Tuesday, April 16, 2013

de ce nu e bine să ajuţi oamenii când eşti eu.

de câţiva ani încoace, aprilie e luna care mă trozneşte cel mai rău. şi, culmea, fix când am aplecări spre a face lucruri bune pentru semeni.

aprilia trecută, pe vremea asta, eram într-o grădină de prin bucureştii noi, mânuind plin de zel un topor nou-nouţ, luat din piaţă, scos din ţiplă, proaspăt ascuţit. victima era o magnolie sortită pieirii de buldozerele rele, iar gândul proprietarei dezesperate era s-o împart în diverse ramuri, care, sădite apoi în alte zări de soare pline, să devină alte magnolii.

a durat o fracţiune de secundă, cât să mă uit la o floare de magnolie din dreapta, în timp ce ţineam cu stânga creanga pe care aveam de gând s-o despart de trunchi. mâna dreaptă, care ţinea toporul, plecase deja. iar lama s-a înfipt zdravăn în mâna stângă, cam de deasupra scafoidului, trecând pe la trapezium, până la metacarpianul 1. oprindu-se în tendon, nici n-a mai mers mai departe, la oase. adâncă era, sângele-n valuri curgea, asfaltul se păta, ambulanţa venea. rezultat: patru copci interioare, patru exterioare. şi-acum îmi mai simt tendonul.

succesul crăcilor de magnolie răsădite în colţurile lumii a fost răsunător. deci, în aceeaşi zi, am înfipt un băţ cu flori în pământ şi l-am udat. la cam două minute după ce am golit stropitoarea şi mă pregăteam să-mi schimb bandajul la mână, o domnişoară binevoitoare mi-a susurat cuvântul marcotaj (MARCOTÁJ (‹ fr.) s. n. Tehnică horticolă de multiplicare vegetativă a plantelor care presupune separarea organelor vegetative de planta mamă numai după înrădăcinarea lor, obținută prin marcotare. Poate fi natural (ex. la mur, iederă etc.) sau artificial, atunci când ramura ce urmează să servească înmulțirii este pusă de către cultivator în contact cu solul pentru a da rădăcini adventive și apoi separată de planta mamă (ex. la vița de vie).), şi că doar de el depinde tipul ăsta de multiplicare a magnoliei, prin crăci. motiv pentru care am băut nişte rom, să uit. n-am uitat.

***

flash forward, aprilia asta. mai precis, azi. adorm la şase şi jumătate dimineaţa, mă trezesc la şapte. fair enough, promisesem unor oameni că le transport un aragaz şi o mamă (soacră) dintr-un oraş într-altul. mă-mbrac, mă spăl, nu am timp să mănânc, plec cu toothless spre ridicarea amândurora, observ că farurile nu merg, se fripseseră complet, aveam doar fază lungă şi semnalizări/avarii. asta este, mergem.

ajung la locul faptei. beau o cafea (oamenii nu ştiau că dormisem doar o jumătate de oră, cred că mi-ar fi băgat-o direct în venă), mă hlizesc cu anul nou, ridic mama (soacră) - o femeie de mare angajament -, apoi ajung cu bărbatul casei să ridicăm şi aragazul de la un bloc vecin. ajungem, săru-mâna, am venit după aragaz, ia-l de-acolo, apucă-l, îl ţii, bun, două, trei, şi, hai. tîc tîc tîc până la lift, hrrrşşşc, hrrrrşşşşc, tîc tîc tîc până la uşa blocului. ies victorios, calc strâmb într-un hârtop de beton nevăzut din cauză de aragaz, mă duc de-a dura pe piciorul de sprijin (dreptul), îmi scrântesc glezna, dau cu capul de o bară, aragazul vine peste mine şi-mi zdrobeşte arătătorul mâinii drepte. răsuflarea se tăia, durerea creştea, râsul mă buşea. stau 1 minut în fund, să-mi revin, ducem şontîc-şontîc aragazul, îl băgăm în maşină, plecăm.

pe drum, atmosfera a fost cam ostilă dialogului deoarece eram ocupat să strâng din dinţi. aveam un deget neîndoibil şi care arată ca după maratonul din boston, aveam o gleznă care se făcea încet-încet un butucel pulsatoriu. noroc că aveam şi cruise control şi nu trebuia să ţin piciorul pe pedală, că dracu' mă lua. şi totuşi vorbeam, ca oamenii, de una, de alta, când, iată, mă opreşte poliţia. "bună ziua, sunt agentul cutărescu, actele dumneavoastră, ştiţi că aveţi defecţiuni la sistemul de iluminat". prins de gânduri negre cu privire la aragaz, aprinsesem farurile normal, cu fază scurtă. care nu mergea. rezultatul, cum nu eram in my charming mood, a fost că am luat amendă scurt şi cuprinzător.

great. semnez procesul verbal, ajungem la destinaţie, dau aragazul jos, întorc maşina în curte şi plec. ajung la poartă, ies cu botul înspre stradă, aşteptând să treacă nişte camioane, când, jumătatea stângă a porţii, plictisită de stat într-o aşa desfleurare, hotărăşte să vină palancă peste maşină. deci, aud un poc! peste portiera de la şofer. mă dau jos să mă uit la rezultat: o dublă zgârietură mare şi mişto pe portieră.

mă umflă râsul pe bune. ajung într-o casă de om, chiaun de foame, şontîc-şontîc, cu deştu-nsângerat în sus, mă duc la bucătărie să-mi fac nişte ouă cu ceapă. mă apuc să tai ceapa, gândindu-mă: "ce tare ar fi să mă şi tai". şi, evident, natural, logic, involuntar, mă crestez cu cuţitul în arătătorul stâng. drept pentru care hotărăsc să nu mai gândesc nimic, că azi gândirea e cel mai mare vrăjmaş al meu.

şi toate astea până în ora 12 ziua. ok, karma, i got it. fuck you too.

update: tocmai am spart o lampă în timp ce eram în pat, cu piciorul imobilizat, nefăcând nimic.

p.s. ce mi se pare de-a dreptul nesimţire este că mă bag la zeci de metri sub apă, mă dau în corzi, mă dau cu bicla, mă cocoţ pe stânci, fac tot felul de tâmpenii, nu păţesc nimic - da' nimic! -, şi s-au găsit să-mi vină de hac un topor într-o curte şi-un aragaz în faţa blocului. da, da' cine merge ca gregory house două săptămâni.