.. A terminat munca pe ziua de azi. Luni, zi grea, începutul săptămânii, muncă serioasă. Ce bine, uite că i-au rămas nişte bani de-o bere pe lângă ăia cu care are să-şi plătească drumul acasă. Merge o bere după o luni muncită. Şi-acum hai, că se face târziu şi trebuie să prindă ultimul microbuz de la Bucur-Obor. .. Cu metroul până acolo, că ajunge repede şi poate prinde şi-un loc mai în spate-n maşină, să tragă un pui de somn până ajunge acasă. Doar să nu doarmă ai lui, să-i trezească. Se aşează pe-un scaun în vagon şi-şi bagă mâinile-n buzunarele hainei maronii, cam subţire pentru vremea asta. Brrrr. Peste nici trei secunde, în acelaşi vagon intră vreo şase indivizi, veseli, bine abţiguiţi şi cu chef de petrecere. Imediat urmează bipăitul pe două tonuri ce anunţă un „At’nnţi’nn.. se-nchid uş’l’nn..” Tipii se-apucă să bată-n scaune şi-n geamuri, răcnind unii la alţii cu gura pân’ la urechi.
.. Se strânge mai mult pe scaun, trăgându-şi mai tare pantalonii de trening în sus şi încrucişând până la refuz braţele pe piept. Încearcă să nu arate în vreun fel că e conştient de prezenţa celor şase. Dar oamenii nu se lasă cu una, cu două. Observându-l, se apucă să bată-n scaunele de lângă el, îi rânjesc superior, se agaţă de bare şi scuipă-n direcţia lui. E clar, au chef de scandal, mai ales când sunt şase contra unuia singur. Prin minte-i trec scene de-acum mulţi ani, în care trântele erau pe jumătate prieteneşti şi râsetele veneau de la sine; scene care îi erau însorite-n memorie, indiferent de fusese vreme rea sau nu.
- .. Da’ nu mai bateţi în scaune, se încruntă el puţin.
Două secunde de stupoare ironică. Două secunde în care haidamacii schimbă priviri de confirmare şi apoi încep:
- Tu ce morţii mă-tii vrei, mă? Ţi-e cald cu dinţii-n gură?
- Bă, sclavule, vrei bătaie? Ptiu!
- Hăhăhăhăhă..
- Ia stai, bă, că ăsta-i şmecher dă şmecher..
- Bă, mânca-ţi-aş, hai să-i dăm omoru’, că n-am mai spart dinţi demult..!
Deja-şi regretă cuvintele. Cine dracu’ l-a pus să deschidă gura? Nu mai bine tăcea? Acum a dat de dracu’, şi rău de tot. Haidamacii n-au timp de pierdut şi trec repede la concluzia dialogului: palme peste faţă şi peste cap, şuturi în gambe şi tălpi în coapse şi-n antebraţe. Se strânge şi mai mult, încearcă să se ferească şi bâiguie tot timpul „nu mai daţi”, lucru care stârneşte pofta agresorilor de a-l lovi şi mai tare. „Aha, nu e d-ăla bazat, putem să dăm în el ca-n sacu’ dă box!” Gândul ăsta abia conştientizat în minţile lor înguste cât o etichetă de vin prost e totuşi extrem de eficace: urmează pumni daţi cu avânt, iar picioare, scuipături şi înjurături groaznice. Deja s-a făcut ghem, teroarea l-a cuprins cu totul, îşi protejează instinctiv capul şi abdomenul. Se chirceşte jos, lângă bara din mijlocul vagonului şi e în cele din urmă lăsat în pace de petrecăreţii satisfăcuţi. Se urneşte cu greu şi ajunge să se reazeme de bară. Metroul opreşte la Bucur-Obor şi el iese cum poate. Îşi înţepeneşte piciorul drept în spaţiul dintre vagon şi marginea peronului, se poticneşte şi cade. Urlete de râs şi şuturi „de simpatie” în fund. Golanii ies şi ei şi-l scuipă până sus pe scară, unde el se opreşte să-şi tragă sufletul. E ajuns din urmă şi luat din nou la palme şi la şuturi. Puţinii martori de sus, de lângă casa de cartele şi intrări rămân paralizaţi. Agentul de securitate, cel cu costumul vişiniu – nicăieri. .. Încearcă să riposteze, doar-doar s-o îndura cineva să intervină. Dar nu face decât să-i enerveze şi mai tare pe cei şase: e târât pe jos, burduşit de picioare-n coaste şi-n abdomen. Unul, mai scund şi mai al dracului, loveşte cât poate cu călcâiul în tibia piciorului drept, să vadă dacă poate s-o rupă. Între timp, casiera de la Metrorex începe să vocifereze – nu foarte vehement – din casa ei fragilă de geamuri. Nici pomeneală să aibă vreun efect. Îl ridică de jos de păr şi-l buşesc zdravăn de câteva ori cu ceafa de marginea stativului portocaliu pentru ziarele gratuite. Bineînţeles, continuând să-l izbească cu pumnii-n burtă şi-n faţă. În sfârşit, primeşte un şut între picioare şi pică grămadă cu tot cu stativul. Agresorii urlă de râs, sar peste intrările de la metrou şi dispar afară. El se târăşte până la perete şi se apleacă uşor în partea dreaptă. Nici nu ştie ce-l doare mai tare: piciorul, capul sau coastele. Rămâne nemişcat şi ochii i se umezesc. Dar nu plânge, doar oftează încetişor.
