groaznic şi ticălos lucru este să te simţi inutil. să ştii că, orice-ar fi fost făcut, de tine sau de-o lume întreagă, n-ar fi fost de ajuns. da, e o aroganţă care se-ntoarce şi te miruie direct în cuta dintre sprâncene.
efectul pe termen lung e kafkian, iar pe termen scurt nu ştiu vreun cuvânt să-l definească. vederea în detaliu e clară şi dură, cea panoramică e copleşitoare. amplitudinea aritmeticii mă depăşeşte, la fel şi multe din deducţiile pe "butterfly effect". e incomod şi neplăcut să-ţi tragi singur smetii, dar e urât de tot să ţi le mai tragi şi degeaba. a propos. tot sângele donat ieri pentru mile cărpenişan are să fie folosit pentru a ajuta alţi oameni. care se bazează pe el pentru a mai prinde ziua de mâine. (jucăria funcţionează, jucătorii-s problema.)
încă nu pot să cred. obiectiv vorbind, încă nu m-a izbit din prea multe părţi. nici nu ştiu cum e mai bine: să te ia toate-odată şi să termini sau să te ia rând pe rând. o depinde mai mult de psihic, că ăla are filtre mai ţapene. mi se pare că, la mine, cele 5 stagii se mai amestecă şi-mi vin de-a valma. unele se ard cu totul. încă nu ştiu pe unde mă aflu, dar n-am să stresez prea mult situaţia cu aspectul ăsta. adică, acum, aici şi atât.
nu cred că există miracole. cred că totul are o explicaţie, indiferent dacă sunt în stare s-o descopăr sau nu. iar pentru mine o explicaţie nu echivalează cu un motiv, de asta refuz să cred că viaţa e doar un test pentru ce-are să fie după (oare ce?) sau că "ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus". nu. asta e o tâmpenie dovedibilă în orice moment, doar că prinzi conştient prea puţine momente. partea aia cu "s-ar fi", "(ce-)ar fi fost", toate "dacă"-urile, aşa şi pe dincolo, e irelevantă. e doar un altoi. după cum fiecare trăieşte cu propriul lui discernământ, şi alegerile pe care le fac mă definesc într-o oarecare măsură.
pentru oricine altcineva, sunt un produs de idei, raţiuni, intenţii, decizii, fapte. spirit. aşa cum vreau şi aşa cum ştiu mai bine.
pentru mine, sunt întotdeauna mult mai mult, doar să nu fiu insuficient.
efectul pe termen lung e kafkian, iar pe termen scurt nu ştiu vreun cuvânt să-l definească. vederea în detaliu e clară şi dură, cea panoramică e copleşitoare. amplitudinea aritmeticii mă depăşeşte, la fel şi multe din deducţiile pe "butterfly effect". e incomod şi neplăcut să-ţi tragi singur smetii, dar e urât de tot să ţi le mai tragi şi degeaba. a propos. tot sângele donat ieri pentru mile cărpenişan are să fie folosit pentru a ajuta alţi oameni. care se bazează pe el pentru a mai prinde ziua de mâine. (jucăria funcţionează, jucătorii-s problema.)
încă nu pot să cred. obiectiv vorbind, încă nu m-a izbit din prea multe părţi. nici nu ştiu cum e mai bine: să te ia toate-odată şi să termini sau să te ia rând pe rând. o depinde mai mult de psihic, că ăla are filtre mai ţapene. mi se pare că, la mine, cele 5 stagii se mai amestecă şi-mi vin de-a valma. unele se ard cu totul. încă nu ştiu pe unde mă aflu, dar n-am să stresez prea mult situaţia cu aspectul ăsta. adică, acum, aici şi atât.
nu cred că există miracole. cred că totul are o explicaţie, indiferent dacă sunt în stare s-o descopăr sau nu. iar pentru mine o explicaţie nu echivalează cu un motiv, de asta refuz să cred că viaţa e doar un test pentru ce-are să fie după (oare ce?) sau că "ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus". nu. asta e o tâmpenie dovedibilă în orice moment, doar că prinzi conştient prea puţine momente. partea aia cu "s-ar fi", "(ce-)ar fi fost", toate "dacă"-urile, aşa şi pe dincolo, e irelevantă. e doar un altoi. după cum fiecare trăieşte cu propriul lui discernământ, şi alegerile pe care le fac mă definesc într-o oarecare măsură.
pentru oricine altcineva, sunt un produs de idei, raţiuni, intenţii, decizii, fapte. spirit. aşa cum vreau şi aşa cum ştiu mai bine.
pentru mine, sunt întotdeauna mult mai mult, doar să nu fiu insuficient.
sistemele de referinţă sunt schimbătoare şi diferă. normal, ce-i cheie pentru unii e balast pentru alţii.
şi mai sunt oameni care devin, ei înşişi, sisteme de referinţă de sine stătătoare. şi care nu au cum să dispară vreodată. devin spirit pur, în cel mai psihologic mod cu putinţă.
şi mai sunt oameni care devin, ei înşişi, sisteme de referinţă de sine stătătoare. şi care nu au cum să dispară vreodată. devin spirit pur, în cel mai psihologic mod cu putinţă.
cum se zice, oamenii ăştia sunt "larger than life". (parcă vlad petreanu a zis-o direct, ieri. dar e o concluzie la care ajungi oricum.)
şi gata.
(muzica de mai sus e prima pe care-o pun, aşa, aici. şi e tot ce-mi trebuie acum. mashup-ul e făcut azi sau ieri, cred, de cătălin roşioru, colegul meu de la radio. şi-mi place foarte mult ce-a ieşit. mai multe de la el, aici.)
