m-am trezit hlizindu-mă.

şi, cum mă hlizeam, m-am gândit şi la trafic.

aşadar, deci. vine crăciunul.

înseamnă că a sosit vremea să-mi pun cititorii la treabă. aţi lâncezit destul pe baricăzile astea, mi-aţi luat blogul la citit din scoarţă-n scoarţă, mi-aţi compus ozi şi imni, mi-aţi dedicat simţăminte din cele mai alese, m-aţi asaltat pe mail, messenger, stradă şi, în general, pe unde m-aţi mai bunghit, mi-aţi înălţat altare şi mi-aţi adus jertfe (mulţumesc pentru ţestoasa moartă din cutia poştală, tot mi-era lene să mă duc să-mi iau de mâncare în ziua aia) şi, în general, v-aţi arătat foarte preocupaţi de soarta mea.

deocamdată, voi sunteţi ăia mai câştigaţi. în sensul nemijlocit şi necondiţionat, că mă aveţi pe mine în vieţile voastre mundane şi reluctante la fotoni. eu nu prea sunt aşa de câştigat, prin comparaţie. adică, ţestoasa aia mi-a ţinut de foame fix 4 ore (data viitoare, mai clasic, vă rog: nişte porc, nişte pui, ceva), şi altceva mai serios nu prea v-aţi îndurat să-mi trimiteţi. aşa că m-am gândit să facem o afacere, să fie un win-win situation.

ştiu că mulţi dintre voi au suferit şi poate încă mai suferă pentru că am dispărut subit de pe atât de iubitele şi apreciatele reţele de socializare, facebook şi twitter, pre numele lor. şi cu greu messengerul meu a făcut faţă avalanşei de întrebări de după istoria cu dan puric, că da' de ce nu zic care-i contul nou? da' cum, da' unde, da' de când??

ho. vă zic. e spre beneficiul meu, din 2 puncte de vedere: scap de voi şi îmi ating şi scopul lucrativ. aşadar, căscaţi ochii şi pregătiţi-vă butoanele. acum ceva vreme (cam o lună, să fim precişi), am început să colaborăm pe firmă (vă zic mai încolo şi de firmă) cu un site, care site se numeşte Doogle. da, ca Google, doar că are Dî în loc de Gî. şi adresa e la fel: www.doogle.ro - intraţi şi vedeţi că aşa e, cum zic. şi ideea e că vrem să-l urcăm, până pe la începutul lu' martie, la 1,000 de useri înscrişi acolo. după care nici nu vreau să vă zic ce chestie mişto se întâmplă. bine, nu vreau să vă zic acuma, vă zic prin februarie-martie. aşaaaa. şi, pe chestia asta, le-am instaurat un sfânt blog, un preasfânt forum (unde, deocamdată, e linişte şi pace); precum şi un mirean cont de facebook şi-unu' de twitter, tot aşa, mai laic - ocazie cu care vă puteţi pune la încercare butoanele de "add friend" şi "follow"; precum şi, mai târziu, să abuzaţi de "like", "share" şi "retweet".

acuma, o paranteză de disclaimer. eu sunt împăcat cu mine însumi, în ceea ce priveşte integritatea spirituală a blogului ăstuia. de ce, pentru că doogle are nişte chestii foarte mişto: jocuri, jocuri, console de jocuri, jocuri şi alte drăcii cu care să te joci. i believe in this site. asta şi pentru că într-o anumită mansardă s-au desfăşurat nu demult nişte campionate acerbe în 3 la mortal kombat pe ps2, după nemuritorul principiu de "câştigătorul rămâne la masă, pierzătorul face abdomene sau flotări". drept pentru care mă văd obligat de această stare de fapt să vă mărturisesc că îmi place rău de tot ce e la ei pe site. deci am decis să vă spun chiar aici despre colaborarea noastră cu ei. închidem paranteza.

ăsta e momentul în care voi tre' să mişcaţi aprobator din antene. pentru că de mine daţi acolo. eu sunt unul din cei care are userul şi parola atât de la contul lor de facebook, cât şi de la cel de twitter, şi tot eu mai scriu şi pe blogul lor, şi pe forum - deci mă găsiţi uşor, socialmediafricşilor. şi aici vine win-win situationul: eu vreau 1,000 de oameni înscrişi pe doogle cât mai repede iar voi vreţi oricum să vă mai jucaţi ca animalele pe conpiutăr şi tembelizor şi să vă bucuraţi, astfel, că îmi puteţi dovedi cât de mult mă apreciaţi (nu vă temeţi, tot eu scriu şi newsletter-urile pe care le primesc membrii). aşa că, fără prea multe fasoane, intraţi aici, înscrieţi-vă şi daţi mai departe. şi, lăsând sentimentalismele şi simpatiile la o parte, răsplata poate fi imediată: l-am convins pe şeful cel mare de-acolo să facem nişte concursuri foarte mişto; dacă aveţi cont pe doogle, unele premii se câştigă, practic, doar prin prezenţă de spirit. şi avem intenţia s-o ţinem mult cu concursurile (nu mai zic de reduceri, de locul de joacă din fabrica şi de alte tertipuri atractive). cât despre răsplata finală, dânsa va fi pe măsură - v-am zis, aflaţi prin februarie-martie.

cam atâta.

a, şi, bă, fără legătură cu ce-am zis mai sus: eu am o mare consideraţie pentru oamenii ăia de caută, aleg şi pun pozele articolelor de pe site-urile de ştiri. îs nişte artişti adevăraţi. adică, să iei poze de pe deviantart.com (sursa menţionată; liniştiţi-vă, domnu' jimmy page) cu nişte cuţite însângerate, vignetate şi umblate la culori de să se vadă alb-negru şi fuzzy în afară de sângele lăsat roş' ca rubinul şi clar ca scânteia şi să le pui la articole despre încăierări de bande cu împuşcături - asta cere să ai chemare nobilă spre tainica artă a jurnalismului!

totuşi, de sărbători, realitatea.net s-a întrecut pe sine. cu tot cu william wallace ăla care striga azi de pe targa smurd "soylent green is people!", am rămas extrem de plăcut surprins de nişte articole din ultimele 2 zile. deci, băieţii de la theonion.com şi trombon.ro (mai mişto era times.ro, v-am zis, parcă. v-au obligat ăia de la sri, ştim): mai faceţi loc la unu-n bancă. titlurile, precum şi articolele scurte şi la obiect, spun totul. cel puţin, poza de la aia cu aviaţia neo-zeelandeză e de pulitzer.

Reţea de contrabandă cu usturoi, anihilată la Iaşi
Aviaţia neo-zeelandeză a făcut publice toate documentele despre OZN-uri
Patru argeşeni s-au plâns că se alunecă prea tare pe patinoarul de la Mioveni

(despre eternele faulturi gramaticale de roşu din articolele de pe site-urile de presă nu spun nimic. sunt un rău necesar.)

şi gata.

în încheiere, vă urez să nu crăpaţi de îmbuibare şi să mă vedeţi sănătos şi la anul. cam atât blog aici pe 2010. maurul şi-a făcut datoria.

ţin cu zmeul.

de-aia suntem unde suntem, de-aia a ajuns poporul ăsta aşa, de-aia n-avem ce pune pe masă, de-aia ne cotropesc străinii, de-aia ne vindem ţara, de-aia, da?!

basmul românesc. o drăgălăşenie de specie literară în care ăia bunii câştigă şi ăia răii o mierlesc. cu sacrificiile aferente din partea ălora bunii, dar nu îndestulătoare încât să încline bilanţul pe minus pentru cititor (vindecarea de platfus cu sabia chiar nu se pune). un loc în care antiteza e unealta principală a scrierii, cam cum e cuţitul bucătarului în bucătărie. personajele, acţiunile, toate drăciile îs trecute prin malaxorul antitetic şi scoase frumos, dezosat, mursecat pe partea cealaltă. şi cu toţii aflăm că făt-frumos îi ăla bunu' şi zmeul îi ăla rău' (cu variaţiunile culturale pe aceeaşi temă) şi ce bine că făt-frumos câştigă la sfârşit şi prinţesa, şi jumătate de împărăţie, şi comorile zmeului şi ce bine că zmeul dă colţul în cel mai urât mod cu putinţă, să se-nveţe minte altă dată.

şi am stat şi m-am gândit: bă, da' de ce? adică, e corect ce se-ntâmplă? e ca-n viaţă? aşa ar trebui să fie? antiteza aia se pune şi ca discernământ? cine-i de fapt personajul pozitiv? de ce? sistemu' de valori e orientat cum trebuie? păi să nu-i trimiţi pe toţi la dracu'? de ce pana mea scriu atâtea întrebări?

şi-am luat-o pe personaje. un profiling uşurel, la prima vedere, care să mă ajute să-nţeleg mai bine cum stau lucrurile.

