(e, lăsaţi, că n-aţi murit de spaimă, cât n-am scris eu. iacătă, pe scurt, o relatare ca de la bloggerii ăia meseriaşi, pe care-i aveţi toţi în blogroll şi nu-i citiţi niciodată.)
prima zi. sunt cu autobuzul în cluj, în drum spre, unde altundeva, strada piteşti. mă aşez frumos, ca omul, pe cel mai paranoic loc liber pe care l-am găsit. vorbind cu groparu, îmi spune că tre' să cobor undeva pe memorandumului, drept pentru care întreb un megieş clujean peste câte staţii ar veni asta.
- să tot fie, aşa, vreo şasă. mereţ', mereţ', după care, la a şasa, d-aici, cu asta, vă daţ' jos.
mai stau oleacă, număr vreo două staţii, omul care m-a îndrumat coboară. mă gândesc să mai întreb un cetăţean, să fiu sigur.
- apăi, mai sunt vreo şasă staţii, să ştiţ'.
moment în care mai mulţi călători se vâră-n vorbă, de unde aflu că ar fi patru, şasă, doă şi chiar trii staţii, (variantă primită cu dezaprobare unanimă, ca un biet număr impar, rătăcit în devălmăşia numărătorii de ploi din doi în doi). n-am înţeles nimic şi mă hotărăsc să-ntreb mai încolo, că oricum, nu mă grăbeam nicăieri.
la următoarea se urcă un cerşetor. da, şi la cluj. are multe haine pe el, şi cred că tocmai am descoperit încă o tactică de-ale lor: iarna îi vezi numa-ntr-o bluziţă de pijama cu şosete, negri de frig, iar vara vin cu pufoaica pe ei la lucru, să vadă lumea cât suferă. drept e, că nici să le dai bani să se dezbrace parcă nu-ţi vine. textul e arhicunoscut: "'mgniezău.. aveţ.. posibilitatea.. mare.. sfântu'.. ajute.. sănătate.." - turuie ca din prompter, fără intonaţie. şi mă uit la el. liniştit, omul se plimba cinci paşi înainte, cinci paşi înapoi, cu ochii într-un ziar, pe care-l citea în timp ce recita, cu o uşoară încruntare de la concentrarea depusă pentru atenţia distributivă. m-am simţit de parcă am intrat fără să vreau la el în birou şi l-am deranjat din pauza de masă.
încă o staţie. se urcă o mamă şi un copchil de vreo 4 ani, care copchil începe să escaladeze scaunul de lângă mine. îi dau o mână de ajutor şi-l aşez pe scaun. puştiul, frumos foc, nici nu se-aşează bine că-mi trânteşte un
- mulţumesc!
de răsună autobuzul. la două secunde distanţă, îmi vâră un dos de mână sub nas:
- am ceas!
există copii pe care n-ai cum să nu-i iubeşti din prima. pe încheietură avea un cesuleţ cu verde şi galben şi cu nişte michimauşi, drept pentru care, am făcut cunoştinţă. îl cheamă andrei şi se duce la serbarea de la el de la grădiniţă, unde are să fie un câine "mare, nu mic!", de altfel, cel mai important câine de la serbare. andrei e un puşti care vorbeşte mult şi coerent iar maică-sa e toată un zâmbet.
cobor la un semafor, între staţii, pentru că - evident - am ratat staţia corectă. şoferul mă priveşte cu reproş:
- apăi, dacă cinci persoone v-or zis unghe să coborâţ'..
în sfârşit, ajung la groparu. el spune că nu-i corporatist, dar îl trădează ţigara fumată la colţul firmei. mă ţucă până şi din ochi, apoi mă ia şi mă-ndrumă rapid spre ceva locuri de pierzanie ale clujului: gambrinus, irish pub, fundul someşului. pentru un sibian mutat în cluj, la fel ca şi pentru un clujean născut în sibiu, groparu vorbeşte cu viteza unui craiovean din bacău.
aleg să ajung în gambrinus, care se pregăteşte de concert maya, împlinesc oamenii ăia un an de zgomot şi-şi lansează şi-un videoclip. mă pun, ostăşeşte, pe băut. jagermeister. nimeresc cu numiţii richard, roje şi benny, toţi, români pursânge, cu care terminăm jagerul din gambrinus, că era prea mult şi nu mai aveau oamenii ce face cu el.
