voi cei
care aveţi poze cu labele picioarelor încălţate sau descălţate. de preferinţă cu converşii ăia bunii. da, ştiu, aşa vă arată picioarele după ce vi le-aţi scos din guri, şi tocmai vă năpădeşte libera exprimare. băgaţi-vi-le înapoi şi muriţi aşa, abţinuţi.
care ţineţi neapărat să aflu dacă, unde, cum, când şi cu cine v-aţi mai tras-o. sau invers. subtililelor. trăiţi veşnic şi cu degetele cusute în gură.
care vorbiţi/scrieţi despre voi la persoana a treia. în afară de vreo trei-patru inşi, care o facem mişto, autoironic, cu zvâc, restul de fapt transformaţi bunătate de artificiu într-o petardă băgată-n gluga nefericitului care vă intră pe blog. deci nu meritaţi să trăiţi. muriţi cum vreţi voi, dar până mâine, că încălziţi global.
care aruncaţi gunoaie altundeva decât la coşul de gunoi. muriţi frumos, în somn, ca să pot să vă iau pieile şi să fac coşuri de gunoi din ele. pe căprării: plastic, hârtie, metal, sticlă, în funcţie de ce aruncaţi. şi am să vă prind plăcuţa aia de metal unde nu stingeţi voi ţigările exact în dreptul ochilor, ca să nu fiţi recunoscuţi pe stradă, vedetelor.
care băgaţi emoticons în exces sau la fiecare - laaa fiecaaarreee - nenorocită de replică. sau, şi mai clar, în loc de replică. sunteţi fericiţi ca nişte moş-crăciuni pe ecstasy. şi voi, care scrieţi cu prescurtări tembele, deprinse în evul miliardelor de bipuri de pe cartelele primelor voastre telefoane trium şi al sms-urilor cât mai înghesuite, ca să nu consumaţi 2 mesaje. ptiu, sta-v-ar în gât, muriţi sufocaţi cu o lămâie. una şi aceeaşi.
care depăşiţi cu maşinile voastre cu trei cifre-n număr pe linia de tramvai la oră de vârf şi când sunt tramvaie. vă blochez oricum de câte ori pot. şi e valabil şi pentru caft, dacă nu muriţi/naşteţi voi sau cineva din familia voastră sau alte cazuri mai importante ca ale mele, care-s cele mai importante. vă ştiţi, de obicei sunteţi preocupaţi şi scrutaţi o ţintă înainte sau un ecran de mobil. de la un moment dat aveam de gând să vă notez numerele şi să vă dau pe net, dar am abandonat după primele minute. sunteţi mult prea mulţi şi oricum n-are sens, nu m-aş putea simţi mai bine ca atunci când vă văd cum muriţi încet şi fără grabă. de foame, legaţi cu un lanţ. săptămâni întregi. şi să vă sune-n cap o sonerie de tramvai. am auzit că asta se numeşte artă.
care ascultaţi muzică la mobil în metrou/autobuz/troleu/tramvai. că mi-am adus aminte de zilele astea, am să merg cu un casetofon după mine, cu nişte boxe maaari, la care am să pun pe repeat cotele apelor dunării ori de câte ori vă simt prezenţa. muriţi la moldova veche, la soixante-cinq-cinq-cinq-cinq-cinq centimetres adâncime. gheaţă la mal.
care vorbiţi tare, aiurea sau nu vă daţi telefonul pe silent la film, teatru, cursuri, conferinţe. muriţi cu toate obiectele pe care le aveţi asupra voastră şi care nu vă încap în fund băgate în fund. oricum, nu cred să fie foarte multe. maşina şi ceafa.
.. şi probabil are să urmeze, că a mai rămas aproape o zecime din populaţie de triat.
