O noapte de invalmaseli

Mdaaaa.. niciodată nu e suficient -

E a.. patra ciocolată caldă, dar dacă stau să mă gândesc la cât de mari le fac aici, e de fapt a opta.

Mădălina, fata de la bar, intră şi iese destul de des pe uşă. E frumuşică foc, zâmbeşte mult şi când nu face nimic stă într-o firidă şi citeşte. O carte. Chiar. Ce carte citeşte Mădălina? Ia s-o întreb. Mda. Mădălina citeşte "Valsul de adio" - Milan Kundera. Şi are nişte ochi.. la fel ca piatra de jad pe care o simt în buzunar. Zău, nu ştiu ce culoare au ochii ei, dar în lumina asta a mea nu pot decât să văd o piatră de jad în dublu exemplar, scufundată în absint vesel.

Am auzit multe lucruri despre Kundera, nu-mi amintesc nici unul. Şi nici n-am citit vreodată ceva scris de el - desigur, cu excepţia titlului cărţii pe care o are cum Mădălina în mână.

Suntem doar noi doi, cu excepţia colegului ei - discret şi retras, de altfel - şi a unor indivizi care n-au ce căuta aici - din principiu şi personal: beau mult şi prost combinat, vorbesc urât şi tare, au bani, sunt trei, în concluzie îi vreau plecaţi. Pe colegul Mădălinei nu-l vreau plecat, are o atitudine tolerantă, complice, parcă e făcut spre a aproba şi a fi de acord cu pacea mondială. El e liantul de siguranţă al barului cât citeşte Mădălina şi ascult eu muzică. A propos de muzică, Gigi îşi cântă Etiopia. Pentru noaptea asta nici nu vreau altceva.

.. Cred că acum mi-ar sta bine dacă aş fuma. Oricât e de nesănătos, cred că dacă aş miji ochii, aş întinde mâna alene să scutur ţigara în scrumieră şi aş părea foarte concentrat asupra foii ăsteia de hârtie, aş arăta extraordinar.

.. Stau aici de ceva vreme. M-au deranjat vecinii de la masa de alături cu poveştile lor despre Spania şi Franţa, aşa că am ieşit să iau o gură de Bucureşti. Frig. Am intrat în alt lăuntru şi am plătit exact cât a făcut pentru a vedea ce scriu nişte oameni pe care-i cunosc şi pe care mi i-aş dori mai aproape decât vreau să ştiu.

Mi-e urât să mă duc acasă. În ultima vreme ajung acolo doar să dorm. Am o casă mare, primitoare şi goală - mă aştept doar eu acolo, şi zău, nu-mi sunt prea simpatic în ultima vreme. E o perioadă în care am zece mii de cârlige agăţate de piele cu câte un şnur legat de fiecare. Trageţi, sunt al vostru. Mă doare şi-mi place, într-un fel masochist de om care nu ştie foarte bine de ce, dar se închide singur între patru pereţi şi vorbeşte cu un hamac. Hai să fim serioşi, câte pot să aflu de la un hamac - mai ales că-i al meu! Ce conversaţii antrenante pot avea cu o bucată de pânză - e drept, foarte mare şi frumos colorată?

Sunt cam singur. Asta-i situaţia, nu mă plâng. Eu mi-am dorit-o, eu mă descurc. Un mâine care-i scris cu o omega în loc de "â", nişte incertitudini concrete care nu-s recunoscute - neam, a cincea ciocolată caldă care-i mai deschisă la culoare decât primele patru, multe tăieturi pe foaie.

Sunt ca un savant nebun care face experimente pe el însuşi, neavând la dispoziţie subiecţi umani din cauza legilor barbare şi ignorante. Îmi înghit pastilele făcute de mine şi-mi injectez substanţele pe care tot eu le-am creat.

.. De fiecare dată când Mădălina intră pe uşă şi se îndreaptă spre mine tresar, ridic ochii şi aştept s-o cunosc. Cei trei vajnici lucrători peste hotare tocmai au plecat. Mai sunt eu, "uncheşul". Am rămas cu ochii ţintă când mi-a spus aşa cel tuns scurt de tot, cu un tricou cu ştrasuri, zâmbind larg când - văzându-l cum decorează toaleta fetelor - l-am întrebat dacă are nevoie de ceva, dacă se simte bine: "Siiiiigur, uncheşule.. Ai şi tu o pastilă?" După care a început să râdă şi mi-a spus că se simte foaaaarte bine şi că să stau liniştit. Şi liniştit am stat.