împăratul. un moş senil care habar n-are pe ce lume e. singurul merit că a ajuns împărat e că a fost primul născut, a murit taică-su şi el era moştenitorul de drept. nevastă-sa lipseşte din peisaj, e subînţeles moartă şi l-a lăsat cu trei fete (care, la vârsta lui, sigur nu-s ale lui), nişte suflete de curvă toate, care dorm cu ferestrele deschise - doar-doar o trece zburătorul să le aducă noaptea prăjituri. împăratul musteşte de incompetenţă, nu e-n stare să gândească de unul singur, în general e-nconjurat de viziri, dregători, sfătuitori şi multe alte mâini drepte, ca icoanele redesenate ale fecioarei maria cu pruncul. de altfel, singura decizie pe care o ia de capul lui e una atât de tâmpită, de-ţi vine să-l iei la palme: când află că fiică-sa a' mică e în castelul zmeului, hotărăşte s-o dea de pomană, împreună cu jumătate din împărăţie (sau direct tronul), oricărui individ care s-ar băga s-o aducă înapoi, apuca-m-aş de răpiri. e un personaj terţ al poveştii. un idiot.

fata cea mare şi fata cea mijlocie sunt nişte strâmbăciuni nasoale, plate şi complexate, care-şi urăsc sora mai mică pentru că e mignonă, are fund, ţâţe, e în centrul atenţiei şi e aia răpita; ba mai e şi făcută elice şi se mai şi mărită înaintea lor. sunt analfabete şi habar n-au să facă nimic pe lumea asta, drept pentru care îşi petrec timpul jelind şi făcând între ele chestii lesbianice incestuoase caste. foarte plictisitor. şi, oricum, nici un zmeu nu le vrea, deci nu merită prea multă atenţie.

fata cea mică e aia răsfăţata, bunăciunea învăţată să i se facă toate poftele, cu suflet de curvă la cub. analfabetă şi ea. nu vreau să vorbesc mai mult despre ea, că mă enervez.

făt-frumos. de obicei, e unu' căruia nu i-a plăcut cartea: ori prinţ, ori vreun pălmaş, coate-goale, maţe-fripte, cioban, freacă menta pe deal cu oile. frumuşel şi efeminat, cu boiul tras printr-un inel, probabil nici tuleie n-are. un metrosexual nativ. ar fi stat să frece menta în continuare şi să se ia la trântă prin iarbă cu oile, cu fraţii lui sau cu flăcăii satului, da' s-a cam prins că n-are cum deveni personaj principal dacă rămâne la îndeletnicirile alea. n-are prea multă doxă, da' e exact tipul de şmecheraş (de bani-gata, respectiv de cartier) care umblă să dea lovitura. şi, cum boul de împărat dă sfară-n ţară cu tombola aia cu fiică-sa şi tronul premiu, normal că se prezintă la casting. "ce trebuie să fac? să-l mătrăşesc pe zmeu, să mă-ntorc cu fiică-ta şi sunt viitorul şef al împărăţiei? gata, frate." habar n-are cum arată fata împăratului, da' nici nu-l interesează prea mult: de fapt, el vrea împărăţia. şi a auzit oricum de la tovarăşi că aia răpită e bucata familiei, nu cârjele ălelante două, trecute de vârsta măritişului.

calul. mănâncă jăratec. posedă aripi. în afară de zmeu, e singurul personaj din toată povestea care merită apreciere. nemuritor ca un zeu, loial ca un kamikaze, înţelept ca un şarpe, zboară ca un f-16, se bate ca un leu, anunţă pericolul ca spider-sense-ul, fornăie ca trăsnetul lui odin. înainte de episodul cu jăratec zace slab, bubos şi răpciugos în grajd, ceea ce arată iar că împăratul e un idiot - nu aşa te porţi cu o asemenea creatură. calul e cel care îi face strategia lui făt frumos, în vorbe puţine şi concise. nu zice prea multe pentru că probabil îi e jenă să intre-n vorbă cu un oportunist analfabet. în sufletul lui de animal nobil îşi doreşte să fie în echipa zmeului. ghinionul lui e că e şi loial.

mama zmeului. în antiteză cu împăratul - dacă la el e musai să fie-n poveste, zmeoaica apare opţional. el îi parte bărbătească, ea îi parte femeiască. dacă în privinţa lui e discutabilă paternitatea asupra fetelor, zmeoaica sigur e mama zmeului. dacă el e un dobitoc slab care ia hotărâri cretine de capul lui şi-n rest hotărăsc alţii pentru el; zmeoaica e o forţă în sine, un fenomen, ia doar hotărâri bune şi de una singură. şi cam atât, că e clar că autorii suferă în general de mommy issues şi alte variaţiuni de complex oedipian.

şi îl avem pă zmeu. în antiteză cu făt-frumos. un tip masiv, forţos, nu neapărat prima alegere a revistelor de modă facială masculină. probabil are un nas cât toate zilele, a unibrow, umblă neras, e păros, solzos, cu palmele tăbăcite. asta ce ne spune? că e un om care munceşte! a tras din greu ca să ajungă unde e! a dat cu sapa, a ucis, a luptat, a umblat, a jefuit, s-a preocupat! aşa merg lucrurile pe tărâmul celălalt, nu merge cu binişorul, cu lugu-lugu, cu "hai să-ţi dau o plasă de cârnaţi, dă-mi şi mie castelul ăla". pun pariu că zmeul şi-a clădit palatul cu mâinile lui. bine, o mai fi avut o echipă de muncitori pe care i-a mâncat după aia; dar sunt convins că a stat cu ei acolo, pe capul lor, să vadă cum pun ăia marmura în baie, să nu-l tragă-n piept şi să-l fure. şi mi se pare normal să-i mănânce la sfârşit, l-ar fi încărcat ăia la plată de-ar fi trebuit să-şi vândă castelul.

mai departe. ştim că are o moşie imensă; practic, e stăpânul tărâmului. păi tre' să fii un bun edil pentru aşa ceva. sate de orci şi goblini, sclavi, dijmă, bir, tribut, echipele de jaf în tărâmurile vecine, voi chiar aveţi impresia că e uşor de organizat şi de ţinut în frâu o asemenea situaţie? lighionul e clar un bun gospodar, un bun cunoscător de oameni, un excelent strateg militar şi un bun trezorerier. la dracu', e bun de preşedinte.

dar zmeul e un tip cinstit în sentimente şi cam fără noroc la femei. i-a venit vârsta însurătorii, a stat, a analizat, a cercetat, şi-a căutat nevastă. n-a găsit pe nimeni pe placul lui în propriul tărâm (ce s-alegi din jivinele alea), deci s-a uitat la vecini. s-a îndrăgostit de fata a' mică a împăratului (ştie ce-i frumos, măcar fizic, şi nici nu încalcă eticheta, ţinteşte la acelaşi rang) şi a procedat în consecinţă, aşa cum cerea tradiţia: a luat-o la el. aşa a făcut şi tatăl lui cu mă-sa, şi bunicul lui, şi străbunicul lui, la vremea lor. aşa e normal, clar, fără ascunzişuri, umblat cu şoalda şi alte prosteli. pui problema direct: "femeie, te iubesc, te vreau! treci încoace." şi prostul chiar o iubeşte: n-o forţează, n-o siluieşte, e romantic, are o grădină cu trandafiri, o-nconjoară de bogăţii, îi face toate poftele. n-am auzit nici o poveste în care zmeul s-o ţină pe prinţesă legată în beci, goală-puşcă şi să vină s-o violeze când are el chef, după cum ar merita. peste tot citesc numai de caftane, covoare, tiare, bucate alese, mătăsuri fine, rochii, giuvaere. o ţine-n puf. şi omul e absolut familist şi serios, nu-şi uită îndatoririle: se duce-n fiecare zi la muncă şi anunţă civilizat, cu buzduganul, când vine acasă. şi toate astea pentru ea, ca să n-o sufoce cu atenţie, să-i lase spaţiu, să fie liberă, să aibă matracuca timp să-şi facă unghiile, să nu facă istericale că, vezi doamne, a intrat peste ea în cameră şi-a văzut-o cu masca de nămol pe faţă.

în fine. deci, prinţesa n-are nici pe dracu'. şi vine ăla, ciocoflenderul, făt-frumos. şi aia, neştiind să aprecieze ce are deja, se-amorezează de el că are părul mai îngrijit şi tenul mai puţin acneic decât ea (vezi, n-ai vrut să te culci cu zmeul) şi hotărăşte că e timpul să beneficieze şi ea de asemenea cosmeticale. aşadar, se pregăteşte să fugă. da' mai întâi încep să se hârjonească în pat, în patul pe care zmeul cu mâna lui îl cioplise şi-l cărase-n cârcă până la ultimul etaj al castelului, să aibă japiţa peisaj când se trezeşte dimineaţa sub baldachin. scroafa. şi proştii ăia doi stau până îi prinde zmeul, căruia - în sfârşit! - i se aprind beculeţele.

de-aici, restul e istorie. zmeul luptă corect, făt-frumos trişează: bea apă vie de la un corb pe care-l mituieşte, dă cu peria, gresia, năframa; în fine, face tot ce poate să lupte cât mai puţin şi să-i bage pe alţii la înaintare.

din toate astea, eu pricep că morala basmului românesc e următoarea:
- dacă eşti un şmecher metrosexual şi ştii să profiţi de pe urma tonţilor incompetenţi ajunşi în poziţii de conducere, te aranjezi pe viaţă.
- dacă eşti o fiţoasă analfabetă şi de bani-gata, ai toate şansele să umble toţi după fundul tău şi după averea lu' tac-tu.
- dacă eşti un tip cinstit, muncitor şi care luptă după reguli, la un moment dat pici de fraier rău de tot.

şi ăsta e momentul în care îmi bag picioarele în toată situaţia. sictir, eu ţin cu zmeul. dacă basmul ar fi avut măcar o urmă de dreptate, zmeul i-ar fi rupt gâtul lui făt-frumos cu două degete, ar fi luat-o pe proasta aia, i-ar fi dat o mamă de bătaie soră cu moartea, i-ar fi tras-o în toate direcţiile şi ar fi trimis-o după aia rachetă la ta-su acasă. apoi şi-ar fi strâns armata, ar fi năvălit pe tărâmul împăratului şi i-ar fi făcut prăpăd, ar fi violat, jefuit şi ucis tot ce i-ar fi stat în cale, ar fi unit cele două tărâmuri şi şi-ar fi făcut harem bdsm din toate gagicile alea care au impresia că văd mai departe de învelişul de tip dur. pentru că fiecare merită să-şi trăiască propriul basm.

p.s. să trăiască şi shrek! şi ştiu că mi-a spus cineva (nu ştiu cine), acum ceva vreme (nu ştiu când), despre o chestie cu psihologia basmului - "vrăjitoarea trebuie să moară"; habar n-am, da' cică îmi dă dreptate. a, şi aia cu basmele politically correct e o tâmpenie. aici vorbim de viaţă, nu de prostiile voastre.

scurt, de iarnă. e cu facebook. ia, săriţi.

nu vă faceţi/cumpăraţi/împrumutaţi/furaţi chip cioplit, iisus e numai unul!