seara vine cu un fel de muzică de la electric brother, într-o curte interioară cu pereţi înalţi, unde mă văd cu redcrew şi kidu’, care erau la lucru, deci nu i-am deranjat şi-am plecat repejor. merem la concertul maya, unde fac cunoştinţă cu mişu călian, apoi omul se duce în treaba lui de solist. la cântare, lăsăm fiţele deoparte şi ne punem să bem ca nişte copii de trupă veniţi dintr-un marş prin bărăgan, theodora vrăjea artişti, groparu dădea retweet-uri şi aminda era ca un fel de rogue din x-men, că de te-apropiai cât să pună mâna pe tine, picai din picioare. când era muzica mai în toi, groparu cu theodora şi cu mine ne-aruncăm direct în mijlocul mosh-pit-ului, fază la care urcă aminda pe scenă şi cântă o bucată de cântec cu maya şi cu mişu, de mă aşteptam să văd sutiene zvârlite pe scenă, ca la concertele limp bizkit, dacă fetele din cluj ar purta, vreuna, sutien sau dacă maya ar cânta ca limp bizkit (stilul abordat: un melo-folk-rock).
după care decretăm, aminda, theodora, roje şi cu mine (care habar n-aveam), că trebuie să ajungem în my way, să ne ostoim cum trebuie cheful de hăuleală. groparu a fugit că avea nu ş’ ce treabă cu o gagică, de ne-a-mpuiat capul cu ea, îi tot zicea "nevastă-mea" (mă rog, treaba lor cum se-alintă, am auzit şi mai rău). care, în my way, n-am stat prea mult, că nu ne-a invitat nimeni la hăulit, iar noi suntem civilizaţi şi nu dăm buzna pe scenă, să cântăm ce vrem noi. drept pentru care am ajuns în taufăr (care cred că se scrie taufer), unde roje a băgat pianul şi microfonu-n priză ş-am stat s-ascultăm un piano bar ad-hoc până pe la un trei şi ceva, când “hai acasă”, care-am ajuns în pădurea baciu, aia cu iele şi extratereştri, unde am şi răpit doi, iar pe restul i-am pus pe fugă sau i-am otângit. păi ce, numa’ ei?! după care fix am adormit înlăuntrul patului, de nu m-am mai trezit până-n zori, că mă uitam pe geam şi speram să fie 12 ziua, şi nu vreţi să ştiţi cât de cumplit înjur în gând, să nu trezesc toată casa.
mai departe, să vă zic ce gazdă genială poate să fie aminda, care a plecat o zi ş-o noapte să cânte în deplasare şi mi-a lăsat două rânduri de chei pe mână, de la casă şi de la maşină, de parcă eram cămătarul ei personal şi ne ştiam de când eram mici. aminda stă într-o casă cu grădină, în ceea ce am aflat că se numeşte dâmbu rotund, un loc de poveste, pe deal, că aici străzile au înclinaţie de derdeluş extrem, de-ţi vine să-ţi durezi casă numa' să vezi iarna cum se duc copiii la vale pe sănii. aşadar, după ce am făcut ochi în mod corespunzător, m-am trezit cu maşina prin cluj.
dacă eşti din altă ţară şi ajungi în cluj, cu maşina e mult mai simplu decât cu autobuzul. pentru început, benzinăriile din cluj nu au harta clujului. nici măcar de vânzare. ospitaliere, benzinăresele mi-au oferit hărţi pentru bucureşti, arad, viena, budapesta, serbia, europa, ungaria, românia şi, probabil, aveau şi pentru beiuş, dar nu cluj. foarte de ajutor mi-au fost. în schimb, publicaţia clujeană "piaţa" prezintă (din ce-am înţeles, la fiecare ediţie), o hartă a clujului, pe detalii, denumiri şi intitulări, la mijlocul dânsei. bravo, publicaţia clujeană "piaţa"! bravo!
spre seară, adela îmi spune la telefon că şi-a “scrântit piciorul”. nasol, zic, imaginându-mi că are o gleznă cât toate zilele, pulsatorie, tumefiată şi tristă. şi ajung s-o văd (pe adela): pe tocuri, proaspătă ca o floare de mai, şontâcăia, ce-i drept, din stângul. şi apoi îmi descoperă leziunea: avea un deşt (arătător sau mijlociu) învineţit la ultima falangă şi ieşit puţin din ambientul general. noroc că adela poartă păr lung şi mănâncă cireşe, caracteristici care-i dau un farmec aparte, de glumeaţă şoldie.
