când eram mic, am avut două cărţi semnate de petre ispirescu: "legende sau basmele românilor" şi "snoave sau poveşti populare". în ultima, era o snoavă despre un preot analfabet. care a ieşit la prima slujbă în faţa oamenilor cu liturghia şi i-a întrebat:
- oameni buni! ştiţi voi ce scrie în cartea aceasta?
şi ei au zis:
- ştim!
la care preotul a răspuns:
- dacă ştiţi, apoi la ce să vă mai spun.
a doua oară, la fel:
- oameni buni! ştiţi voi ce scrie în cartea aceasta?
- nu ştim!
- dacă nu ştiţi, apoi la ce să vă mai spun.
a treia oară, enoriaşii se vorbiseră între ei şi erau pregătiţi. iese preotul:
- oameni buni! ştiţi voi ce scrie în cartea aceasta?
- ştim! rostiră cei din dreapta.
- nu ştim! rostiră cei din stânga.
- cei ce ştiu să spuie la cei ce nu ştiu! răspunse preotul.
***
aşa şi voi.
acuma. de obicei, sunt grammar nazi doar pe facebook, pe messenger, vorbind sau aiurea. oricum, ştiu că n-am avut pe blog posturi special dedicate acestui fermecător versant al masivului meu caracter.
până azi, când consider e cazul să pun nişte chestii la punct.
so, i'm just going to leave this here.
verbul "a zgâria" se conjugă în felul următor:
eu zgârii
tu zgârii
el/ea zgârie
noi zgâriem
voi zgâriaţi
ei/ele zgârie
verbele "a zgârâi" şi "a zgârâia" nu există. la fel cum nu există nici "eu/tu zgârâi", "el/ea zgârâie" sau alte variante deştepte.
şi, că veni vorba:
conjugarea corectă la persoana întâi, singular, pentru verbele "a întârzia", "a speria", "a zgâria" este:
eu întârzii
eu sperii
eu zgârii
cine scrie "eu întârziu", "eu speriu" sau "eu zgâriu" e tâmpit.
vă doresc florâi fericite.