adevăratele întrebări importante în viaţă.

Cuvânt înainte

Observ cu modestie că prezenţa mea în rândul autorilor Daily Cotcodac a reuşit să redreseze atât respectatul trafic de acolo (care cam intrase în vrie de la episodul cu engleza flunetă), cât şi calitatea articolelor publicate după mine – mult mai apreciate de cititori, spre adevărata lor valoare. Motiv pentru care mi-am stabilit un nou obiectiv: să am mail @dailycotcodac.ro. La comunicarea acestei doleanţe absolut întemeiate, conducerea DC mi-a replicat, citez, că "nici nu poate fi vorba" pe motiv că "nu facem politică!" Desigur, nici Petre Roman nu mai face politică de când a fost pupat pe frunte. Julius, eşti cel mai bun!

Şi, normal, asta-i perioada cea mai prolifică, în care-mi vin idei de scris pe bandă rulantă – doar am de terminat o licenţă. Deci, planul e următorul: am să scriu acum atât de irezistibil, de original şi de atipic despre ce mi se-ntâmplă, încât, la sfârşitul articolului, voi fiind deja dependenţi de mine, aştept o avalanşă de comentarii tip "Bine c-a scris iar Cougar, că ni se acrise pe DC", "Mulţumim, în sfârşit dormim şi noi ca lumea, că pe căldura asta..", "Cougar, să vii pe la mine pe-acasă, că-ţi fac sarmale" şi, neapărat, "Să scrie doar Cougar, că *introduceţi pretext (îl prefer pe ăla în care merit să fiu remunerat)*". Astfel, am să obţin ceea ce mi se cuvine de drept: înainte de răsăritul soarelui, Julius are să iasă de pe invisible şi are să-mi grăiască ritos pe messenger: "user: cougar@dailycotcodac.ro şi pass: kthxbai".

Oricum, m-am lămurit: tiranul nu mă are la inima lui cea mică, rece şi împietrită şi e foarte reluctant la a-mi publica textele. Aşa că le pun eu aici mai întâi şi, dacă vrei, n-ai decât să le preiei, bre, Juliuse, cu standardele tale cu tot.

Aşadar, să purcedem

Când eram eu mic, da’ mai mare (bună sintagmă, aş pune o notă de subsol, da’ nu mai ştiu cine-a zis-o, parcă doamna Vivi Floricica), şi mă duceam de-a pururi în vacanţă la bunicii de la Văsieşti, mă găseam acolo cu Tudor şi Raluca (verii mei, nu-i cunoaşteţi.. sau, mai ştii?). Noi, băieţii, fiind de-un leat, eram nedespărţiţi; pe când Ralu, mai mare cu doi ani, nu stătea tot timpul de capul nostru şi-şi găsea nişte preocupări mai elevate, cum ar fi.. eh, chiar nu ştiu, e încă un mister pentru un ţânc de 12 ani (îi bănuiesc, totuşi, o anume dependenţă de Sailor Moon). Aşadar, Tudoranu’ şi cu mine rămâneam să hăndrălim mult timp împreună prin curte, prin grădină, ba chiar şi pe dealuri, prin Municipiul Moineşti sau oriunde altundeva părinţii noştri aveau impresia că nu era cazul să ne poarte de grijă.

Şi, stând noi aşa, ca-ntre băieţi, vorbeam de fete (trecusem fiecare deja la un număr de 2 cifre de cuceriri la modul biblic), de filme (văr-miu era Cichicean iar eu eram Tarzan) şi de alte subiecte grele, de viaţă, pe care le tratam cu maximă seriozitate. Ei, şi în astfel de conversaţii mă trezeam din când în când luat prin surprindere de interlocutor. Tudoranu' specula slăbiciunile argumentelor mele îndelung ticluite şi ataca direct cu arta retoricii clasice romane: băga nişte întrebări încuietoare, de o înaltă calitate judicioasă, cu care mă anihila pur şi simplu. Le prinsese probabil de pe la şcoală, de printr-o gaşcă ceva mai civilizată (care ar fi purtat nu demult denumirea de Senatul Republicii), şi acum făcea experimente pe văr-su de la Piteşti, să observe cum reacţionează subiecţii din alte zone ale ţării.

"Mai biei apa la câni?" - o întrebare necruţătoare, cu eficienţă maximă. De altfel, era şi pe post de şlagăr, în heavy rotation. Mi-o servea de 3-4 ori pe zi. Şi, cum pe vremea aia nu eram aşa de iute şi sclipitor, de fiecare dată rămâneam fără replică sau, în cel mai bun caz, bâiguind; iar deznodământul nu se lăsa niciodată aşteptat: Tudoranu’ râdea sincer, uitându-se la moaca prostită pe care-o căpătam. (Cam aşa cred că se uita şi Gaius Gracchus la frac-su, Tiberius, când mai venea c-o propunere de reformă. Şi să n-aud că-s fraţi şi nu veri.) Mai avea şi altele în arsenal, nu la fel de reuşite, posibil de fabricaţie proprie şi în primă audiţie; amintim mostrele: "Mai sari cu căciula din puod?" şi "Mai mănânci grăunţili la găini?" (altă întrebare care punea forma de dativ-genitiv unde-i era locul, în colţul ruşinii) - deci, activităţi rustice obişnuite, care mai ştergeau din plictiseala unei zile toropitoare de vară la ţară.

Evident, rămâneam blocat prin simplul fapt că la asemenea tâmpenii simpatice şi gratuite nu exista replică mai bună în afară de hlizit - care venea din plin şi aproape instantaneu. Oricum, nu ne mai caftiserăm cu aracii de fasole de ani buni (şi atunci, doar o dată, remiză prin abandon: l-am izbit din greşeală cu aracul peste degetele-n care-l ţinea pe-al lui, şi, când l-am văzut că-l scapă jos, se strâmbă de durere şi-ncepe să se mişte-n slow motion, am tulit-o-n casă) şi deveniserăm amândoi mai diplomaţi şi mai toleranţi, deci văr-miu se simţea în deplină siguranţă în sânul familiei. Pentru că, ştiţi cum e, familia îţi acceptă orice; şi doar nu-ţi permiţi asemenea chestii cu unu’ străin, ca Boiorix, de exemplu, că nu ştii când te pocneşte de-ţi sună apa-n cap. (Hai, acuma cârtiţi că nu-s contemporani cu ce-a fost la Arausio, crăpaseră cu ani buni înainte. Ziceţi-mi voi bătălii pierdute de romani în timpul Gracchilor!)

.. Mi-am amintit toate astea alaltăieri, în timp ce stăteam în inima Berceniului, pe terasa unei case cu vişin şi linişte provincială (nu-nţeleg de ce unii se plâng că locuiesc în Berceni, e o suburbie rezidenţială foarte mişto), fiind martorul unui dialog între nişte eventuali licenţiaţi. Plină de poante urbane şi rânjete reţinute, discuţia a fost previzibilă până la un moment dat, când a intervenit o replică ilustrativă la care-am râs mult şi sonor:
"Mai sare mă-ta cu furca la tren?"