(după ce-am să scriu aici, parcă văd că iar e un post la care am să-mi iau un spike de 120,000-130,000 de vizitatori. şi asta fără să scriu cuvinte ca "a-lister", "b-lister" - ha, ar merge "blister" - şi altele asemenea. io le zic "careul de arşi", e mai de bun-simţ.)

dar, să purcedem. deja v-aţi cam lămurit cum stă treaba cu logica şi religia. dacă nu, foarte bine, fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. în fine, probabil mai fericiţi sunt cei bogaţi cu duhul, că a lor este deja împărăţia pământului - că veni vorba, am auzit mulţi creştini iterând proverbul ăla cu "nu da vrabia din mână pentru cioara de pe gard" - şi, culmea, se presupune că vezi cioara. sau măcar gardul. anyway, moving on..

de când am intrat înapoi pe facebook & twitter (de data asta, sunt plătit. şi nici măcar sub numele meu. nu mă găsiţi decât dacă vă zic eu, şi, dacă-mi sunteţi simpatici, discutăm), mă râd de numa'.
de exemplu, ştiţi pagina aia cu dan puric? normal c-o ştiţi, toată lumea o ştie pentru că toată lumea e pe facebook.

e, văd eu azi pe avizier o chestie cu "TRAIASCA ROMANIA DODOLOATA!", urmată de un link cu imnul româniei, via dan puric. ptiu, zic, l-au trezit cu noaptea-n cap unii cu ochelari de aviator de la prm, a intrat ăsta nervos pe facebook şi incită poporul contra bulgariei, ucrainei, moldovei şi de pe unde ar mai avea burebista reîncarnat de recuperat terenuri la retrocedare. mă rog, nu. postarea originală avea doar caps-uri cu "fie ca", imnul şi versurile; caps-urile ăstelante, extremiste, veneau din partea unei muieri care, ori nu ştie ce-nseamnă citatul, ori s-ar cam da fericită în cazul unui război; că schimbul de experienţă culturală cu soldaţii străini e nepreţuit.

revenind. n-am zăbovit prea mult pe pagina lu' dan puric. m-am uitat la descriere şi m-a buşit râsul. un mai bun apologet nici că se putea! cât de defensiv şi de idiot tre' să fie ăla care-a scris aşa ceva? oare la ce s-a gândit? de ce? cum?? deci, aşa sună:

"Această pagină nu este administrată de Dan Puric personal. Faptul că la postările administratorului apar poza şi numele dumnealui se datorează modului în care funcţionează reţeaua."

probabil că dan puric (bun actor, excelent orator, prezenţă deosebită şi om citit, de altfel), dacă ar vedea asta, ar întreprinde un facepalm discret, să se controleze la frumuseţea umană. vezi, dom'le, ce-nseamnă să te-apuci de zidărie când, de fapt, eşti bucătar?

şi stau şi mă gândesc: da, bre. pentru cei 46,913 indivizi care au apăsat "like" (cam câţi s-ar aduna pe-un stadion să-l audă pe gahanu' cântând "personal jesus" pe trei note consecutive pe care le expirăm zilnic), aşa merg lucrurile. reţeaua, religia, credinţa. cel mai bun eufemism pentru toate astea este însăşi descrierea paginii de pe facebook a lui dan puric. totuşi:

"această biserică nu este administrată de dumnezeu personal. faptul că în biblie, liturghii, (tetra)evanghelii şi alte maculaturi apar poza şi numele dumnealui se datorează modului în care funcţionează religia."

da, problema e că dan puric există. e la televizor, pe scenă, acasă la el, cumpără ciocolată de la barăcile din staţiile ratb la 4 dimineaţa, unele gospodine sau gâsculiţe mai norocoase i-au oferit flori pe scenă sau chiar au ajuns să-i sărute dreapta, în culisele vreunui stand-up creştinesc. reach out and touch faith. and all of this is fine, atâta vreme cât SE-AUDE ACOLO, SUS? extratereştrilor, daţi un semn. spuneţi o poantă. puneţi întrebări şi daţi răspunsuri. faceţi lumea să se-nfioare de plăcere. veţi avea o pagină pe facebook administrată de un terrier şi catralioane de like-uri, cu haterii şi trollii aferenţi. ce poate fi mai frumos.

.. dracu', măcar băieţii ăia care scriu pe pagina lu' puric sunt sinceri. pe jumătatea ipotetică, nu cauzală.

p.s. pentru cititorii cei noi, care au nevoie de google, apăsaţi cu încredere pe definiţia din dexonline.ro. dacă aveţi şi alte cuvinte pe care nu le cunoaşteţi, nu vă întoarceţi. şi puneţi-vă dexonline.ro homepage.
gen, pls

Stopping By Woods on a Snowy Evening

Whose woods these are I think I know.
His house is in the village though;
He will not see me stopping here
To watch his woods fill up with snow.

My little horse must think it queer
To stop without a farmhouse near
Between the woods and frozen lake
The darkest evening of the year.

He gives his harness bells a shake
To ask if there is some mistake.
The only other sound's the sweep
Of easy wind and downy flake.

The woods are lovely, dark and deep.
But I have promises to keep,
And miles to go before I sleep,
And miles to go before I sleep.


Robert Frost
New Hampshire
1923



i'm not too big on poems. really. but, from time to time, one of them gets to me. this one got to me.

mda.

'mneaţa.

treaba e că întotdeauna mi-a fost mai uşor să clipocesc din deşte pe tastatură decât să întrolochez un colţ de rânjet într-o vorbă care să şi fie a mea şi doar a mea.
oricum, de-mbătat ca tot omul, din cifre octanice, nici nu se pune problema. cel mai zob sunt când sunt treaz mangă şi mă duuu-uc! de unu' singur cu fruntea-n piept şi-mpung acolo. ambele piese ale mecanismului aparţinându-mi, ca un inginer ce sunt.
urmează să mă bat pentru brevet cu ăilanţi ingineri inconştienţi.
şi fix - da' fix! - atunci, cu fiecare-mpungere, îmi dau seama că hawking ăla nu-i doar un virtuoz la sintetizator, de-ţi cântă din sclipirile cristalinurilor, ci are şi pă dracu-n el, ca un individ de treabă ce e. şi după aia dau din nou pe muzică, e-n engleză, e de la ei, treaba lor, niciodată nu prea mi-au plăcut chestiile ăstea care nu sună ca ceva pe care-l pot reproduce sau recrea în pauza mare, aia de pacheţel.
aşadar.
echilibristică de mare angajament. de luat loc şi aminte la şpagatul alternativ, natural şi statistic perfect situat în ziua cârtiţei corporatiste. asta-nseamnă, logic, că n-are nimic în comun cu restul de antimaterie, ăla de n-aude, n-a vede', se ştieeee!, ignorance is bliss. because i think i got friends in both places.

de fapt, poate d-aia mi-am şi zdrelit fluieraşele de os, să-mi cânte frumos. au.
şi la faze d-astea, pe care mi le fac aaabsolut mândru, autonom şi independent, rânjetu-mi dă din colţ-n colţ şi se boţeşte, după cum se vede,-n deşte. fix - da' fix! - aşa.

şi, până la urmă, să mă pregătesc de azi, că repetiţia e mama-nvăţăturii de minte. welcome home, forever under construction.

hai ş-om mai be'. da, deci nu, n-aţi ghicit. abia acum am dat de palincă.

mă preocupă.

aşa cum oamenii se traduc între ei dintotdeauna, libertatea poate fi tradusă întocmai. pe acelaşi calapod.

când eşti singur cu stroboscopul din propriile-ţi pupile şi îţi injectezi novocaină-n ochi pentru că altfel nu poţi să-i închizi când trebuie şi să-i deschizi când nu trebuie. şi ai nările-n abdomen, plămânii în stomac şi napalm în piept. când tragi aer, îţi fac tâmplele implozie.

sau în conversaţii purtate la telefon. începând cu ţigara aprinsă pe jumătate conştient în timp ce planifici primul hohot de complezenţă la telefonul de peer şi până când îţi rigidizezi poignée-ul apăsând superfluu şi rapid butonul de "reject call". situaţia şi intonaţia pot fi inversate în funcţie de proximitatea fizică, desigur.

sau în timp ce mijeşti privirea pe trecerea de pietoni pusă de-a curmezişul picioarelor tale. şi vezi cum libertatea e tradusă pe o rază de plus două palme de om.

când afeliul urmează imediat după un periheliu care te lasă-n doamne iartă-mă, să te mai oxigenezi spre creerii capului. şi te uiţi scurt şi contondent spre ultima tură pe care-o vezi la o întindere de braţ, până-n viitor.

şi cum începi să-ţi laşi dârele de fosfor să-ţi urce din sprâncene-n şolduri, pentru că, da, spiritul frondist nu te lasă în picioare, te pune-n cap de nu te vezi.

turbid carousels in my river lake.

mergea încet prin iarbă, strecurându-se printre firele uscate. să ocolească smocurile pe unde crescuseră mai rar însemna să meargă mai mult, dar tot greu era şi să se urce pe cele mai dese, ca s-o taie de-a dreptul spre apă. aşa că se târa cum putea, cu ghearele trăgând de fiecare grăunte de pământ mai înţelenit, s-o ajute la tracţiune. iarba nu crescuse prea mult şi un soare turbat îi bătea direct în carapace, făcând-o să se oprească din ce în ce mai des şi să-şi scoată limba ei cenuşie, încercând să mai simtă o pală răcoroasă de vânt.