.. În noaptea trecută aveam plănuită o sesiune puternică de stat online şi de scris pentru şcoală. Pentru că am început să mă trezesc oarecum la realitate – dar asta-i altă poveste. .. Ei, şi înainte de asta aveam de gând să trec pe la un prieten, să bem amândoi câte-o bere şi să ne deprimăm reciproc vieţile, după care să m-avânt cu forţe noi în lupta cu meandrele ştiinţelor. Aşadar mă urc în metrou din Crângaşi spre Bucur-Obor şi constat sictirit că n-am nimic de citit la mine. Eh. O pereche pupăcioasă-n faţă, apoi în dreapta e un individ tânăr cu păr lung, barbă mare, îmbrăcat la patru ace şi cărând un rucsac de munte. O imagine inedită. La Gara de Nord coboară toţi trei şi nu prea mai am obiect de studiu, aşa că de plictis încep să număr niturile de pe uşi. Ştefan cel Mare. Ce nituri mari. Şi oarecum asimetrice. „Urmmm’z’ stn’ţiann Ob’rnn, p’ron dre’pt’nn” – conductorul e clar mai sictirit decât mine. Urc scările ce duc spre ieşire şi văd patru-cinci oameni adunaţi laolaltă. Zăresc şi-un picior întins pe jos. Când ajung lângă ei văd rezemat de perete un băiat plin de praf, ciufulit, care-şi ţine mâna sub haină în dreptul ficatului. Are ochii roşii şi picioarele-i tremură necontrolat din cauza fluxului prea puternic de adrenalină. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga: oamenii sunt cam buimăciţi, nimeni nu mişcă, toţi stau şi se uită la el cu o privire atât de plată, de-ai spune că e o pictură abstractă. O femeie de serviciu de la Metrorex ţine în mână o cană cu apă, adusă de cine-ştie-unde. O altă femeie, într-un palton gri şi tunsă scurt, vorbeşte cu voce scăzută, mai mult pentru ea însăşi: „Doaaamne, Doamne.. Ce oameni.. Da’.. o salvare..”
.. Îl cheamă Cuc Marian Adrian şi e născut pe 1 Decembrie 1988. Lucrează la „Antilopa”, e tâmplar. Are nişte mâini noduroase, murdare şi crăpate de-atâta muncă. Încheieturile degetelor sunt julite şi pline de sânge, cele mai recente urme, căpătate mai mult de la contactul cu peronul decât cu corpurile agresorilor. N-a făcut şcoală prea multă, dar ştie să închege cuvinte dacă-l întrebi de vorbă. Merge pe 18 ani şi locuieşte în comuna Pantelimon, strada Tufişului, numărul 4. Cel puţin atât am reuşit să înţeleg (cu rezerve în ceea ce priveşte numele străzii) din ce mi-a spus înainte să intre complet în stare de şoc şi să se rezume la a ofta ţinându-se de partea dreaptă a abdomenului şi a spune „mă doare..” Casiera dă telefon după ambulanţă şi poliţie, abia după ce întreb dacă a chemat cineva o ambulanţă sau o poliţie. Oamenii încep să se împrăştie; o întreb pe casieră dacă a văzut ce s-a întâmplat şi dacă ar putea să recunoască pe cineva din cei şase. Îmi spune că nu, că au sărit toţi pe el, l-au snopit în bătaie şi după aia au fugit. Şi că au dărâmat stativul portocaliu de ziare gratuite. Arunc o privire: praful aspru şi negru, de metrou, e luat pe alocuri şi tot stativul e plin de ştersături, de urme de degete şi de mâini. Pun mâna pe telefon şi-l sun pe prietenul la care trebuia să mă duc. Îi zic că ajung mai târziu, că e posibil s-ajung pe la poliţie sau pe la spital. Mă-ntreabă dac-am păţit ceva şi-i zic că-s bine, sănătos, şi-n acelaşi timp mă gândesc că am ajuns cu un metrou prea târziu pentru alte veşti. Mă apropii iar de Marian şi-l întreb dacă în afară de partea dreaptă a abdomenului îl mai doare altundeva. Spune că da, ceafa şi piciorul drept. Şi iar se lasă pe mâna dreaptă. Îl întreb cum a ajuns bătut de ăia şase şi-mi spune că loveau foarte tare-n scaune şi el le-a zis să înceteze. Ambulanţa nu mai soseşte, dar dispecerul Metrorex a sunat-o pe casieră de două ori să afle detalii despre eveniment. Mă-nvârt în loc. Pun iar mâna pe telefon şi-i trimit un mesaj prietenului – care stă la cinci minute de staţia de metrou, poate vrea să vină şi el aici, să văd o figură cunoscută, să am cu cine