am ajuns, în ultimele săptămâni, şi mai ales în ultimele trei-patru zile, să confund blogul cu twitterul cu lowdenul cu mailul cu telefonul cu vorba ochi în ochi. şi pe oameni, între ei.
mai nou, am tendinţa să mă inflamez rapid, să exagerez exagerat şi sunt sensibil mai sensibil la orice porcărie care-mi vine-n cascadă.
şi-mi dau seama că asimilez repede, fără să mă sufoc, fără filtre şi abia pe jumătate conştient, durere, nesimţire, uitare de sine, manipulare, sictir, bunătate, nepăsare, silă, revoltă, egoism, disperare, mârşăvie, ruşine, răutate, ură.
sunt ale mele, acum. mi-au rămas moştenire vârâtă-n viaţă. şi-s în acelaşi cazan, cu toatele. şi le mestec şi le rod, că doar tre' să scot ceva din ele.
o părere de rău imensă, câte-un gol în stomac şi-n cap şi o mai mare deschidere către necomunicare. cam ăsta-i rezultatul tocat.
deja e cam mult.
îs undeva pe la vreo lună-n urmă şi mă uit cum îmi creşte datoria către propriul creier.
ies din casă, merg singur, mă-nţeleg cu mine, intru-n vorbă cu necunoscuţi, văd lumea şi oamenii. şi gândesc în plus.
după cum zice un om de la mare: "hai, ne liniştim."
să-mi fac oleacă de ordine-n casă şi-n cap.