ţestoasa o luase rara pe câmp, încercând să ajungă la gropanul spre care ştia că se îndreaptă în fiecare zi animalele mari să se adape. nu mai fusese niciodată în partea aceea, se mulţumise cu mica mlaştină în care vieţuiau de-a valma vreo câteva lanţuri trofice încurcate, iar ea era una dintre verigile de deasupra. totuşi, niciodată nu mai fusese atât de cald ca vara asta. balta secase acum o săptămână şi, o dată cu ea, dispăruseră şi variantele de supravieţuire. iar soarele era din ce în ce mai aproape. "o baltă pe soare ar fi bună", se gândi ţestoasa, mergând ca un câine de pripas, drept şi pe diagonală în acelaşi timp. "m-aş urca pe-un smoc de iarbă, aş închide ochii şi aş începe să clămpăn."

foiala cosaşilor se mutase înapoi, şerpii dispăruseră de acum şase raze, până şi furnicile se mişcau foarte încet. "ce-o fi", se opri ea brusc şi se trase în carapace. şi piatra lucioasă stătu acolo până fu acoperită de umbrele lungi ale ierbii şi apăru prima stea. după care, precaută, îşi lungi şira spinării şi, deşi urma noaptea, clămpăni uşor din gură, sceptic. apoi gustă o închipuire de aer, sărată şi clară, cu limba ei cenuşie. ţestoasa miji ochii: marea se apropia iar plaja se îngusta. noaptea, nisipul devenea alb iar limba ei, neagră.

începu să se mişte din nou spre gropan. nu-i prea convenea să meargă atât, i se făcea din ce în ce mai sete şi vântul uscat nu o ajuta deloc. şi prea se făcuse linişte. se uită în sus şi rămase aşa: vârfurile firelor de iarbă erau strălucitoare şi putea vedea cum, deasupra lor, ţânţarii se transformaseră în licurici. lungi din gât, curioasă. o rază puternică o izbi în ochi şi se strânse imediat în carapace. nu peste mult, un vuiet şi-un pârâit puternic o făcură să-şi ţină respiraţia, iar raza devenea din ce în ce mai puternică. când nu mai putu auzi vântul din spicul de iarbă, un animal imens, rapid şi zgomotos, trecu în fugă la nici zece paşi de ea, zguduindu-i vintrele şi strângându-i stomacul într-o arsură, făcând-o să intre înspăimântată şi asurzită în carapace aşa cum n-o făcuse niciodată. în spate, rămăsese cel mai frumos apus din lume. toată iarba se înroşise, apoi se stinse foarte repede, lăsând fumul înecăcios să dispară în vârful ei.

îşi scoase nasul din carapace când totul era negru în jur. începu să se mişte repede-repede spre apă. trecu şi de ultimele fire de iarbă şi se opri. ghearele scrijeleau o piatră imensă şi neregulată. îşi înălţă capul a neîncredere şi începu să păşească cu grijă. îşi simţea ghearele scrâşnind. era pe asfalt. un asfalt prost, mai mult ciment şi beton, hârtopizat şi prăfuit. avea adunături din propriile-i pietre şi bucăţi mergând dintr-o parte-ntr-alta ale unei gropi, în funcţie de ce maşină catadicsea să-şi bage câte-o roată pe-acolo. cu toate astea, asfaltul tocmai devenise cel mai fascinant lucru pentru vieţuitoarea care îşi rotea rar capul în toate părţile, pentru a vedea mai bine despre ce este vorba. îşi întinse picioarele şi coada cât de mult putu, apoi îşi puse limba ei cenuşie pe asfalt.

două zile nu trecu nici o maşină. ţestoasa rămăsese în aceeaşi poziţie, mişcând rar din gheare şi din coadă. câteodată, îşi înălţa capul şi scotea uşor limba ei cenuşie în vânt, dar uita pe loc ce uitase deja şi se întorcea cu privirile înspre asfalt. încercă să-l măsoare cu privirea: nu era foarte lat, în schimb, nu-i putea desluşi nici unul din capete, ziua se pierdeau într-un tremurat zăpăcitor de linii discontinue, iar noaptea nu vedea nici la zece paşi. uitase de ce plecase din stufăriş. se hrănea cu lăcustele, greierii şi ţânţarii ce rămâneau pe asfalt, bezmetici şi toropiţi de arşiţa care venea şi de sus, şi de jos. ţestoasa avea carapacea şi solzii pe care să se bazeze, şi, mândră de rezistenţa ei, clămpănea dispreţuitor elitre, picioare şi aripi. îi era bine pe asfalt.

începu să sape. bine, vorba vine, de fapt zgâria cu ghearele, în speranţa că ar putea să-şi facă un loc mai adăpostit, dar nu prea răzbea. se mută într-un hârtop, unde erau schije şi pietre desprinse din drum, dar nici acolo nu avu mai mult succes, iluzia adăpostului nu dura foarte mult. nu putea pătrunde prin asfalt, iar asta era deosebit de ciudat. obişnuită să-şi sape cuibare în mlaştină, nu înţelegea cum şi-ar depune ouăle în piatră. "dacă le las aici, în hârtop, poate se clocesc într-o singură zi de la atâta căldură, nu mai trebuie să le îngrop." începu să mute spărturile de colo-colo, împingându-le cu botul sau cu carapacea, gândindu-se că are să ajungă sub asfalt.

într-o zi, fără de veste, o maşină trecu peste ea. nici nu-şi dădu seama ce se petrece: nu venise nici o lumină orbitoare, ci doar un zgomot rapid şi spart de lumina zilei. rămase apoi o oră chircită în carapace, în fundul hârtopului. apoi, harnică, se apucă iar să zgârie pietrele şi cimentul.

nu progresa deloc cu lucrul, iar căldura zilelor fără nori şi maşinile care treceau n-o ajutau deloc. acoperită de praf, arăta ca o piatră netedă şi uscată care se clatină când te-aştepţi mai puţin. noaptea scotea limba ei cenuşie şi o muta dintr-o parte într-alta a gurii, încercând să prindă o pală de vânt. uitase de ce-a plecat din stufăriş.

şi se hotărî. asfaltul rămâne, dar fără ouă! degeaba îl scărmăna până-i cădeau ghearele şi-o dureau picioarele, de şi le ţinea în carapace, îi era clar că nu-şi putea depune ouăle în hârtopul cel plin de spărturi şi praf. până se obişnui cu propria ei decizie, trecură nişte zile. şi multe maşini. unele treceau mai des, altele mai rar. unele erau mai zgomotoase, pe altele nici nu le simţea. crescuse praful pe ea, începuse să se întărească nu doar pe carapace, dar şi pe solzii de pe picioare, coadă şi cap. înălţa priviri, îşi strecura limba ei cenuşie afară şi, dacă avea noroc, prindea o picătură de ulei sau de combustibil, de la maşinile care treceau mai des. n-o descoperise încă nici una, fiind făcută din asfalt. uitase de ce plecase din stufăriş.

maşinile treceau pe asfalt dinainte să se fi născut ea. îşi dăduse seama de asta când un triunghi rupt din hârtop îi ciobise carapacea, din cauza unei maşini la fel de acoperită de praf ca şi lumea, care îşi hurducase o roată exact unde săpa ea, în peretele hârtopului. era o maşină veche şi proastă, care scotea mult fum şi făcea mult zgomot. "animalele astea strică asfaltul!" se burzului ea, clipind apăsat. "nu se poate. trebuie să-l fac la loc." hârtopul care o proteja pe ea era, de fapt, o leziune ce trebuia vindecată. începu să adune toate pietrele, toate spărturile de asfalt, tot praful. nu lăsa nimic în urmă. ieşi din hârtop şi strânse tot ce mai găsi pe-afară. intră în iarbă şi se întoarse puţin contrariată cu bucăţi moi de pământ, paie, uscături. le puse pe toate în mijlocul hârtopului şi se căţără deasupra lor, apăsându-le cu corpul ei de ţestoasă. degeaba, stăteau în neorânduială, colţoase şi contondente. pământul adus se uscase şi se fărâmiţase. din vârful întregului muşuroi, ţestoasa ieşea cu capul deasupra asfaltului şi văzu la timp maşina care se apropia. se dădu repede pe-o parte şi se lăsă să alunece până în fundul gropii. o roată strivi întregul muşuroi, trosnind crengile, iarba, pământul şi pietrele într-o adunătură împrăştiată. ţestoasa privi cu amărăciune la rezultat, dându-şi seama că asfaltul e asfalt şi asfalt rămâne. o singură roată a unei singure maşini e suficientă. aşa că îşi scoase limba ei cenuşie şi lipăi puţin din pământul fărâmiţat în jurul ei. uitase de ce plecase din stufăriş.

dezorientată pe fundul hârtopului, ţestoasa gri-albă începu să scurme iar cu ghearele. o făcea mecanic, disperat, fără să-şi dea seama. inconştient, vroia să ajungă la pământul lipicios şi rece de sub asfalt. să vadă că există ceva acolo. să treacă de el şi să ajungă la.. nu-şi mai amintea la ce, uitase de ce plecase din stufăriş. limba ei cenuşie era lipită şi dură pe cerul gurii. scurmând şi zgâriind, ţestoasa îşi aminti că nu e corect pentru asfalt să fie folosit astfel de maşini. trec toate, nu le pasă, îl rup şi-l zdrenţuiesc. fiecare maşină care trecea îi lăsa o arsură în gâtlej şi-n piept, de parcă şi-ar fi deversat presiunea corpului ei de maşină direct în mijlocul carapacei ventrale. ea, pe de altă parte, trăieşte în asfalt de multă vreme. îi ştie unele straturi, îi cunoaşte spărturile, rănile, l-ar putea vindeca, dacă ar fi maşină, cu o singură roată. i-ar pune şi pământ, şi iarbă, şi paie, şi crengi, l-ar întări şi l-ar proteja. ar fi un asfalt perfect şi ea ar fi cea care îl păzeşte. imposibil. maşinile continuau să treacă. asfaltul era asfalt şi asfalt avea să rămână.