schimba o vorbă. Mă sună-n douăzeci de secunde şi-i zic în cât de puţine cuvinte pot ce s-a întâmplat .. Bateria îmi cedează exact când îl intreb: „Vii sau nu vii?” .. Femeia care vorbea cu voce scăzută îi lasă lângă el nişte bani – cam zece lei – şi pleacă. Îl întreb pe Marian dacă are cu ce să ajungă acasă, în cazul în care nu are unde sta în noaptea asta. Îmi spune că nu are nici un ban, şi-atunci îi las şi eu jumătate din cât am la mine, adică tot zece lei. Gândul îmi zboară automat la taxiuri, la preţurile suplimentare interurbane, la comuna Pantelimon – oare cât de departe e..?
.. Apare ultimul metrou înspre Dristor. Urcă scările un poliţist de la secţia din Piaţa Victoriei, e roşcat şi are nişte fire cărunte şi primul lucru pe care-l face e să ne legitimeze pe toţi. Marian n-are nici un fel de act la el, eu îmi prezint cartea de identitate. Vede că-i trecută adresa din Piteşti şi se-apucă să mă-ntrebe de una, de alta, unde stau în Bucureşti – poliţistul e foarte de treabă, dacă l-aş lăsa, ar uita de ce-a venit şi s-ar apuca să-mi spună despre cine-ştie-ce cunoştinţă din Piteşti. Îi răspund scurt că-s în vizită şi-l întreb ce se poate în privinţa agresorilor. Tocmai se-apucase politicos să-mi spună ceva de-o reclamaţie când coboară scările medicii de pe ambulanţă. O doctoriţă simpatică şi sarcastică şi-un tip tânăr şi săritor – asta a fost prima impresie, care s-a păstrat, cu tot scepticismul meu în ceea ce priveşte serviciile medicale şi poliţieneşti. Îmi repornesc mobilul şi imediat primesc mesaj de la prietenul meu: Nu,nu vin.nu-l cunosc,nu-mi pasa.imi bat capul doar pentru unii oameni. Mmmda. La urma urmei, e şi ăsta un punct de vedere. Îi răspund sec că ajung mai târziu şi apoi reuşesc să uit şi de el, şi de mobil. Doctoriţa îl întreabă pe Marian dacă poate să stea în picioare, iar el dă din cap că nu. Mă ia gura pe dinainte: „.. O.. targă..?” Se uită la mine zâmbind: şi-mi răspunde: „E pe rotile. Dacă vrei, ţi-o aducem s-o cari tu.” Până la urmă fac un scaun de braţe împreună cu poliţistul şi-l ducem aşa la ambulanţă, unde suntem rugaţi să aşteptăm afară în timpul primei consultaţii. Vorbesc cu poliţistul şi-i zic de stativul pentru ziare doldora de amprente, gândindu-mă că sigur vreo doi din ăia şase au mai făcut cunoştinţă cu lecţiile gratis de pian oferite de poliţie. Se uită lung la mine şi-mi zice: „Ei.. Tre’ să vină acu’ echipa de intervenţie.. Ştiu ei ce trebuie făcut.” Uşa se deschide. Marian e nemişcat, întins pe targă, aplecat spre dreapta. Zang! O perfuzie-n venă. Nici nu mişcă la intrarea acului. Stă cu privirea undeva-n dreapta, pe pereţii interiori ai dubei, la figurine cu Mickey Mouse şi Donald – puse acolo pentru menţinerea tonusului psihic, desigur. Doctoriţa e mai miloasă decât o credeam: îi vorbeşte foarte frumos în timp ce-i fixează mai bine cateterul şi-l dădăceşte ca pe viitor să nu se mai amestece aşa, oriunde, că uite câte grozăvii se-ntâmplă. Îi pune o pătură groasă pe el şi-mi zâmbeşte simpatic. E roşcată, puţintică la trup, dar foarte spirituală. Îmi spune că a văzut multe la viaţa ei, spre exemplu săptămâna trecută au doftoricit un individ care atacase pe cineva şi se tăiase singur într-un geam. Şi poliţia l-a lăsat să plece. Şi că e sigură că şi ăştia au să scape, sau chiar dacă au să-i prindă, au să le dea drumul „pe uşa din spate”. Iar eu am văzut prea multe filme, de cred că au să-i prindă. Normal că n-au să păţească nimic, ce, eu nu ştiu că legile-s date prost sau nu-s date deloc, astfel încât oamenii răi scapă nepedepsiţi de cele mai multe ori. .. În sfârşit, apare echipa de intervenţie, adică un al doilea poliţist, mai ţanţoş, dar la fel de simpatic. Două minute de schimbare a datelor lui Marian între medici şi poliţişti, apoi plecăm cu ambulanţa spre Floreasca. Marian nu are pe nimeni de anunţat acasă.