La dracu', nu-s aşa bătrân! Am să-ntineresc pe zi ce trece, promit, lipsa de somn e de vină. Vreau să dorm, vreau să dorm cam două săptămâni, iar când mă trezesc vreau să am de ce. Vreau un motiv, vreau să vreau ceva şi să ştiu că am să-l şi fac. (Nu-s chiar culmea coerenţei şi conciziei, de altfel nici nu mi-am propus. Astea nici nu-s cuvinte sau propoziţii, sunt doar ocheade aruncate foii, care cum pică.)

Ieri s-au împlinit 35 de luni de când sunt burlac. Trei-zeci-şi-cinci-de-luni. 3 (trei) ani minus o lună. Îmi aduc aminte foarte bine ziua în care m-am despărţit de ea. .. Şi aici urmează cea mai mare mâzgăleală de pe foile astea, trei rânduri întregi. Pentru că atât mi-a luat să bâigui până să-mi dau seama că ar fi o indiscreţie de neiertat să-mi scriu greşelile faţă de ea şi pentru că nici n-aş fi ştiut bine ce să scriu, de fapt. M-am trezit acum, brusc, că s-au învălmăşit atât de multe de spus despre asta încât m-am blocat. Nu, singurul lucru pe care-l pot face în legătură cu asta este să ştiu că încerc tot timpul să nu repet povestea. E foarte important. (Am tăiat "al dracului de". Şi încă un rând după.)

Cred că dacă m-aş îndrăgosti aş fi un adevărat dezastru. Pentru că simplul fapt că aş iubi pe altcineva în afară de propria-mi persoană m-ar da peste cap. Adică cum, nu eu primesc prăjitura mai mare? Ceee, i-o dau de bunăvoie şi cu inima plină.. ei?! La dracu'; eu sunt ăla care o sună cu inima-n gât? Cum, umblu capiu, îmi petrec nouă zecimi din starea de trezie gândindu-mă la ea şi la cum să n-o supăr cu nimic şi la ce-ar zice ea dacă ar fi să mă vadă în orice moment?!? Păi ce-i asta??.. Şi colac peste pupăză, mai şi debordez de fericire ca o tonetă de îngheţată cu şapte mii de soiuri în toiul verii?!? Păi deja ştiu că pot să-mi pun liniştit ştreangul de gât, se duce dracului giudeţul.

Nu, nu se poate aşa. Nu cu oricine. Nu, trebuie să fie ea, fata perfectă. (Au, aici chiar am dat-o-n bară cu toate fetele care citesc.) Dar asta este! Şi cel mai simplu şi mai sigur şi mai plăcut mod de a da peste fata perfectă este să le cunoşti pe toate. (Nu-mi îmbunătăţesc situaţia, ă?) Fără gânduri ascunse, fără agende secrete. E chiar ridicol de clar - da, sfânta evidenţă: vreau să fiu nemuritor şi de-a pururi victorios, dar dacă e să pier în luptă, măcar să ştiu că mor răpus de mâna celui mai puternic dintre vrăjmaşi!

Hm. Cum ar spune un om pe care-l cunosc şi care e mult mai dezmeticit decât mine în multe privinţe, m-am jucat oleacă - "am comis nişte infracţiuni logice". Dar îmi place să cred că infracţiunile astea logice pe care le fac sunt intenţionate şi cu un scop pe termen mediu spre lung. Nu, de fapt e o găselniţă pentru a-mi acoperi tâmpeniile. Aiurea, vă spun, sunt total intenţionate. (Am văzut de curând un Eddie Izzard, de.) Pentru că probabil cea mai mare infracţiune logică pe care o pot comite este să atribui o logică îndrăgostelii. Pot să perorez şi să întind nenumărate fire de raţionament, cu momeli, cu nade şi cârlige şi tot dichisu', dar e exact ca la pescuit: peştele e cel care alege dacă muşcă sau nu. Şi mai e şi problema bălţii: fiecare om cu balta proprie. Depinde doar de el să aibă grijă de ea, de vegetaţie, de faună, de cât de curată e şi-aşa mai departe. Pentru că unele-s şansele de a prinde ceva pe-o baltă luxuriantă, naturală, cu desişuri, ochiuri largi de apă, nici o sursă de poluare.. şi altele-s dacă te duci la pescuit pe lacul Colentina, spre exemplu. În primul caz probabil că prinzi peştele cu un fir legat de deget - în cel de-al doilea nu te-ajută nici o flotă de pescadoare. Cutii de conserve, anvelope..

