azi vroiam să scriu despre ceva d-al meu, la fel, pe jumătate inteligibil, cu trimiteri, cu paralele, cu draci.
şi a ieşit un prim capitolaş dintr-o cărticică uşurică de aventuri.
habar n-am ce-are să fie, n-am nici o schemă, urmează ceva scris în câteva zeci de minute.
Această carte este dedicată în primul rând plictiselii care mă face să-mi ies din pepeni şi să apăs pe butoane.
Capitolul 1 – În care descoperim că nu e întotdeauna de bun augur să faci baie înainte de prânz.
Valurile bufneau calm, acoperind şi descoperind ca nişte vitralii tulburi grotele de sub faleza prea abruptă până şi pentru şopârlele ce mişunau pe Insula Mică a Tropicului Şobolanului. Parcă niciodată nu fusese atât de cald. Şi nu era nici o rază de soare, pătura subţire şi densă de nori acoperea discret şi hotărât tot cerul, din orizont în orizont.
Nici o vietate nu dorea să se mişte prea mult într-o asemenea zi. Pescăruşii stăteau răzleţiţi pe capetele de stânci negre care ieşeau din apă şi se mutau legănat de pe un picior pe altul la fiecare pală de briză cu stropi care mai ajungea la ei, strângând agale din ochi, a deranj plictisit. Dacă te uitai în sus, pe pereţii falezei puteai să vezi năpârcile mari cât antebraţul unui marinar trecut de prima vârstă, încremenite de ore în aceeaşi poziţie. Foarte rar, câte una mai curajoasă se aventura un metru-doi înspre zona de surplombă, dar, cum dădea de piatra udă şi alunecoasă, se întorcea repede în locul de mai înainte, zvâcnind precaut din coadă.
Plaja era cu desăvârşire pustie. Prin centura de junglă ce servea de zid donjonului de stâncă se mai auzea câte un foşnet, urmat la scurt timp de o bufnitură sau un mic trosnet, semn că încă o nucă de cocos se copsese prea tare şi nimerise un loc neprielnic pentru odihnă. Malul oceanului era atât de tulbure, că nu puteai înţelege unde se sfârşeşte nisipul şi unde începe apa. Sau poate nici nu era nevoie să înţelegi, pentru că nimănui nu-i păsa prea mult. Cu atât mai puţin singurului crab de pe plajă, care stătea sictirit, într-o rână, sub o jumătate de nucă de cocos ce mai avea puţin şi prindea rădăcini cu el cu tot.
Sătul şi el de peisajul ăsta în care nu se întâmpla nimic notabil, căpitanul aruncă din poignée pe masă ocheanul îmbrăcat în alamă cu care până atunci supraveghease rasul valului pe faleză şi începu să bată darabana cu degetele pe balustrada pupei. De ce dracu’ nu ieşeau odată? Trei dintre cei mai buni oameni ai lui, aflaţi sub vraja unui idiot bătrân care credea că a găsit comoara tuturor piraţilor vieţii. Dacă se-ntorc fără nimic, avea să-l spânzure de catarg pe respectivul idiot, făcea umbră mării degeaba, mânca şi (mai ales!) bea cât trei şi, cel mai rău, de când pusese piciorul pe nava lui, acum patru luni, exercita o influenţă negativă asupra echipajului. Îi ameţise pe toţi cu vise de îmbogăţire şi cu poveşti despre avuţii nesfârşite scufundate-n cele mai negre găuri ale mării, de nu mai auzea altceva la masă decât frânturi din planurile de expediţie care se făceau fără să-l întrebe nimeni pe el, căpitanul, măcar dacă vrea să participe. Tot de patru luni, căpitanul slăbise câteva kilograme. Astfel de lucruri te fac să-ţi pierzi pofta de mâncare.