- Te aşteaptă cineva?
- .. Nu.
- Păi cum? Tu cu cine stai, nu cu mama şi cu tata?
- .. Da.
- Păi şi nu te-aşteaptă?
- .. Nu.
- Eu i-aş bate, zău. Păi şi telefon aveţi?
- .. Nu.
- .. Vreun mobil, vreun vecin pe care să anunţăm..?
-.. Nu.
Doctoriţa şi cu mine întrebăm buimaci, când unul, când celălalt. Răspunsurile ni le dă absent, cu faţa îndreptată spre dreapta, spre peretele opus nouă. Ai spune că mai are puţin şi leşină. Odată ajunşi, Marian iese din raza noastră vizuală şi intră cu tot cu targă după o cortină albastră, la secţia de urgenţă. De unde este mutat pe o altă targă, apoi dus pe lângă noi la chirurgie. Mă sperii şi-l întreb pe doctorul de lângă el de ce la chirurgie. Îmi răspunde că e doar pentru stabilirea diagnosticului, oricum trebuie să facă radiografii şi tomografii şi abia apoi vedem dacă rămâne la chirurgie, îl mută la ortopedie sau cine poate şti. Rămân mofluz cu mâinile la piept şi mă uit la poliţişti, care trebuie să aştepte şi ei diagnosticul. S-au întâlnit cu alţi poliţişti, care aşteptau şi ei un alt diagnostic, al unui tip prins la furat într-un garaj şi bătut de proprietar. Mă tot învârt prin holul de triaj şi mi se pare că totul se mişcă acolo cu încetinitorul. Medicii merg agale, asistentele-şi târşâie saboţeii albi, doar pacienţii umblă mai repede, un paradox al ştiinţei medicale. Se pare că cei doi poliţişti au prins drag de mine, mai ales după căutătura şi figura imobilă pe care-o am, îmi povestesc tot felul de întâmplări morbide din spital, cum a venit ţanţoşul acolo cu nevasta care avea o criză biliară şi cum, după patru ore de aşteptat pe sală, nevestii i-a trecut şi criză şi tot şi s-a întors acasă.. Pufnesc în râs mai mult să le fac pe plac. Mă întreabă unde stau, unde vreau să merg în noaptea aia. Le spun că trebuie să ajung în Colentina. Sună după o maşină şi-mi zic că mă duc ei, că tot trebuie să meargă la Bucur-Obor, să-i ia o declaraţie casierei martore. Le mulţumesc frumos şi mă duc să-mi cumpăr o ciocolată caldă de la automatul de pe hol, cel din dreapta; pentru că cel din stânga îmi refuza bancnota. Îl întreb pe roşcat mai mult din scepticism cum pot să aflu detalii despre mersul cazului, şi el îmi zice să mă adresez poliţiei de metrou, cu sediul în Piaţa Unirii. Beep-beep. Beep-beep. Mesaj de la prietenul meu: Ma culc,pic de somn.distractie placuta.pare rau – mă bosumflu şi golesc păhăruţul de ciocolată caldă din două guri. Roşcatul se duce până la targa lui Marian să-l întrebe dacă vrea să depună o reclamaţie. Spune că da, dar atunci are să trebuiască să vină însoţit de-un părinte, fiind încă minor. Eu nu mai am nici un chef să stau pe internet, simt doar că vreau să beau ceva rece şi să fac un duş. Afară, le zic poliţiştilor că nu e cazul să mai merg cu ei, că trebuie să ajung în Crângaşi. Cel ţanţoş se oferă să mă ducă până la secţia 20, care e la două minute de mine – roşcatul a ieşit la o ţigară. Îi mulţumesc şi-i spun că vreau mai întâi să ştiu cum rămâne cu Marian. Iese o doctoriţă care anunţă cu voce tare că diagnosticul e gata. Poliţiştii se îndreaptă spre ea şi o-ntreabă care diagnostic. Rămâne blocată o secundă, apoi adaugă: „.. Cel cu garajul.” Poliţiştii zâmbesc şi intră în salonul de urgenţe de unde apar cu un om pansat la gât şi legat cu