atunci începu din nou să scurme. adună praf, adună pietre şi, uscată cum era, începu să clădească şi să lipească, salivând câte o picătură de combustibil cleios. se învârti în jurul masei amorfe multă vreme. ziua se oprea des, obosită de arşiţă, iar noaptea lucra pe pipăite. cu limba. într-o noapte, se urcă pe mica ridicătură de ciment moale, se înţepeni cu ghearele şi, complet amnezică, făcu un singur ou, translucid. se dădu jos, se îndepărtă câţiva paşi de ţestoasă şi se uită la ce rezultase: o ţestoasă de ciment, cu un ou prins pe carapace. îşi scoase limba ei cenuşie şi netezi o asperitate de pe botul sculpturii. stătu acolo, uitându-se ţintă la ea, până când soarele, ajuns deja la amiază, întări cimentul. două ţestoase nemişcate, identice, stând pe fundul unui hârtop din asfalt. uitase de multă vreme de ce plecase din stufăriş.

albă şi uscată, se urcă pe marginea hârtopului. şi aşteptă. apărură stelele. se făcu noapte de-a dreptul. ţestoasa stătea nemişcată, cu gâtul întins şi cu limba ei cenuşie scoasă şi încordată. arăta ca o spărtură de asfalt. şi văzu luminile farurilor. le ştia, era maşina pe care-o aştepta, cea care-i sfărâmase muşuroiul. se puse cu faţa spre ea şi se înţepeni în gheare la marginea hârtopului, sus. maşina venea în viteză. ţestoasa se uita drept în faruri. în momentul în care roata din faţă ajunse la un metru de ea, se trase toată în carapace şi aşteptă. o fracţiune de secundă mai târziu, maşina o împingea în groapă, derapând pe carapace. ţestoasa ateriză direct pe cealaltă ţestoasă. roata care strivise muşuroiul pătrunse după ea în hârtop, făcând-o zob de carapacea de ciment. apoi, scăpată de sub control, maşina părăsi asfaltul şi intră în iarbă cu mare viteză. se dădu peste cap şi ateriză în mlaştina ţestoasei, de unde nu avea să mai iasă vreodată.

în hârtop era o ţestoasă mai mare şi mai neagră, care se scurgea încet în asfalt, împreună cu albuşul oului. o licărire oglindită în ochii ţestoasei se scurse şi ea pe o limbă cenuşie şi moale, şi ultimul gând se legă de zgomotul făcut de maşină când intrase în mlaştină: îşi adusese aminte de ce plecase din stufăriş.

zorii veniră înnoraţi, tuna a ploaie. greierii, muştele şi ţânţarii erau veseli. plecau de pe drum abia când mai trecea câte-o maşină.

Off-seasons.

Year-long coping with concrete, steel and glass.

drumul la mare pe biclă.

eram dator cu scrisul ăsta de multe luni. vă zic de-acuma, e lung, dar mişto. să n-avem discuţii.

mi-am primit bicla acum doi ani, de ziua mea, în timp ce mă cocoţase felix pe o scenă dintr-un subsol să urlu "highway to hell". loganu', care venise cu motorul, îşi pusese protecţiile, mânuşile şi casca de hellrider şi dădea ture pe biclă în faţa scenei. aveam să aflu că anuşca (& co.) se afla în spatele întregului scenariu: şi cadoul, şi momentul, şi tot.

deoarece e kaki şi scrie bulls antiradar pe ea, am botezat-o nichituş. seamănă cu o fiinţă care lucrează sub acoperire într-o zonă a vieţii de unde te-ntorci cu scut sau pe scut - spre exemplu, acum ştiu că e blondă. de-atunci, eu şi nichituş avem o relaţie tare năbădăioasă şi ciudată. luni de pauză, săptămâni de călărit asiduu, zile de învârtit pe lângă ea când era bolnavă şi cu roatele-n sus, nopţi de dormit cu ea în braţe, ture (inter)urbane şi cele mai mişto 48 de ore de biciclit, acum aproape un an, de la bucureşti la vadu.

traseul bucureşti - vadu pe bicicletă este cam acelaşi pe care-l vedeţi de fiecare 1 mai la televizor, când se-apucă de el lucian mândruţă cu o gloată de pedalişti şi nu-l termină. e, noi suntem ceva mai hardcore. ca idee, ieşi din bucureşti prin colentina, treci de voluntari, intri-n afumaţi, ieşi din afumaţi spre urziceni şi după aia tot în faţă. adică, o iei pe drumul vechi către mare (dn2a/e60) şi o ţii aşa până dai de apă sărată. dacă îi mai şi vezi malu' celălalt, nu-i bine, ai făcut pe undeva dreapta greşit şi-ai ajuns la marea moartă. sau la amara, unde-am înţeles că-i mai decentă cazarea. doar că, după ce treceţi de hârşova, nu faceţi drumu' până-n constanţa, ci faceţi stânga imediat după crucea, pe dj226b. e, oricum, am să pun ilustraţii mai jos, să nu vă rătăciţi din cale-afară.

felix şi cu mine am făcut asta fix pe la sfârşitul lu' iulie 2009, când se sărbătoreau vreo 4 oameni simultan la vadu. şi, cum era o caniculă de-mi veneau turnate sandalele pe picior şi nu mai plecau de-acolo, ne-am hotărât să facem cea mai mare parte a drumului noaptea. răcorică, linişte, una-alta, era vreme mai bună de mers.

decathlon, inamicul sportimii

ca toţi oamenii gospodari, ne-am băgat bicicletele-n revizie înainte de plecare. pentru că şi-o cumpărase de la decathlon, felix şi-a dus-o acolo pe gratis, parcă. io am fost mai breaz, am plătit vreo 2 milioane ca s-o revizuiască ăia de la cap la coadă şi să fie gata cu o zi-nainte. că m-am gândit: dom'le, decathlon.. trei mii de sporturi.. îs meseriaşi, dom'le, ştiu ăia ce fac acolo. m-am dus s-o recuperez seara, înainte de-nchidere, am luat-o, m-am urcat pe ea, am ajuns până la strada mare şi mi-a căzut lanţul. aşa, de bunăvoie şi nesilit de nimeni. l-am luat, l-am pus înapoi, mai merg, frânele ţineau prea slab, vitezele stăteau pe loc. lanţul s-a luat după ele şi iar: zdrang. mişto. a doua zi, la prima oră, m-am dus cu bicla-n dinţi înapoi la decathlon, jurându-mi în sinea mea să nu mă mai duc nicăieri în altă parte la revizii decât la ion din crângaşi. cum ajung la decathlon, merg direct la nişte băieţi care meştereau o mână de spiţe.

- păi bine, mă, zic eu, ce dracu', vă bateţi joc de mine? tre' să plec în câteva ore la drum de 300 şi ceva de kilometri şi mi-aţi stricat bicicleta.

ăia se uită la mine reluctant, io mă uit la ei duşmănos. nu ne ştiam. erau alţii decât cu o zi în urmă. le arăt eticheta pe care mi-o puseseră ăilanţi pe bicicletă (că aşa-i la ăştia, ţi-o strică şi-i pun etichetă), care atesta fără tăgadă că fusesem clientul lor. pentru că nu dădeam semne de slăbiciune sau cum că m-aş fi răzgândit, o iau pe partea ailaltă:

- ştiţi, ne pare rău, dar o rezolvăm acum, iar, gratis, repede.. mă, care-a lucrat ieri la bicicleta bulls? cuuum? .. a, e-n vacanţă de azi? da, bine. .. haideţi, v-o punem repede pe stativ.. hoop-aşa.. să vedem.. ce ziceţi că are?

- tot! nema viteze, frânele slabe, lanţul pică şi roata din spate îmi fulează. ieri, când am adus-o pentru revizie, mergea bine, scuip eu printre dinţi, ca xena înainte să zvârle cu chackramul.

- nu se poate! ia să vedem. [clic clic sfrrrr clic CLANG.. clic sfrrr poc].. mda. o rezolvăm în 3-4 ore.

- bine. eu mă duc prin magazin, să ştiţi că nu plec, mai vin să văd ce mai faceţi.

că aşa tre' să fii cu ăştia, să-i ţii din scurt. vreo două ore am jucat baschet, fotbal, ping-pong, m-am dat cu trotineta, cu bicicleta, cu altă bicicletă, cu skateboardul şi m-am oprit după al patrulea ţânc doborât. că aşa-s ăştia mici când îs scăpaţi de sub control, te găsesc şi-n gaură de şarpe să-ţi intre sub roţi. când am ajuns la service (care-i plasat strategic, lângă poarta mare de intrare), băieţii tocmai scoseseră cablurile lungi de viteze şi frâne şi se uitau şi mai lung la ele.