mno, şi, după aia, următoarea zi, parcă ştiu c-am mers la picnic, pe malul unui lac, care era mare şi impunător şi avea un han pe partea ailantă, unde cânta un domn la o nuntă şi am auzit şi ghiersuri maghiarice, de unde mi-a tradus aminda că "o balenă care zboară", "ce intră trebuie să şi iasă" şi "când oi creşte mare, ţi-oi f*te un şut în fund". deci, e adevărat ce ziceau ăia de la timesnewroman: limba ungurească e o înşiruire de sunete alese la întâmplare.
la piano bar (aminda & roje, marţi & duminică, taufer, cluj, românia, duceţi-vă, ignoranţilor), au venit şi trei fiinţe prietene cu aminda, adică ioanandrelena, care erau ca cele trei graţii, care eu sunt fan elena, că face poante de-mi fac tricou şi cu ea, nu numa’ cu irina ursu, care e tot la spălat, tricoul, nu irina.
ş-apoi am făcut un mini drink club, care băi, ştefane, îţi mai aduci aminte cum ai ieşit tu de la mine din baie, liniştit, cu capacul de la wc, decretând că "s-a desprins"; ei bine, acuma a fost ok, că am băut pentru stomatologi, "noi începuturi" (aici, aminda a scos cărămida originalităţii şi-a dat cu ea de masă), iar elena sigur a făcut o poantă foarte tare, nu mai ştiu care, dar am încredere în ea.
oricum, am ajuns în minunatul sat popeşti, unde m-am împrietenit cu un cal pe care-l cheamă ariston, ca pe ăla din şatra, nu ca pe ăla din altex, şi era închis la restaurantul sătesc, deci am mers pe deal cu fiecili, am cules grâu, ne-am făcut fotosinteza şi-am făcut poze din care pariez că nu scap netăguit pe facebook.
şi poate vreţi să ştiţi unde fac repetiţii cei din trupa hazard, care e o casă cu etaj şi un ditamai cireşul în curte şi nişte răzoare de ceapă mai încolo, de stai şi te gândeşti cum de nu i-ai văzut încă la tezaur folcloric, să intre imediat după melodia aia cu calul alb şi fata (mulţumim, domnule dumitru fărcaş).
şi n-aveţi voi idee ce mişto e-n cheile turzii. ce-i drept, nici eu n-aveam, dar acum e musai de-ntors şi stat un week-end. trasee de cocoţ pentru toate levelurile, stânci de sărit în apă, apă, stânci de rapel, peisaje de stai în cap, plăji, pietre, cărări, soare, o bunăciune de ospătăriţă frumoasă de pici la restaurantul de la intrarea-n chei, şi dacă mai ai noroc şi de-un câne pe care-o cheamă baha, şi care e un fel de veveriţă-şobolan, neagră, lungă şi lucioasă, dar foarte simţită (cluuuj, no), e şi mai mişto. acolo am fost cu fiecili (amindrelena) şi cu un ficior, robert, pre numele lui, care am înţeles că nu tre’ să spun că e “turmenegervunk”, că îl caută oamenii ăia înnebuniţi.
azi sunt în aceeaşi vacanţă ca şi ieri, şi alaltăieri. groparu, fiind obligat la viaţa lui să meargă la lucru, s-a întors azi-noapte dintr-a doisprezecea poruncă a lui hercule, deci abia azi a reuşit să stea la o masă cu mine şi să vorbească liniştit şi calm vreo jumătate de oră (l-am înregistrat pe ascuns, descompun eu acasă mp3-ul, îl ascult pe-ndelete, vreo 4 ore, la viteză redusă), care am ajuns la concluzia că îşi face aniversarea de-un an cu gagica aia a lui, "nevastă-sa", pe barcă la mine. dacă n-o fi un an, nu-i bai, îs doi. hai, maxim trei, să le mai crească şi pruncul, să fie ca-n waterworld.
fiind soare, am să revin laumomendat cu echinocţii d-ale mele, deocamdată na-vă doar o tură de nieaouwn.
acestea fiind spuse, io mă duc să caut un cargus, fan courier, dhl, ceva. am de trimis nişte elemente etno-goa către anuşca, drept răsplată că îndură atâta bucureştiul, unde e mişto să locuieşti, dar doar cât să te trezeşti să pleci în călătorie.
