conştientul colectiv" (luaţi loc, aplauzele mai încolo, nu mai e mult), bătute-n cuiele istoriei bunelor maniere (care nu-s cu totul lipsite de sens!) şi apoi preluate şi continuate aproape inconştient de mulţi idioţi care nu le-nţeleg şi care le folosesc ca şi cum te-ai duce să tai lemne cu o drujbă pe care n-o porneşti, o ţii pe post de joagăr.
- "la revedere"/"salut"/"pa"/bună ziua/seara/dimineaţa/noaptea"/"bine te-am găsit"/"bine-ai venit" - vreau o explicaţie serioasă pentru chestiile astea. alta decât aia de a te băga-n seamă.
(ca idee, n-am zis nimic de "dumneavoastră" şi alte asemenea, că acolo intrăm în categorisirile pe familiarităţi, vârste şi poziţii sociale/financiare, extrem de făţişe, de clare şi de sincere.)
make no mistake, ecuaţia politeţii e foarte simplă. zic "mulţumesc" din egoism, aştept să mi se mulţumească din orgoliu. toate celelalte formule sunt pe-acelaşi calapod: o interacţiune socială cu prea mult ambalaj (simpla existenţă, de altfel) şi extrem de egoistă, născută, crescută, înmulţită şi perpetuată din cauza faptului că e prea dificil să găseşti ceva de spus care să conţină substanţă. politeţea este ca un fel de fast-food conservator, elegant şi mereu trendy al conversaţiei.
şi altceva
am fost expus şi conectat la viaţa internautică românească-n ultima lună cât n-am fost toată viaţa mea, adunat, cred. e mult de citit şi, în marea majoritate a cazurilor, prost. dar mă vaccinez de mai multe ori pe zi împotriva situaţiei. din categoria: "să nu uiţi, darie!" am reuşit să-mi retez multe porniri spre a lua parte mai activ la o asemenea viaţă. important e că am descoperit că jucăria aia funcţionează. şi că suntem liverpool în ghencea, în minutul 85.
da, de nesomn am scris atât. şi nici nu-mi place limbajul deprins din tot felul de filme proaste, fără stallone şi erika eleniak.