- .. vă trebuie viteze noi! îndrăzneşte unul să-şi mute privirea în ochii mei, între două clipiri dese. era ăla mai simpatic şi mai comunicativ, înalt, cu coadă şi subiect secundar de discuţii: mersul la munte.

simt cum mă ia cu gheaţă p-acolo - p-acolo, pe unde-i mai greu voinicului. mă uit ţintă la ei, cu toţii, şi glăsuiesc ca un terminator:

- faceţi ce trebuie să faceţi.

la aceste cuvinte, responsabilul de raion - un hipster ochelarist săritor, de altfel - dispare şi se-ntoarce în 3 minute cu o pereche de viteze argintii, noi-nouţe, shimano, mai deştepte ca alea pe care le-aveam:

- poftiţi (şi mi le înmânează ca pe-un premiu), cu scuze, din partea firmei decathlon.

hai că-i bine. măcar şi-au dat seama că le pun o bombă dacă nu-i gata nichituş la timp. înmânez mai departe premiul tipului cu coadă, care asistase înmărmurit la ceremonie, şi mă mai duc pe la raioanele de munţomănit vreo oră. la întoarcere, bicla - gata. mă urc pe ea şi dau vreo 5-6 ture prin magazin. altă viaţă, mergea brici. îmi iau la revedere de la ochilă şi păsări lăţi-lungilă şi mă duc să-mi termin ălelante lucruri de aranjat.

lista lui indurain şi prima parte a călătoriei. cum era să nu mai scriu asta

pentru că eu şi felix ne-am făcut şi o listă cu ce ne trebuie, după care am tăiat trei sferturi din ea. ce mai rămăsese scris am pus pe-o maşină care pleca la vadu pentru joncţiunea cu restu' de hăndrălăi şi hăndrăloaice. că aşa e când mergem la vadu în gaşcă extinsă, devine municipiu. aşadar, mai aveam hainele de pe noi şi-un camelbak de fiecare, plus sacul meu de dormit şi casca de bicicletă a lu' felix, care au făcut drumul legate de camelbak-uri cu chingi elastice de portbagaj de dacie. aşa cum nu puteam eu să pedalez în sacul de dormit, nici felix nu putea purta casca. transpira de-l lua dracu'. 2 tricouri de schimb, snickersuri cât încape, un roll-up, periuţă & pastă de dinţi, frigărui şi sandwich-uri pregătite de cătălina, imbusurile şi cam asta era grosul. ca efecte personale, felix şi-a luat valiza aia de piele cu cifru, care cântăreşte 16 kilograme, încape în buzunarul de la spatele blugilor şi e numită duios "trusă de scule"; iar eu mi-am mai pus, discret, câteva chestii de prim-ajutor: bisturiu, padele, i.v., scotch, d-astea.

2230 zulu - mă-ntâlnesc cu felix la moşilor colţ cu eminescu. devastez chioşcul aferent intersecţiei, uitasem să-mi iau nestea de mango & ananas. şi pornim. felix primul, stabilind ritmul, eu în spate, carne de tun pentru maşini. aşa fusese înţelegerea. aveam pe mine ochi de pisică, stop, abţibilduri reflectorizante şi-o vestă (o, ce vestă minunată!) reflectorizantă, pe care-o am de la bogdan, de mă vedeai din galaxia vecină.

în afumaţi, facem pauză la un lukoil. nu se mai putea, sacul de dormit se tot hâia de sub camelbak iar felix era mort de cald sub cască, şi mai şi căra un rucsac plin, pe care urcase camelbak-ul. luăm de la benzinărie şase chingi elastice scurte, le-mpărţim frăţeşte, ne ancorăm în spate ce aveam de ancorat şi plecăm mai departe.

la vreo 200 de metri după curba aia din afumaţi la dreapta, ne depăşeşte o maşină cu girofar şi cu porcărie d-aia deasupra, cu "atenţie, gabarit depăşit". aha, urmează o măgăoaie imensă, îmi zic. peste câteva secunde, cu toate căştile şi ac/dc-ul din urechi, aud un şfichiuit metalic, care creştea rapid. în acelaşi timp ne depăşeşte lent un autotren care transporta un buldozer dublu cu excavator ("se cheamă buldoexcavator" - îmi susură anuşca pe messenger, că ştie cu astea). şfichiuitul ajunge în spatele meu, îmi trece pe deasupra capului, urcă la apogeu şi încetează. în următoarea fracţiune de secundă, o coardă groasă şi neagră îmi zboară la vreo 2 metri prin faţa ochilor, în diagonală, şi se loveşte de asfalt, cu scântei la un capăt. celălalt capăt era agăţat de cupa excavatorului, mai ridicată, care rupsese un fir de înaltă tensiune pe undeva prin spate. am înţepenit. felix habar n-avea, era pe la un 6-7 metri în faţă, firul căzuse între noi. am trecut peste el şi am pedalat mecanic până la lilieci, acasă la anuşca, unde am făcut o pauză cu capul.

şi, pentru că trebuia să mă descarc cu nervii capului, l-am luat pe felix: ia, bre, ce-ai în rucsacul ăla de-i aşa mare şi greu. ce să aibă, omul: haine, pantaloni lungi, cămăşi, un fier de călcat, spray, o pereche de bocanci, o pereche de pantofi cu toc, ciorapi-plasă, şosete flauşate cu dragoni, o pijama, un fotoliu, o cratiţă şi o pernă. verde. afară cu ele!!! nu cari aşa ceva cu tine! le ia ana, când vine la mare, dracu'! eşti nebun?!

samwise gamgee & frodo baggins leaving the shire. primele halucinaţii

din momentul în care am ieşit din lilieci, se chema că am părăsit zona cunoscută şi intrăm în uncharted territory. prima oprire hotărâtă: urziceni. prin pădurea de la sineşti dăm de-o căprioară pe care-o prindem în bătaia frontalelor (era noapte, da?). la ieşire spre moviliţa, felix, giumbuşlucar cum îl ştiţi, face o tumbă şi se-opreşte-n poziţie de drepţi. oprim nehotărât, îi tai piciorul de la genunchi, îi montez unul nou şi mergem mai departe. ajungem la urziceni şi hotărâm că vrem să dormim cam o oră, aşa. era cam 4 dimineaţa, gara - încuiată. cucoana de la bilete ne spune că nu are chei de la sala de aşteptare. hotel, bar, motel, nimic. ne-nvârtim ca liliecii vreo oră şi ceva până ajungem la minunatul hotel royal, de la ieşire din urziceni, care ne primeşte în club, pe canapele. (".. da, da' faceţi consumaţie!" / "bine, două cola.") moi, mari, bune canapele. la 7 dimineaţa eram înapoi pe biciclete.

şi mergem. se face cald. înaintăm greu şi oprim des. ăsta e momentul psihologic #1, în care ne uităm în spate. felix e(ra), de formaţie, om de mountainbike & downhill, nu de ciclism de cursă lungă. drept pentru care îşi setase ritmul ăla, care nu era pe ultima foaie, dădea la pedale susţinut de câteva ori, după care pauză de picioare. şi tot aşa. şi-l înţeleg că tâmpea de cap cu oboseala şi nervii. ne oprim la 4-5 kilometri de căzăneşti, într-un popas, unde mâncăm, bem, aţipim şi stăm să mai treacă vipia de prânz. dau vreo 2-3 telefoane şi aflu că în căzăneşti locuieşte bunica celei mai bune prietene a anuşcăi, care ne-aşteaptă să poposim la ea, dacă e cazul. C-LAR! ne mobilizăm şi ajungem la dânsa. nu vă zic: frigărui de berbec, sandwich-uri, mere, fântână, apă rece, socată rece, pat şi bancă afară, la umbră. ambient perfect pentru creaţie şi filosofat. până şi wc-ul din curte era dotat cu capac, dilema veche, 22 şi caţavencu. nici n-am mai fi plecat, dac-ar fi fost după noi. dar trebuia să ajungă pleşu mai spre seară, iar cu un astfel de om nu ne-am fi putut pune la masă fără să scădem subit în înălţime.

deci, dormim vreo 3-4 ore şi ne luăm hamul şi praştia pe la un 6 seara. săru-mâna, mai venim şi la anu'! plecăm cu alte frunţi. felix îşi intră-n ritm de armstrong, nici nu simţim slobozia, ne luăm la întrecere cu o altă biciclistă care s-a oprit în oraş, un motociclist ne salută mai încolo şi totul e foarte mişto. mergem neîntrerupt şi ajungem să trecem dunărea pe la giurgeni - vadu oii fix la miezul nopţii. atâta mai ţin minte, că duduile de la cabinele de taxă de pod s-au uitat taaaare lung la noi, când am zburat ca nălucile pe lângă bariere. după coborâre oprim câteva minute, apoi vine hârşova, unde vine momentul psihologic #2. ne apropiam de un lukoil, moment în care mă uit spre benzinărie şi am un mic şoc: în loc să văd aşa, vedeam aşa. hait. felixey, tată, ho că facem o pauză să dormim vreo 2 ore.

zionul matrixului şi santinelele

treaba e-n felu' următor: decât să te aciuezi pe lângă o benzinărie funcţională într-o noapte de vară şi să te pui în sacul de dormit lângă zid, cu gândul să dormi, mai bine te duci frumuşel la cucoana de la benzinărie, îi dai banii în avans, te propteşti apoi cu gura la diesel, de preferinţă ecologic, bei până nu mai poţi şi după aia îţi aprinzi liniştit o ţigară. la 5 minute după ce am pus sacul de dormit peste noi, toate jivinele cu cel puţin 6 picioare pe-o rază de 2 kilometri au venit să ne felicite pentru excelenta alegere a hotelului. mari, mici, zburătoare, mergătoare, verzi, maro, negre, albe, roşii, cum vreţi. toate. neavând sens să ne chinuim amândoi, l-am lăsat pe felix pe post de relaţii publice în sac (îi sarcofag), iar eu m-am dus să mă dezmorţesc cu vreo 6 ciocolăţi calde. cum a dat lumina, eram amândoi pe bicicletă.