cătuşe. Îs toţi trei cu gura pân’ la urechi, probabil că se cunosc de ceva vreme. În timp ce ies, poliţiştii îl ţin chiar prieteneşte pe după gât pe oaspetele lor. Ţanţoşul îmi şopteşte complice că băieţii ăia aşteptau acolo de la zece seara. Mă uit la ceas: doisprezece şi treizeci şi cinci. Mmmmamă. Îl prind iar pe doctor – care defila cu un aer arogant de mă scotea din sărite – şi-l întreb când se dă diagnosticul pentru Marian, băiatul agresat în staţia de metrou; de parcă-l întreb când se deschide la aprozar. Mă priveşte cu jumătăţi de ochi şi-mi spune că are să stea în noaptea asta sub investigaţii, şi abia mâine să vedem. Ţanţoşul prinde informaţia din zbor şi sună după maşină. În zece minute sunt invitat într-o Dacie şi dus acasă. Pe drum, conversaţii poliţieneşti de complezenţă: câte grozăvii şi atrocităţi se-ntâmplă-n lume. Uite, el a avut acum o săptămână un caz în care două găşti s-au tăiat cu cuţitele. Când a ajuns el acolo, deja cel mai mare dintre toţi (care avea 15 – cinci-spre-ze-ce ani) era hăcuit pe figură, cu fălcile şi buzele făcute ferfeniţă, de i se vedeau toţi dinţii. De la ce-a pornit toată tărăşenia? Cică s-au întâlnit pe internet, s-au apucat să se înjure, s-au întâlnit apoi şi faţă-n faţă şi unul a scos cuţitul. A fost suficient.
.. Toate aceste evenimente au avut loc în noaptea trecută, într-un interval de două-trei ore. Nu garantez pentru ce s-a întâmplat înainte să cobor din metrou – e doar cum îmi imaginez eu lucrurile, bazându-mă pe mărturiile celor ce-au fost, oarecum, de faţă; şi oare cât de departe am fost de adevăr? – dar apoi am prezentat totul cât am putut de obiectiv şi abţinându-mă de la orice comentarii prea insinuante sau maliţioase. Desigur că oi fi uitat nişte detalii sau amănunte, dar aveţi să mă iertaţi. Scriu puţin incoerent, scriu altfel, scriu la cald; memoria nu a avut încă timp să aşeze la locul lor toate evenimentele din seara asta. Nimic neobişnuit, au să spună unii dintre voi, un puşti a mâncat bătaie de la alţi şase. Se întâmplă altele şi mai şi, nu trebuie să se facă atâta caz. Bineînţeles, sunt întâmplări şi situaţii cu mult mai dramatice decât asta. Dar ideea de relativ nu funcţionează atunci când vorbim de agresiuni, de fărădelegi. Nu pentru mine, cel puţin. Mi-aduc aminte de asta: Now, we must all fear evil men. But there is another kind of evil which we must fear most, and that is the indifference of good men. “The Boondock Saints” rămâne unul din filmele mele preferate. N-am fost şocat sau marcat foarte puternic de ce-am văzut şi auzit în seara asta, dar m-a încercat un sentiment teribil de sictir şi de inutilitate când mi-am dat seama că ăia şase nemernici au să rămână probabil în libertate. Şi mă gândesc când dracului au să-nlocuiască trenurile vechi, cele cu vagoane separate de pe magistralele galbenă, roşie şi verde cu trenuri noi, la fel ca pe cea albastră. Măcar acolo-s nişte agenţi de securitate care pot interveni în astfel de cazuri. Şi când au să se facă reglementări în domeniul sanitar, şi.. .. Şi gata. Că am minţile-n toate părţile. .. Am început să scriu primele rânduri imediat ce am ajuns acasă, şi se simte. .. Ironic, e un lucru scris – din nou – sub impulsul evenimentelor, şi nu unul din textele pe care le aveam pregătite deja.
