acum câteva zile, eram la o masă cu nişte oameni din cale-afară de isteţi şi de citiţi (nu, nu-s sarcastic), care vorbeau extrem de pertinent despre ideologii, pluralism, democraţie şi alegerea direcţiei corecte. nu ştiu dacă sunt eu prea cinic sau prea sictirit, dar cred în continuare că singurele variante rapide (sub 20 de ani) în care românia ar intra pe-o direcţie într-adevăr corectă este ori o eroare de calcul din care ar profita un candidat absolut anti-sistem (adică să câştige din greşeală, mai clar), ori o lovitură de catifea a unui despot luminat susţinut extern, căruia să i se potrivească mânuşile şi masca democraţiei.
dar ce mi se pare cel mai grăitor este că nimeni, nicăieri, oficial sau neoficial, nu şi-a pus problema că alegerile astea au să fie desfăşurate corect. cu toţii au luat frauda electorală de bună, de valabilă, de normală şi discuţiile s-au purtat mai degrabă despre tehnicile de fraudă folosite şi rata lor de succes.
şi asta nu e o chestie care să existe de azi, de ieri, ci de prin 1990. între timp, trecând prin mai multe ediţii de alegeri prezidenţiale, parlamentare, locale, europarlamentare, românia a devenit în mod natural o ţară în care sunt cu toţii experţi în politica furtului. puterea exemplului funcţionează perfect. se fură oricum, oricât, oricând, fiecare pentru el sau în gaşcă. iar alegerile nu sunt decât o schiţă a poporului, un portret mâzgălit în fugă de un artist cu mustaţă şi monoclu, aşezat liniştit pe vreun pod, unul dintre oamenii ăia care te văd pentru prima şi ultima dată-n viaţă şi îţi surprind în câteva minute nişte trăsături pe care nu le vrei, neapărat, exagerate pe-o foaie de bloc de desen. şi totuşi te duci acasă şi-o pui în ramă şi pe facebook, să vadă lumea că eşti model de artă.
mii de oameni au folosit un hashtag, #reporterlavot, al cărui rezultat are să fie, cel mai probabil, o sorcovă drăguţă de citit şi atât. dacă, dintre toate chestiile în neregulă semnalate acolo, 10% se transformă în dosare penale şi din dosarele alea penale 10% se transformă în condamnări, io mănânc un kilogram de rucola (cunoscută şi sub numele de "soylent green, but yucky"), fără pâine, fără alcool, fără nimic.
sunt zeci de metode de furt desfăşurate, se tot prezintă dovezi, fotografii, înregistrări, filmări, stenograme, totul e pe faţă, răspicat, răcnit, evident. pe lângă ce se fură masiv şi ţintit, direct din pix, se fură cu de-amănuntul: sunt sate în care oamenii văd o creatură cu multe roţi numită "autobuz" o dată la câţiva ani, când duduie sezonul turistic cu vizitatori patrioţi şi conştiincioşi. ştampilele se pierd, se uită, se împrumută. declaraţiile pe propria răspundere se completează cu pixul şi, de preferinţă, sunt de luat doar de la secţia de votare, care nu mai are, deci nu mai sunt de luat. buletinele de vot se aşează cu teancurile-n grămezi prestabilite. pe o foaie scrie, în mă-sa, negru pe alb, cu ştampilă şi semnătură oficiale, înainte de alegerea prin tragere la sorţi, că acelaşi individ e distribuit din partea mai multor formaţiuni politice într-o secţie de votare, să aibă locul rezervat din timp un singur partid. şi multe, foarte multe altele.
în orice ţară civilizată, astăzi poliţia şi procurorii şi-ar fi făcut norma pe-un an la cercetări, arestări şi dosare penale.
şi după aia mai vine tolontan cu lama (vorba lui moise guran), şi suntem în "the good, the bad, and the ugly", faza pe ţară. a nu se confunda răul cu prostul şi bunul cu deşteptul.
cât despre platforme electorale şi dezbateri, terminaţi cu glumele astea, hai, că doar nu suntem copii mici.
lăsând la o parte poveştile cu diversitatea şi pluralismul politic, rezultatul (aproape) final din primul tur mi se pare dureros de nasol, mai ales pentru ăia care chiar au votat din suflet, din convingere, nu din scârbă sau din şpagă. pentru că îmi arată că cea mai mare parte a oamenilor cu drept de vot din ţară nu gândesc nici măcar până la genunchiul broaştei, şi te-ntrebi, pe bună dreptate, dacă mai merită să te gândeşti la românia, în orice privinţă, cu vreo urmă de seriozitate.
şi asta nu e o chestie care să existe de azi, de ieri, ci de prin 1990. între timp, trecând prin mai multe ediţii de alegeri prezidenţiale, parlamentare, locale, europarlamentare, românia a devenit în mod natural o ţară în care sunt cu toţii experţi în politica furtului. puterea exemplului funcţionează perfect. se fură oricum, oricât, oricând, fiecare pentru el sau în gaşcă. iar alegerile nu sunt decât o schiţă a poporului, un portret mâzgălit în fugă de un artist cu mustaţă şi monoclu, aşezat liniştit pe vreun pod, unul dintre oamenii ăia care te văd pentru prima şi ultima dată-n viaţă şi îţi surprind în câteva minute nişte trăsături pe care nu le vrei, neapărat, exagerate pe-o foaie de bloc de desen. şi totuşi te duci acasă şi-o pui în ramă şi pe facebook, să vadă lumea că eşti model de artă.
mii de oameni au folosit un hashtag, #reporterlavot, al cărui rezultat are să fie, cel mai probabil, o sorcovă drăguţă de citit şi atât. dacă, dintre toate chestiile în neregulă semnalate acolo, 10% se transformă în dosare penale şi din dosarele alea penale 10% se transformă în condamnări, io mănânc un kilogram de rucola (cunoscută şi sub numele de "soylent green, but yucky"), fără pâine, fără alcool, fără nimic.
sunt zeci de metode de furt desfăşurate, se tot prezintă dovezi, fotografii, înregistrări, filmări, stenograme, totul e pe faţă, răspicat, răcnit, evident. pe lângă ce se fură masiv şi ţintit, direct din pix, se fură cu de-amănuntul: sunt sate în care oamenii văd o creatură cu multe roţi numită "autobuz" o dată la câţiva ani, când duduie sezonul turistic cu vizitatori patrioţi şi conştiincioşi. ştampilele se pierd, se uită, se împrumută. declaraţiile pe propria răspundere se completează cu pixul şi, de preferinţă, sunt de luat doar de la secţia de votare, care nu mai are, deci nu mai sunt de luat. buletinele de vot se aşează cu teancurile-n grămezi prestabilite. pe o foaie scrie, în mă-sa, negru pe alb, cu ştampilă şi semnătură oficiale, înainte de alegerea prin tragere la sorţi, că acelaşi individ e distribuit din partea mai multor formaţiuni politice într-o secţie de votare, să aibă locul rezervat din timp un singur partid. şi multe, foarte multe altele.
în orice ţară civilizată, astăzi poliţia şi procurorii şi-ar fi făcut norma pe-un an la cercetări, arestări şi dosare penale.
şi după aia mai vine tolontan cu lama (vorba lui moise guran), şi suntem în "the good, the bad, and the ugly", faza pe ţară. a nu se confunda răul cu prostul şi bunul cu deşteptul.
cât despre platforme electorale şi dezbateri, terminaţi cu glumele astea, hai, că doar nu suntem copii mici.