şi mergem întins până fix înainte de crucea, unde-i o coborâre ş-apoi un deal mare şi abrupt. cum e şi normal, roata din spate începe să-mi facă urât şi să se ducă înspre cadru. felix mă-njură că n-am urcat dealul (aveam velocitate bună de pe coborâre) şi tragem la hanul din vale, de la intersecţia arterelor europene nord-sud şi est-vest din partea locului. acolo, felix se duce pe iarbă, la umbră, în sac, să recupereze din somn, cât mă prefac că meşteresc eu la biclă - căreia habar n-aveam ce să-i fac. o demontez, o montez, ajunsesem să mă uit cruciş în spiţe şi mi se părea că parcă-parcă e mai bine. nu trece mult şi felix se trezeşte graţios ca o alteţă, urlând şi zvârlind cu lemne după comitetul de întâmpinare al locului, format din cei 4-5 câini băştinaşi, care-l înconjuraseră şi-i urau cu drag şi spor, pe diferite voci şi canoane, "bună dimineaţa". ne uităm ultima dată pe hartă şi ne gândim că ar trebui să existe un drum mai scurt ca ăla pe care plănuiam noi să mergem, şi care ducea mult în sud. omul care era la han ne lămureşte că e un drum judeţean, după crucea, care-o taie şi te duce direct în tariverde, iar de-acolo mai dai de două ori cu piatra şi nimereşti în mare. gata, aşa facem.

ieşim din mainstream şi intrăm în underground. hâc

cum vine soarele, urcăm dealul. imediat vine localitatea crucea, unde ne oprim să mâncăm ceva. (fix la intrarea-n crâşma principală, felix mai face o tumbă, ceva mai reţinută, fără urmări.) ne suim pe bicle şi ajungem la momentul în care părăsim dn2a/e60 şi intrăm pe dj226b. adică nu mai avem borne kilometrice roşii, ci bleu. drum drept prin câmp. curat ca-n palmă, perfect. de formula 1. în uşoară urcare. nici o maşină. vine căldura. te uiţi în toate părţile şi imaginea-ţi tremură la 2 metri deasupra solului. te face cu nervii. felix turbează iar de draci, cu casca-n cap. nu era încăpăţânat s-o poarte, doar că, de, între insolaţie şi transpiraţie alegi destul de uşor. şi şi-aduce el aminte că nolo (care era deja-n vadu) a zis că vine şi ne ia cu maşina, dacă e ceva şi nu mai putem. n-are baterie la telefon. "bă felix. vezi movila aia de-acolo? mergem până acolo, oprim, urcăm pe ea şi stăm oleacă, poate merge telefonul, prindem şi semnal." movila fiind o ridicătură mare şi anormală, ca o mastabă, în mijlocul câmpului. ajungem la ea taman bine cât să vedem intrarea în satul pantelimon. "acuma, dac-am ajuns aici, hai în sat, stăm la crâşmă, la umbră, bem ceva, ne răcorim, sunăm de-acolo." la intrarea în sat dăm de un gpl, ceva, unde cucoana îşi oferă telefonul ei să sunăm, doar că nu ştim numărul (bateria mea, mai şmecheră, murise de prin slobozia). ptiu, fir-ar al dracu', încărcător n-avea nimeni. suntem îndrumaţi către crâşmă. ajungem şi stăm acolo 2 ore, barmanul ne dă bateria lui, sufleţelul lui, sunăm ca nebunii, la fiecare 5 minute, nolo nu răspunde, şi nici nimeni altcineva din gaşcă. stăm, bem bere şi fanta şi prindem absolut tot ce-nseamnă manea pe taraf tv. atât de bătuţi de soare-n cap eram, încât am dezvoltat simpatii; amintesc videoclipurile cu nicolae guţă & roxana, prinţesa ardealului, în care cei doi chiar făceau băşcălie de versuri şi se distrau. plus că blonda aia e o bunăciune penală.

"bă, hai." "hai." împăcaţi cu ideea că nu vine nimeni să ne ridice, dar şi întremaţi de atâta fantă şi bere, ne urcăm pe bicle şi-i dăm bătaie. ajungem în pantelimonu de jos, felix îmi mai meştereşte oleacă în crâşmă la roată, care iar făcea fiţe.

o paranteză: ne-am oprit să bem în fiecare crâşmă din satele astea. lăsând la o parte ce spune lucrul ăsta despre noi, am descoperit că acest concept filosofic, de "crâşma satului", este adânc înrădăcinat în conştientul colectiv băştinaş şi imediat adoptat de noii veniţi. adică, mi-am simţit rădăcinile ancestrale cum trec prin pardoseala crâşmei, nu glumesc.

next - localitatea grădina, care-i ca un fel de târgu-trotuş, nu se mai termină. felix îmi dă motiv de râs vreo juma' de oră: "mare ţi-e grădina..!" de-acolo, serpentinele ne duc spre cogealac, unde oprim la o bunăciune de crâşmăriţă de vreo 16 ani, care era un fel de brooke shields în laguna albastră, doar că avea, mă-nţelegeţi, cu ce. de altfel, o mai avea şi pe mă-sa, o başoldină cât un aro ruginit, se hlizea cu trei concetăţeni şi ne făcea avansuri. din cât am adăstat acolo, mi-am dat seama că, orice-ar fi spus poliţistul satului, primarul, prefectul comunei sau însuşi radu mazăre, ea ţinea, de fapt, frâiele comunităţii.

the grand finale - the fat lady sings like crap

părăsim dj226b şi intrăm pe dj226a. în tariverde facem pauză de ronţăit. o roşie, un ardei, o bucată de brânză, un colţ de pâine şi câteva felii de salam. bune magazinele săteşti. e după-amiază spre seară. ne e clar că nu ne mai întoarcem. traversăm dn22/e87 şi ajungem în nuntaşi. de-acolo, mergem pe dj226a până se intersectează cu dj226 (a propos, toate drumurile astea judeţene sunt aşa cum vreţi voi autostrăzile) şi facem dreapta către săcele (ce copilărie o mai fi avut şi hagi prin satul ăla), şi de-acolo, către traian, se face un drum de pământ printre ţarini, "drum negru", cum îi zic localnicii, tăiat de tractoare şi atelaje cu tracţiune animală (eeee?). offroad, mai pe româneşte. ultimii kilometri către vadu. ne simţim ca nişte semizei când coborâm cu soarele în spate, la asfinţit, spre nepreţuita noastră crâşmă. punem frână lungă, aşteptându-ne să ne vedem gaşca stând la terasă şi aplaudându-ne. canci. nimeni. bine, hai înspre plajă. mergem 5 metri, opresc. pană pe faţă. ptiu, acuma te-ai trezit! o-ntorc iar pe nichituş cu roatele-n sus şi găsesc pana, un spin sănătos de salcâm, intrat adânc. îl scot, şi văd altul. şi altul. şi altul. puzderie. mă uit şi la roata din spate: la fel de ciuruită. felix se uită lung, şi roţile lui îs la fel. (mai încolo, la depanarea adevărată, am scos vreo 30 şi ceva de spini din fiecare cauciuc.) se scuturaseră salcâmii în faţa crâşmei. acuma chiar ne-am ofticat, vroiam să mergem cu biclele până pe plajă, ca nişte eroi, să le-mpingem pe malul mării, uşor, să fim zâmbitori şi să alerge toţi către noi şi să ne-aplaude!! nimic!!!! sictir!

".. sună-l pe nolo."

nolo e unul din cei mai de nădejde şi mai copţi oameni pe care-i ştiu. probabil de-aia nici n-am ce link să pun către el, că blog nu ştiu să aibă, facebook şi twitter nici atât. (bravo, bre, să nu te schimbi. şi să-ţi pregăteşti bicla de ture interurbane, după vadu.) a venit imediat ce l-am sunat, ne-a aburcat cu tot cu biciclete şi ne-a dus la plajă. mda, am povestit noi în maşină ce şi cum, am râs oleacă, da'.. nu era chiar cum trebuie. mă-ncerca senzaţia aia ipotetică nenorocită (de care-am scăpat rapid, după prima baie şi prima duşcă) de după un maraton de sex cu gagica supremă, în care, exact înainte de atacul final, intră frac-su sau tac-su peste noi şi-mi aduce un pahar cu apă, să mă răcoresc oleacă. adică fix de-a-mboulea.

.. la întoarcere, pentru că nu aveam 4 camere de rezervă, bicicletele au mers pe 2 maşini, iar noi am venit în bucureşti cu.. nici nu mai ştiu cu ce-am venit, cred că cu trenul.

în concluzie (da, am ajuns la sfârşitul scrisului), mai facem o dată. plecăm joi după-masa, 15 iulie. planul e să ajungem vineri-noapte sau, cel târziu, sâmbătă la prânz. om trăi ş-om vide'.

ca idee, un astfel de drum nu te face să mănânci mult. cam cât un cuib de vrăbii. despre lichide, ca să mişti, tre' să înghiţi cel puţin 7 litri de-a lungul zilei. cât mai puţine bagaje. am schimbat un tricou, cu celălalt am ajuns nepurtat. nu strică să ai mobilul încărcat tot timpul. şi, pe lângă trusa de prim-ajutor şi cea de scule, imbusuri, chei, draci, laci: neapărat, camere de rezervă. cel puţin 2 de om.