.. Mă rog, eufemisme la îndemână. Ecologia sufletească e un domeniu generos, dar în care devii expert doar dacă ajungi să trăieşti toxic.

.. Acestea fiind zise, Mădălina tocmai a spart dincolo cincizeci şi şapte de pahare şi sticle (am auzit-o eu), Gigi cântă de nu se poate iar eu nu prea mai am chef de mâzgăleli.

Nu mi-e somn şi-aş da orice să adorm fără nenorocita aia de omegă. Eh, măcar încerc să fac ceva cu insomniile.

refreshing wounds

.. falezele înalte de pământ galben îşi suflă colbul în soare, prigorii nu sunt de văzut nicăieri.. scoici mici, mici de tot, care ţin loc de nisip şi care clipocesc când vălurelele bleu, transparente şi mici - pe măsura scoicilor - trec peste ele şi printre degetele mele de la picioare.. în spatele meu e hotelul, un buncăr umbros de vreo patru sau cinci etaje de bungalow-uri cu storuri de bambus şi cu ziduri de beton, din ale cărui balcoane poţi să păşeşti direct în golf. stau şi mă uit la o pânză de nor cât jumătate din palma mea; stau spate în spate cu toate scoicile care s-au îngrămădit sub mine, cu toate spinările lor mai mici decât mici..

.. şi mă uit la o pânză de nor care se îngustează şi dispare. mai sus nu-mi ridic privirile, e prea mult soare. le cobor la orizont. şi parcă umerii şi omoplaţii şi claviculele mi se ridică în acelaşi timp cu linia orizontului, căci da, talazul azuriu, ca tăiat în bazalt lichid s-a întors! e un tsunami care depăşeşte înălţimea falezelor abia după ce trece de ele şi se îndreaptă spre hotel. alerg, intru prin balcon direct în cameră, închid uşa, geamul, şi încerc să le baricadez cu ce pot. peste cinci secunde stau până la genunchi în apă, cu storurile de bambus atârnate de mâini, cu apa şiroind din păr, din geamuri, din tavan, din uşă, din ochi. am rezistat bine, simt o înţepătură în umărul drept, am sânge pe cămaşă, cred că m-am tăiat, dar nu-i nici un geam spart. arunc o privire pe geam, e un soare de te orbeşte, şi-n cameră e o umbră şi-o răcoare de dârdâi. mă uit la mare. o, doamne!! vine!! mă proptesc cu picioarele-n podea şi-mping de uşa făcută din geamuri cât pot. sunt scuturat zdravăn, cămaşa-mi pluteşte de la piept în jos, rana de la umăr se comportă bine. apă, multă apă, curge şuvoaie din pereţi, din beton, din geamuri, din podea.. o rază îi reduce nivelul până la glezne. îndrăznesc să mă uit din nou afară. o, nu, încă unul!! se ridică liniştit şi încet până la o sută de metri de ţărm, apoi creşte brusc mai înalt decât hotelul, decât falezele, decât zenitul şi vine cu o viteză de îngheţ. la dracu'! strâng din ochi şi din dinţi, îmi înfig degetele-n ferestre şi mă-nţepenesc în tălpi. geamurile ies din locul destinat lor cu tot cu mâinile mele şi-apoi sunt "absorbite" la loc, intacte. apa-mi zvârle nisip şi iar nisip direct în abdomen, în şolduri.. fără alge, fără peşti..