Miji din ochi şi încheieturile degetelor i se albiră, încleştate pe balustradă. La nici 40 de yarzi de la capul de sud al falezei ieşise la suprafaţă butoiaşul de semnalizare al echipei. "Bun, deci ies", se mai linişti căpitanul. Butoiaşul de semnalizare era de fapt un cimpoi din piele de balenă de vreo patru vedre, care, în timpul scufundărilor, stătea legat strâns pe spatele omului care se ducea la cea mai mare adâncime, şi care, de obicei, era şi cel mai experimentat scufundător, care-şi lega şi un bolovan de mijloc. Echipele erau de obicei de trei până la cinci oameni, dispuşi vertical şi în mod egal pe linia scufundării, fiecare având sarcinile bine trasate. La întoarcere, cel mai de la suprafaţă membru al scufundării desfăcea cureaua de legătură a butoiaşului şi cimpoiul zbura în sus, fiind legat de primul om doar printr-o coardă subţire de bambus. Dacă nu apărea butoiaşul, nu apăreau nici oamenii; nu de puţine ori, cel de dedesubt, pierzându-şi cunoştinţa, era ridicat de la sine de pielea de balenă şi servea de plută pentru ceilalţi. Ordinele erau clare: nimeni nu era abandonat. Fiecare membru al echipajului avea o experienţă formidabilă şi purta cu sine atâtea secrete, încât nici nu se punea problema să lase vreun cadavru în urmă. Mântuitorii de Suflete l-ar fi simţit imediat şi ar fi fost doar o chestiune de timp până când Gudrun s-ar fi trezit cu o mică flotă de crucişătoare pe urmele ei. Era mai mult o măsură de precauţie şi instinct de conservare, decât o dovadă de loialitate.
Două scăfârlii rase ca-n palmă apărură lângă butoiaş, Doppler şi Frisk. O sclipire încruntată trecu prin ochii căpitanului: Jair era încă sub apă. se uită la ceas: trecuseră, totuşi, 12 minute. O astfel de scufundare n-ar fi trebuit să dureze mai mult de 10 minute, era evident că ceva mergea prost. Căpitanul mai bocăni de vreo patru-cinci ori cu degetul mare în balustradă, apoi dădu comanda fără să-şi mute privirea de la butoiaş:
- Lăsaţi barca.
Funiile vâjâiră uşor şi imediat se auzi plescăitul lemnului căzut în apă. În acelaşi moment apăru şi capul lăţos al lui Jair lângă butoiaş, dar se vedea clar că omul are probleme. Se mişca în voia valului, apa îl acoperea tot timpul iar Doppler şi Frisk îl susţineau cât puteau la suprafaţă.
"Pe toate monezile de aur roşu ale aztecilor, scufundarea asta ar fi trebuit să fie o joacă de copii!" Căpitanul se mută în silă la tribord, unde barca, împreună cu cei trei recuperaţi din apă, tocmai aruncase parâma. Se săturase până-n gât de toată afacerea asta, aproape la fiecare scufundare făcută în locurile indicate de bătrânul Histroodt se întâmpla câte ceva. Ba un cap spart de-un colţ desprins ca din întâmplare dintr-o stâncă subacvatică, ba un banc de ţipari-gigant care atunci şi-au găsit să se joace în zona scufundării, ba o mână zdrelită în coarda de bambus, ghinioanele se ţineau lanţ. Şi problema era că nu găsiseră nimic. Praf, nisip, pietre, câteva cercuri de butoaie mâncate de sare şi năpădite de alge şi scoici, îngropate în nisip de zeci de ani, asta era tot ce strânseseră de patru luni încoace. Nimic din toate astea nu era măcar comestibil, darămite valoros. Căpitanul îşi făcea deja un plan cum, după prânzul frugal, are să strângă tot echipajul pe punte şi are să-l demaşte pe Histroodt ca fiind un şarlatan sau un nebun, încă nu se hotărâse, iar mai apoi are să-l înalţe fără multă vorbă într-o funie de catarg. La sfârşit, are să-i arunce leşul sfrijit în mare. Pierdea deja prea mult timp pentru nişte închipuiri ale unui om despre care nu ştia aproape nimic şi care ameninţa să-i accidenteze tot echipajul.
Scripeţii se învârteau smucit, iar barca ajunse repede la scara de sus. Doppler şi Frisk îl luară pe Jair şi îl puseră pe punte. O gleznă îi era strivită şi la cap avea o lovitură urâtă, din care sângele curgea pulsând. Stăpânindu-se cu greu să nu se ducă în cabina lui Histroodt şi să-l scurteze c-un cap, Căpitanul blestemă cumplit în barbă, îngenunche lângă Jair şi strigă apoi răguşit după rom, apă dulce şi feşe. Avea să vadă imediat dacă laba piciorului mai putea fi salvată. Până atunci, se uită scurt pe sub sprâncene în sus la ceilalţi doi care, şiroind, în picioare, nu îndrăzneau să-i susţină privirea. În momentul acela, se auzi clopotul spart al bucătăriei.
