sub deviza: "nu puteţi voi să citiţi cât pot eu să scriu!", iată şi următorul articol, venit la o distanţă apreciabilă faţă de precedentul, să vă obişnuiţi uşor cu ideea şi să nu vi se-aplece de-atâta abundenţă. şi da, sper să termin licenţa la timp, da, iar stau prost cu somnul. cu această ocazie, observ cu modestie că prezenţa mea îndesită a reuşit să redreseze din stimabilul trafic, care era cam în vrie. acum merg din spike în spike. trebuie să am mare grijă şi să nu exagerez, că intru-ntr-o zonă de podiş.
aşa.
deci, bă, ăia care nu prea mă ştiţi, aveţi să faceţi cunoştinţă cu o trupă formată din meseriaşi pur-sânge, de care n-aţi auzit niciodată, dar pe care i-aţi ascultat toată viaţa. un fel de inversul celor 15,000 de specialişti. am auzit de ei de la un individ la fel de specialist, un soi de genialitate îmbuteliată în cot - dacă ai noroc şi primeşti un cot în gură, te-ai scos, ajungi confucius.
din capul locului vreau să vă zic că trupa asta nu are nimic în comun cu şt. b. jr., deci alde domnii d. buzd. şi m. bend. sunt rugaţi să ia exemplu de la e. presl. în zilele lui bune, când presta coveruri după shak. stev., care era o copie a mai-sus-numitului şt. b. jr., şi să părăsească în linişte clădirea. (deci, da, aşa înţeleg eu să-mi respect traficul, meritocratic, nu bag cuvinte-bombă în text şi nici nu scriu comercial, ca alţii.)
acţiunea începe prin 1993, când d. drăg. ieşea pe locul 1 la calificările eurovision în bizarro world iar t. cutug. era prins de paparazzi bântuind prin piaţa romană după un playboy cu m. rădul., cu care să se delecteze înainte să urce pe scenă. tot pe-atunci, doi hăndrălăi din sua, pre numele lor jon butcher şi ben schultz, îşi prindeau reciproc degetele-n corzi şi se visau mari vedete. de fapt, nu făceau altceva decât să zdrăngăne-n zongurele alea ale lor în sufragerie toată ziua, rânjind nesimţit şi potrivindu-şi ritmul după solo-urile psihedelice de patent din calorifere.
stilul boem şi delăsător al puştanilor au atras repede alt pierde-vară, huckleberry finn-ul găştii, în persoana lui leland "lee" sklar, care, după ce zăpăcise un pian cât fusese mic, se trezise cu pretenţii de mare basist, că – vezi, doamne – erau destui pianişti la el la şcoală. şi totul era bine şi liniştit, până când a venit şi clipa în care vecinii au considerat că s-au cultivat muzical cât pentru viitoarele cinci generaţii şi au decis să se care. aşa că artiştii şi-au luat un suflet sărman pe lângă casă, ray brinker, toboşar de meserie, care înlocuia şi-n somn vreo patruzeci de cartiere de bormaşini, rotopercutoare, pickhammere, ciocane şi alte ustensile electrocasnice.
după o scurtă vreme, s-a pus problema de a lua viaţa-n piept şi de a-şi asuma nişte responsabilităţi – ştiţi şi voi cum e: când vine toboşarul, se duce dracului totul. adevărul e că flăcăii ăştia aveau şi ei o vârstă (media fiind undeva pe la 35-40 de ani), iar viaţa trecuse binişor pe lângă ei fără să realizeze mare lucru. asta dacă nu punem la socoteală câteva featurings efemere, de vreo 70 de ani adunaţi, cu artişti apropiaţi de talia lui g. cotab., a. iordăch., e. cârst. sau m. angh.. mă refer, desigur, la oameni precum paul mccartney, ray charles, tina turner, b. b. king, robert plant, joe cocker, david lee roth, crosby, stills & nash, cher, rod stewart, phil collins. (lista e mult – mult – mai lungă şi mai variată; şi nu coboară nici ştacheta, dimpotrivă. dar mă opresc aici cu enumeratul, că prea multă muzică bună amestecată poate să trezească din somn până şi pe cel mai intelectual cititor.)
problema lor era următoarea: fiind oamenii din background-ul vedetelor ăstora, nu auzise nici dracu’ de ei. adică, la modul că erau daţi afară din orice discotecă de fiţe şi, ca atare, nici cu gagicile n-o duceau tocmai roz. bine, să zicem, în afară de "father time" lee sklar, care juca tot timpul cartea profundă a prezenţei fizice inconfundabile.
şi, cum stăteau şi se gândeau cu ce s-au ales după o viaţă de trudă, după un martiriu mut în nemiloasele conuri de umbră ale vedetelor, aspect care i-ar fi distrus pe alţii mai slabi de înger (nici nu vreau să-mi imaginez o lume în care s. ladoş. sau o. komorn. ar fi fost backing vocals toată viaţa), le-a trăznit: "gata, hai s-o punem de-o trupă serioasă." "bine-bine, da’ ce cântăm?" "ce vrem noi, trăi-ţi-ar, că pân-acuma ce-am făcut?" "ştim să băgăm de toate, la mare artă, că d-aia am cântat cu toţi ăia, să scoatem ce vrea muşchiu’ nostru din instrumente!" "aşa, şi cum ne zice?" "păi, cum - cum? the barefoot servants, că d-aia am stat o viaţă-ntreagă după fiţele lor de vedetă!"
zis şi făcut: din 1994, o tânără speranţă a muzicii, the barefoot servants, cântă un blues-rock-country-psychedelic-jazz (câteodată) de vine valul peste tine, te atinge unde ţi-e lumea mai dragă şi nu te mai ridici. primul album, intitulat sugestiv "the barefoot servants", s-a vândut în câteva zile, înainte de răsărit, pe sub mână, în spatele alimentarelor. fiind brusc izbiţi de celebritate, oamenii s-au culcat pe-o ureche şi au trăit doar din concerte, apariţii şi alte featurings la fel de neserioase; până în 2005, când ray brinker s-a apucat serios de făcut clătite la cinelele zildjian pentru elevii săi şi a fost înlocuit cu neal wilkinson. şi, pe chestia asta, au mai scos un album: "the barefoot servants 2".
ş-am încălecat p-o lingură scurtă, să le crăp capul cu ea ălora de n-ascultă. there is a spoon.
p.s. având în vedere că până şi poza e de pe site-ul lor, dar înliterată de mine, nu-ncercaţi să căutaţi the barefoot servants pe torrente. băieţii sunt atât de discreţi, încât nu daţi de ei pe toate drumurile. pun eu un cânticel, primul ascultat de mine de la ei. e mai liniştit, aşa, să n-o mierliţi din prima.
The Barefoot Servants - Blackbird
p.p.s. da, licenţa e de predat marţi, cel târziu. susţinerea e pe 28 sau 29. să vă faceţi probleme când oi pune-o pe blog.