.. în afară de turiştii din hotel nu-mi aduc aminte să fi văzut vreo altă fiinţă vie sau vreo plantă. mă uit din nou pe geam, umărul sângerează doar cât să-mi aducă aminte că mă şi doare. nici un val. nimic, e calm, e soare, e liniştea de după furtună. ies pe plajă, nu mai e nici o scoică. doar nisip, mult nisip. calc pe plaja goală şi mă uit la mare: e brună, roşie şi întunecată. parcă văd o pasăre, un cormoran mort, plutind pe spate, la vreo zece paşi de ţărm. mă apropii; cormoranul nu mai e cormoran, se mişcă şi labele lui zgârcite se transformă în nişte şuviţe groase şi ţepene de păr negru, apoi toată fiinţa se întoarce-n apă şi-apare o fată pe care-o cunosc, râzând în chip de nereidă, cu tot corpul acoperit de solzi albaştri. şuviţele alcătuiesc o creastă care începe din creştet şi se continuă pe toată coloana vertebrală. se bălăceşte şi-mi spune ceva printre chicoteli. mă hotărăsc să intru în apă. încep să înot lent, mă scufund, ţin ochii deschişi, nu văd nimic. apă roşie şi întunecată, parcă toate algele brune s-au descompus în ea. ies la suprafaţă şi văd foarte în larg un mic val cum vine. instinctiv, ies la mal. nereida iese şi ea din apă şi valul evoluează în talaz, apoi în tsunami. alergăm amândoi în cameră. baricadez iar intrările balconului spre plajă şi ies pe uşa care dă în holul de la parter.. de data asta tsunami-ul nu mai e nici azuriu, nici strălucitor, e o masă de fluid brun şi opac care se-ndreaptă rapid spre plajă. alerg, în spatele hotelului sunt nişte tufişuri de iarbă aspră.. alerg mai departe, prin nisip.

.. au fost pustii trezirile mele din ultima vreme. somn rapid, superficial, de supravieţuire, strictul necesar. nici un vis de care să-mi aduc aminte, nici o pală de puls cald care să mă împingă uşurel şi prieteneşte-n plex la o clipă după ce deschid ochii. a fost prima dată când mi-am visat talazurile, până acum mi le închipuiam doar în stare de veghe. nu cred în interpretarea viselor gen "ai prea multă energie erotică nefolosită" (mulţumesc, puteam să trag singur concluzia asta şi fără să visez) aşa cum nici nu cred în tot felul de alte minuni legate de ce înseamnă visele mele. dar.. au început să-mi iasă pe nas, pe urechi, pe gură, prin ochi, prin buric.. tot felul de gânduri şi de simţăminte. şi.. asta, combinată cu vreo cincizeci de ore de peter gabriel - blood of eden live.. m-au cam zguduit şi m-au cam pus în faţa mea proprie. am scris deget în deget cu mine.

.. în ultimele două luni m-am gândit serios să-mi şterg cam jumătate din blog. ultima jumătate, mai precis. la recitiri mă îngrozeam, scriam execrabil. erau posturi parazite; pur şi simplu le desprindeam cu o pensetă şi le puneam aici. n-am să le şterg, au totuşi sânge din mine în ele. dar posturile din prima jumătate sunt.. rupte, amputate, sfâşiate. ei, spuneţi-mi masochist - dar asta vreau, din nou. şi-mi trebuie mult până să ştiu să rup şi să tai exact cât trebuie. şi..

.. urmează vremuri de scris, oricum.

All that I have left to remember from my Greek roots.

The Lake

".. de vin vechi şi terase în străzi înguste"

ce ţi-e şi cu sufletul omului. cum pot câteva cuvinte spuse fără ştirea lucrurilor de-un nume la fel de neştiutor de el însuşi să te învârtejească-ntr-o umbră de fotoni şi să te uimeşti singur de cât de puternic îţi vine sub tălpi caldarâmul crăpat şi-n nări mirosul de vin.

am mers o noapte şi-o zi pe jos prin atena. nu m-am oprit decât o singură dată sa mănânc şi să beau, eram singur cu un sentiment de libertate aproape completă. oraş de soare şi de storuri, mirosea peste tot a.. nici nu ştiu, cred că a praf de scoarţă de măslin, a struguri şi a pietre. şi pe lângă toate siturile arheologice, pe lângă toate magazinele, pe lângă insule - ah, hydra -, pe lângă ochelarii de soare, pe lângă oamenii cu foarte, foarte mulţi bani care se duc în mikrolimano (un golf de restaurante, localuri şi discoteci).. eu m-am îndrăgostit deopotrivă de un bărbat şi o femeie, care înseamnă până acum toată grecia pentru mine.