– Masa e gata, mârâi Căpitanul.
MAREA GUDRUN
"De fiecare dată când ai impresia că ştii ce faci, nu uita că provii pe jumătate dintr-o femeie."
(Subsemnatul)
(Probabil mama mea e singura femeie care face excepţie de la motto-ul cu pricina.)
Această carte este dedicată în primul rând plictiselii care mă face să-mi ies din pepeni şi să apăs pe butoane.
Capitolul 1 – În care descoperim că nu e întotdeauna de bun augur să faci baie înainte de prânz.
Valurile bufneau calm, acoperind şi descoperind ca nişte vitralii tulburi grotele de sub faleza prea abruptă până şi pentru şopârlele ce mişunau pe Insula Mică a Tropicului Şobolanului. Parcă niciodată nu fusese atât de cald. Şi nu era nici o rază de soare, pătura subţire şi densă de nori acoperea discret şi hotărât tot cerul, din orizont în orizont.
Nici o vietate nu dorea să se mişte prea mult într-o asemenea zi. Pescăruşii stăteau răzleţiţi pe capetele de stânci negre care ieşeau din apă şi se mutau legănat de pe un picior pe altul la fiecare pală de briză cu stropi care mai ajungea la ei, strângând agale din ochi, a deranj plictisit. Dacă te uitai în sus, pe pereţii falezei puteai să vezi năpârcile mari cât antebraţul unui marinar trecut de prima vârstă, încremenite de ore în aceeaşi poziţie. Foarte rar, câte una mai curajoasă se aventura un metru-doi înspre zona de surplombă, dar, cum dădea de piatra udă şi alunecoasă, se întorcea repede în locul de mai înainte, zvâcnind precaut din coadă.
Plaja era cu desăvârşire pustie. Prin centura de junglă ce servea de zid donjonului de stâncă se mai auzea câte un foşnet, urmat la scurt timp de o bufnitură sau un mic trosnet, semn că încă o nucă de cocos se copsese prea tare şi nimerise un loc neprielnic pentru odihnă. Malul oceanului era atât de tulbure, că nu puteai înţelege unde se sfârşeşte nisipul şi unde începe apa. Sau poate nici nu era nevoie să înţelegi, pentru că nimănui nu-i păsa prea mult. Cu atât mai puţin singurului crab de pe plajă, care stătea sictirit, într-o rână, sub o jumătate de nucă de cocos ce mai avea puţin şi prindea rădăcini cu el cu tot.
Sătul şi el de peisajul ăsta în care nu se întâmpla nimic notabil, căpitanul aruncă din poignée pe masă ocheanul îmbrăcat în alamă cu care până atunci supraveghease rasul valului pe faleză şi începu să bată darabana cu degetele pe balustrada pupei. De ce dracu’ nu ieşeau odată? Trei dintre cei mai buni oameni ai lui, aflaţi sub vraja unui idiot bătrân care credea că a găsit comoara tuturor piraţilor vieţii. Dacă se-ntorc fără nimic, avea să-l spânzure de catarg pe respectivul idiot, făcea umbră mării degeaba, mânca şi (mai ales!) bea cât trei şi, cel mai rău, de când pusese piciorul pe nava lui, acum patru luni, exercita o influenţă negativă asupra echipajului. Îi ameţise pe toţi cu vise de îmbogăţire şi cu poveşti despre avuţii nesfârşite scufundate-n cele mai negre găuri ale mării, de nu mai auzea altceva la masă decât frânturi din planurile de expediţie care se făceau fără să-l întrebe nimeni pe el, căpitanul, măcar dacă vrea să participe. Tot de patru luni, căpitanul slăbise câteva kilograme. Astfel de lucruri te fac să-ţi pierzi pofta de mâncare.