astfel încât am umblat hai-hui aşa cum doar eu ştiu să umblu, uitând că mai există somn. am încercat să mă rătăcesc ore-ntregi prin piaţa lor de nimicuri (flea market), care e pe sfert plină de army-shops, am vrut să cumpăr o muzicuţă veche de treizeci de ani, dar proprietarul mi-a cerut mai mulţi bani decât aveam la mine. flea market-ul ăsta este de fapt o reţea de străduţe înţesate cu magazine de tot felul. multe tricouri, multe inscripţii: "ouzo - connecting people", "lord of the drinks"; multe magazine de muzică. rock, oldies. antique stores, foarte frumoase. mi-am cumpărat un hamac mare şi colorat (pe care vânzătorul mi l-a lăsat mai ieftin, fiind în extrasezon) mai mult de dragul ideii, pentru că n-am avut unde-l agăţa un an întreg după asta.

un rocker macedonean m-a oprit pe stradă, m-a întrebat dacă vreau să văd ceva interesant şi - neapucând să-i răspund ceva, imediat - mi-a decupat în 2 minute profilul detaliat dintr-un carton negru, după care mi l-a pus pe-o felicitare. mi-a spus că ce face el se numeşte "alternative art", şi că nu trebuie să-i dau bani decât dacă vreau. şi-atunci am simţit că sunt balcanic. până-n măduva oaselor.

iar la capătul dinspre piaţa syntagma, în mijlocul străduţelor forfotitoare, e o biserică de vreo şapte metri pe şapte, înconjurată de portocali. beznă, răcoare şi-o linişte de te cam apucau frisoanele. imediat ce ieşi şi urci cele trei trepte spre stradă, rămâi perplex într-un zâmbet. şi el la fel. dacă-ţi bagi mâna dreaptă-n buzunar, şi el face la fel. el e fotis. un grec care-i actor de 40 de ani şi pe care-l găseşti vara în plaka (acesta fiind numele cartierului cu străduţe, al flea market-ului), îmbrăcat şi pictat în paiaţă şi neclintindu-se din loc, în timp ce se mişcă exact ca o păpuşă pe sfori. pantomimă. salută. zâmbeşte. se încruntă. iar zâmbeşte. toate astea, deodată cu tine. îţi strânge mâna. cum ieşi din bisericuţa cu pricina, nu ştii dacă să-l asemuieşti cu sfântul petru, cu dracul sau cu iov. are nişte ochi mari şi albaştri şi cu tot machiajul ăla ţi se pare că seamănă cu peter o`toole, în "masada". .. şi fotis e un om trist.

noaptea m-am preumblat pe străzile mari. bordurile bulevardelor sunt aproape întotdeauna dublate de un gard de metal, întru protecţia pietonilor (deşi se circulă mai mult pe scutere). pe la miezul nopţii îmi cobor ochii din portocalele verzi-închis pe sub care trec şi rămân stană de piatră. la zece metri în faţa mea am văzut cel mai gentilom vagabond din lume. să vă explic: căruţul de hipermarket în care-şi pusese toate "avuţiile" era lăsat la gardul metalic de pe bordură, iar pe gard erau aşezate o farfurie plină cu mâncare (neatinsă), o sticlă de vin nedesfăcută şi un pahar de vin cu picior înalt - sunt aproape sigur că era de cristal -, gol. el stătea pe un scaun pliant, doi metri mai încolo, cu picioarele întinse, uitându-se la portocali. am traversat şi mi-am continuat drumul pe partea cealaltă: daca aş fi mers pe acelaşi trotuar, ar fi însemnat să trec prin faţa lui şi să-i umbresc portocalii. m-a observat când am traversat, şi-a înclinat capul şi-a zâmbit. un om fără vârstă, neras, îmbrăcat într-o pânză de in, foarte, foarte curată. am zâmbit şi nu m-am oprit.