Miji din ochi şi încheieturile degetelor i se albiră, încleştate pe balustradă. La nici 40 de yarzi de la capul de sud al falezei ieşise la suprafaţă butoiaşul de semnalizare al echipei. "Bun, deci ies", se mai linişti căpitanul. Butoiaşul de semnalizare era de fapt un cimpoi din piele de balenă de vreo patru vedre, care, în timpul scufundărilor, stătea legat strâns pe spatele omului care se ducea la cea mai mare adâncime, şi care, de obicei, era şi cel mai experimentat scufundător, care-şi lega şi un bolovan de mijloc. Echipele erau de obicei de trei până la cinci oameni, dispuşi vertical şi în mod egal pe linia scufundării, fiecare având sarcinile bine trasate. La întoarcere, cel mai de la suprafaţă membru al scufundării desfăcea cureaua de legătură a butoiaşului şi cimpoiul zbura în sus, fiind legat de primul om doar printr-o coardă subţire de bambus. Dacă nu apărea butoiaşul, nu apăreau nici oamenii; nu de puţine ori, cel de dedesubt, pierzându-şi cunoştinţa, era ridicat de la sine de pielea de balenă şi servea de plută pentru ceilalţi. Ordinele erau clare: nimeni nu era abandonat. Fiecare membru al echipajului avea o experienţă formidabilă şi purta cu sine atâtea secrete, încât nici nu se punea problema să lase vreun cadavru în urmă. Mântuitorii de Suflete l-ar fi simţit imediat şi ar fi fost doar o chestiune de timp până când Gudrun s-ar fi trezit cu o mică flotă de crucişătoare pe urmele ei. Era mai mult o măsură de precauţie şi instinct de conservare, decât o dovadă de loialitate.
Două scăfârlii rase ca-n palmă apărură lângă butoiaş, Doppler şi Frisk. O sclipire încruntată trecu prin ochii căpitanului: Jair era încă sub apă. se uită la ceas: trecuseră, totuşi, 12 minute. O astfel de scufundare n-ar fi trebuit să dureze mai mult de 10 minute, era evident că ceva mergea prost. Căpitanul mai bocăni de vreo patru-cinci ori cu degetul mare în balustradă, apoi dădu comanda fără să-şi mute privirea de la butoiaş:
- Lăsaţi barca.
Funiile vâjâiră uşor şi imediat se auzi plescăitul lemnului căzut în apă. În acelaşi moment apăru şi capul lăţos al lui Jair lângă butoiaş, dar se vedea clar că omul are probleme. Se mişca în voia valului, apa îl acoperea tot timpul iar Doppler şi Frisk îl susţineau cât puteau la suprafaţă.
"Pe toate monezile de aur roşu ale aztecilor, scufundarea asta ar fi trebuit să fie o joacă de copii!" Căpitanul se mută în silă la tribord, unde barca, împreună cu cei trei recuperaţi din apă, tocmai aruncase parâma. Se săturase până-n gât de toată afacerea asta, aproape la fiecare scufundare făcută în locurile indicate de bătrânul Histroodt se întâmpla câte ceva. Ba un cap spart de-un colţ desprins ca din întâmplare dintr-o stâncă subacvatică, ba un banc de ţipari-gigant care atunci şi-au găsit să se joace în zona scufundării, ba o mână zdrelită în coarda de bambus, ghinioanele se ţineau lanţ. Şi problema era că nu găsiseră nimic. Praf, nisip, pietre, câteva cercuri de butoaie mâncate de sare şi năpădite de alge şi scoici, îngropate în nisip de zeci de ani, asta era tot ce strânseseră de patru luni încoace. Nimic din toate astea nu era măcar comestibil, darămite valoros. Căpitanul îşi făcea deja un plan cum, după prânzul frugal, are să strângă tot echipajul pe punte şi are să-l demaşte pe Histroodt ca fiind un şarlatan sau un nebun, încă nu se hotărâse, iar mai apoi are să-l înalţe fără multă vorbă într-o funie de catarg. La sfârşit, are să-i arunce leşul sfrijit în mare. Pierdea deja prea mult timp pentru nişte închipuiri ale unui om despre care nu ştia aproape nimic şi care ameninţa să-i accidenteze tot echipajul.
Scripeţii se învârteau smucit, iar barca ajunse repede la scara de sus. Doppler şi Frisk îl luară pe Jair şi îl puseră pe punte. O gleznă îi era strivită şi la cap avea o lovitură urâtă, din care sângele curgea pulsând. Stăpânindu-se cu greu să nu se ducă în cabina lui Histroodt şi să-l scurteze c-un cap, Căpitanul blestemă cumplit în barbă, îngenunche lângă Jair şi strigă apoi răguşit după rom, apă dulce şi feşe. Avea să vadă imediat dacă laba piciorului mai putea fi salvată. Până atunci, se uită scurt pe sub sprâncene în sus la ceilalţi doi care, şiroind, în picioare, nu îndrăzneau să-i susţină privirea. În momentul acela, se auzi clopotul spart al bucătăriei.
– Masa e gata, mârâi Căpitanul.