ziua am evitat să mă aşez la mesele teraselor din plaka. era mult prea epatantă moştenirea istorică a greciei: turismul. după ce-am bătut în lung şi-n lat agora romană, m-am trezit pe-o străduţă care urca prin spatele ei, dinspre flea market, şi pe care erau parcate multe scutere. străduţa coteşte la stânga. şi ăsta a fost momentul în care mi-am simţit toate tulpinile cum prind rădăcini. străduţă îngustă, clădiri vechi, crăpate, la fel şi caldarâmul. la cincizeci de metri, un birt cu storuri şi măsuţe cu flori şi cu două feţe de masă: una în carouri, pusă bine, iar a doua albă, pusă pe diagonală. şi chiar dacă n-ar fi fost muzică, aş fi auzit-o eu. era muzica aceea. care trebuie. erau două sau trei mese ocupate, şi ţin minte că am fost invitat din stradă de angajaţii birtului să iau loc la o masă. şi-a venit să-mi aducă meniul un om care era leit valentin uritescu. ei, omul ăsta era formidabil, pe cât de scund era el. când mi-a adus mâncarea şi băutura, avea un fel de zvâc în spate şi-n încheieturile mâinilor în momentul în care le punea pe masă, un gest de onoare care nu-ţi lasă nici un fel de loc de întors, mai ales că expresia de seriozitate mândră a feţei era cel mai puternic mijloc de a-mi recunoaşte prezenţa. îl chema panos, era descheiat la primii doi nasturi de la cămaşă şi a refuzat să bea un pahar de vin pe motiv că are probleme cu ficatul. "last year - too much alcohol. this year - no alcohol", cu un gest de refuz al mâinilor şi cu un rictus fără echivoc. n-aveai cum să-l convingi. .. şi panos e un om fericit.

.. dimineaţa, la 6, eram în piaţa omonia. o grecoaică frumoasă de picai mă abordează şi-mi cere nişte bani. mă uit fix la ea: e scundă, oxigenată, slabă şi trasă la faţă, cu nişte ochi verzi de mi-am încleştat maxilarele şi m-am încruntat puţin, ca să-i pot susţine privirea. o cheamă helena, locuieşte prin parcuri şi străzi şi, când m-am oferit să-i cumpăr de mâncare în loc să-i dau bani, m-a refuzat. o întreb de ce are nevoie de bani. "if i tell you this, you won`t give me". îi pun o monedă în palma deschisă şi o întreb din nou. "i`m a junkie." ridic din sprâncene. "what do you take?" "heroin." eu mijesc ochii, ea nu-mi mulţumeşte şi pleacă. .. şi helena e o fată foarte nefericită.

am auzit de multe ori că grecoaicele-s nişte femei urâte. e o minciună sfruntată. singuri ochii te ucid, cu sprâncenele negre şi cu genele cât frunzele de curmal. trăiesc în continuare cu convingerea că grecoaicele sunt făcute din zahăr ars, ouzo, ulei de măsline şi cafea. nici una nu seamănă cu cealaltă (spre deosebire de greci, care-s frumoşi, sculptaţi, dar traşi la xerox). mă trezeam câteodată cu capul la 4-5 centimetri de vreun stâlp, doar să nu-ntrerup canalele dintre pupilele noastre.

nu ştiu ce să mai scriu.

în trenul cu care plecasem din românia am cunoscut un american. îl chema jon, scris chiar aşa. un tip pe la 40 de ani, scund, musculos, burtos, blond, cu o chelie avansată, foarte vorbăreţ. venise din missouri, de unde-şi pusese casa la vânzare, şi avea un prieten în românia, charlie, cu care se dusese la o vânătoare de mistreţi. şi era în drum spre atena, să ia avionul de new york. şi - natural - vorbeam despre vacanţe. şi i-am mărturisit că am plecat la drum fără un aparat de fotografiat. jon mi-a spus că are un aparat extrem de performant, un dslr, cu mulţi megapixeli, cu zoom, cu nebunii, cu tot tacâmul, dar pe care de trei săptămâni de când e în călătorii nu l-a scos din fundul rucsacului. când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns prompt: "because i function after a principle: if i like a certain place, i don`t take pictures, but i always go back to that place." .. şi jon e un om tare mulţumit.