şi acum, hărţile:

bucureşti - slobozia

slobozia - crucea

crucea - tariverde

tariverde - vadu

ia, oleacă mai înspre dracu'

voi cei

care aveţi poze cu labele picioarelor încălţate sau descălţate. de preferinţă cu converşii ăia bunii. da, ştiu, aşa vă arată picioarele după ce vi le-aţi scos din guri, şi tocmai vă năpădeşte libera exprimare. băgaţi-vi-le înapoi şi muriţi aşa, abţinuţi.

care ţineţi neapărat să aflu dacă, unde, cum, când şi cu cine v-aţi mai tras-o. sau invers. subtililelor. trăiţi veşnic şi cu degetele cusute în gură.

care vorbiţi/scrieţi despre voi la persoana a treia. în afară de vreo trei-patru inşi, care o facem mişto, autoironic, cu zvâc, restul de fapt transformaţi bunătate de artificiu într-o petardă băgată-n gluga nefericitului care vă intră pe blog. deci nu meritaţi să trăiţi. muriţi cum vreţi voi, dar până mâine, că încălziţi global.

care aruncaţi gunoaie altundeva decât la coşul de gunoi. muriţi frumos, în somn, ca să pot să vă iau pieile şi să fac coşuri de gunoi din ele. pe căprării: plastic, hârtie, metal, sticlă, în funcţie de ce aruncaţi. şi am să vă prind plăcuţa aia de metal unde nu stingeţi voi ţigările exact în dreptul ochilor, ca să nu fiţi recunoscuţi pe stradă, vedetelor.

care băgaţi emoticons în exces sau la fiecare - laaa fiecaaarreee - nenorocită de replică. sau, şi mai clar, în loc de replică. sunteţi fericiţi ca nişte moş-crăciuni pe ecstasy. şi voi, care scrieţi cu prescurtări tembele, deprinse în evul miliardelor de bipuri de pe cartelele primelor voastre telefoane trium şi al sms-urilor cât mai înghesuite, ca să nu consumaţi 2 mesaje. ptiu, sta-v-ar în gât, muriţi sufocaţi cu o lămâie. una şi aceeaşi.

care depăşiţi cu maşinile voastre cu trei cifre-n număr pe linia de tramvai la oră de vârf şi când sunt tramvaie. vă blochez oricum de câte ori pot. şi e valabil şi pentru caft, dacă nu muriţi/naşteţi voi sau cineva din familia voastră sau alte cazuri mai importante ca ale mele, care-s cele mai importante. vă ştiţi, de obicei sunteţi preocupaţi şi scrutaţi o ţintă înainte sau un ecran de mobil. de la un moment dat aveam de gând să vă notez numerele şi să vă dau pe net, dar am abandonat după primele minute. sunteţi mult prea mulţi şi oricum n-are sens, nu m-aş putea simţi mai bine ca atunci când vă văd cum muriţi încet şi fără grabă. de foame, legaţi cu un lanţ. săptămâni întregi. şi să vă sune-n cap o sonerie de tramvai. am auzit că asta se numeşte artă.

care ascultaţi muzică la mobil în metrou/autobuz/troleu/tramvai. că mi-am adus aminte de zilele astea, am să merg cu un casetofon după mine, cu nişte boxe maaari, la care am să pun pe repeat cotele apelor dunării ori de câte ori vă simt prezenţa. muriţi la moldova veche, la soixante-cinq-cinq-cinq-cinq-cinq centimetres adâncime. gheaţă la mal.

care vorbiţi tare, aiurea sau nu vă daţi telefonul pe silent la film, teatru, cursuri, conferinţe. muriţi cu toate obiectele pe care le aveţi asupra voastră şi care nu vă încap în fund băgate în fund. oricum, nu cred să fie foarte multe. maşina şi ceafa.

.. şi probabil are să urmeze, că a mai rămas aproape o zecime din populaţie de triat.

adevăratele întrebări importante în viaţă.

Cuvânt înainte

Observ cu modestie că prezenţa mea în rândul autorilor Daily Cotcodac a reuşit să redreseze atât respectatul trafic de acolo (care cam intrase în vrie de la episodul cu engleza flunetă), cât şi calitatea articolelor publicate după mine – mult mai apreciate de cititori, spre adevărata lor valoare. Motiv pentru care mi-am stabilit un nou obiectiv: să am mail @dailycotcodac.ro. La comunicarea acestei doleanţe absolut întemeiate, conducerea DC mi-a replicat, citez, că "nici nu poate fi vorba" pe motiv că "nu facem politică!" Desigur, nici Petre Roman nu mai face politică de când a fost pupat pe frunte. Julius, eşti cel mai bun!

Şi, normal, asta-i perioada cea mai prolifică, în care-mi vin idei de scris pe bandă rulantă – doar am de terminat o licenţă. Deci, planul e următorul: am să scriu acum atât de irezistibil, de original şi de atipic despre ce mi se-ntâmplă, încât, la sfârşitul articolului, voi fiind deja dependenţi de mine, aştept o avalanşă de comentarii tip "Bine c-a scris iar Cougar, că ni se acrise pe DC", "Mulţumim, în sfârşit dormim şi noi ca lumea, că pe căldura asta..", "Cougar, să vii pe la mine pe-acasă, că-ţi fac sarmale" şi, neapărat, "Să scrie doar Cougar, că *introduceţi pretext (îl prefer pe ăla în care merit să fiu remunerat)*". Astfel, am să obţin ceea ce mi se cuvine de drept: înainte de răsăritul soarelui, Julius are să iasă de pe invisible şi are să-mi grăiască ritos pe messenger: "user: cougar@dailycotcodac.ro şi pass: kthxbai".

Oricum, m-am lămurit: tiranul nu mă are la inima lui cea mică, rece şi împietrită şi e foarte reluctant la a-mi publica textele. Aşa că le pun eu aici mai întâi şi, dacă vrei, n-ai decât să le preiei, bre, Juliuse, cu standardele tale cu tot.

Aşadar, să purcedem

Când eram eu mic, da’ mai mare (bună sintagmă, aş pune o notă de subsol, da’ nu mai ştiu cine-a zis-o, parcă doamna Vivi Floricica), şi mă duceam de-a pururi în vacanţă la bunicii de la Văsieşti, mă găseam acolo cu Tudor şi Raluca (verii mei, nu-i cunoaşteţi.. sau, mai ştii?). Noi, băieţii, fiind de-un leat, eram nedespărţiţi; pe când Ralu, mai mare cu doi ani, nu stătea tot timpul de capul nostru şi-şi găsea nişte preocupări mai elevate, cum ar fi.. eh, chiar nu ştiu, e încă un mister pentru un ţânc de 12 ani (îi bănuiesc, totuşi, o anume dependenţă de Sailor Moon). Aşadar, Tudoranu’ şi cu mine rămâneam să hăndrălim mult timp împreună prin curte, prin grădină, ba chiar şi pe dealuri, prin Municipiul Moineşti sau oriunde altundeva părinţii noştri aveau impresia că nu era cazul să ne poarte de grijă.

Şi, stând noi aşa, ca-ntre băieţi, vorbeam de fete (trecusem fiecare deja la un număr de 2 cifre de cuceriri la modul biblic), de filme (văr-miu era Cichicean iar eu eram Tarzan) şi de alte subiecte grele, de viaţă, pe care le tratam cu maximă seriozitate. Ei, şi în astfel de conversaţii mă trezeam din când în când luat prin surprindere de interlocutor. Tudoranu' specula slăbiciunile argumentelor mele îndelung ticluite şi ataca direct cu arta retoricii clasice romane: băga nişte întrebări încuietoare, de o înaltă calitate judicioasă, cu care mă anihila pur şi simplu. Le prinsese probabil de pe la şcoală, de printr-o gaşcă ceva mai civilizată (care ar fi purtat nu demult denumirea de Senatul Republicii), şi acum făcea experimente pe văr-su de la Piteşti, să observe cum reacţionează subiecţii din alte zone ale ţării.

"Mai biei apa la câni?" - o întrebare necruţătoare, cu eficienţă maximă. De altfel, era şi pe post de şlagăr, în heavy rotation. Mi-o servea de 3-4 ori pe zi. Şi, cum pe vremea aia nu eram aşa de iute şi sclipitor, de fiecare dată rămâneam fără replică sau, în cel mai bun caz, bâiguind; iar deznodământul nu se lăsa niciodată aşteptat: Tudoranu’ râdea sincer, uitându-se la moaca prostită pe care-o căpătam. (Cam aşa cred că se uita şi Gaius Gracchus la frac-su, Tiberius, când mai venea c-o propunere de reformă. Şi să n-aud că-s fraţi şi nu veri.) Mai avea şi altele în arsenal, nu la fel de reuşite, posibil de fabricaţie proprie şi în primă audiţie; amintim mostrele: "Mai sari cu căciula din puod?" şi "Mai mănânci grăunţili la găini?" (altă întrebare care punea forma de dativ-genitiv unde-i era locul, în colţul ruşinii) - deci, activităţi rustice obişnuite, care mai ştergeau din plictiseala unei zile toropitoare de vară la ţară.

Evident, rămâneam blocat prin simplul fapt că la asemenea tâmpenii simpatice şi gratuite nu exista replică mai bună în afară de hlizit - care venea din plin şi aproape instantaneu. Oricum, nu ne mai caftiserăm cu aracii de fasole de ani buni (şi atunci, doar o dată, remiză prin abandon: l-am izbit din greşeală cu aracul peste degetele-n care-l ţinea pe-al lui, şi, când l-am văzut că-l scapă jos, se strâmbă de durere şi-ncepe să se mişte-n slow motion, am tulit-o-n casă) şi deveniserăm amândoi mai diplomaţi şi mai toleranţi, deci văr-miu se simţea în deplină siguranţă în sânul familiei. Pentru că, ştiţi cum e, familia îţi acceptă orice; şi doar nu-ţi permiţi asemenea chestii cu unu’ străin, ca Boiorix, de exemplu, că nu ştii când te pocneşte de-ţi sună apa-n cap. (Hai, acuma cârtiţi că nu-s contemporani cu ce-a fost la Arausio, crăpaseră cu ani buni înainte. Ziceţi-mi voi bătălii pierdute de romani în timpul Gracchilor!)

.. Mi-am amintit toate astea alaltăieri, în timp ce stăteam în inima Berceniului, pe terasa unei case cu vişin şi linişte provincială (nu-nţeleg de ce unii se plâng că locuiesc în Berceni, e o suburbie rezidenţială foarte mişto), fiind martorul unui dialog între nişte eventuali licenţiaţi. Plină de poante urbane şi rânjete reţinute, discuţia a fost previzibilă până la un moment dat, când a intervenit o replică ilustrativă la care-am râs mult şi sonor:
"Mai sare mă-ta cu furca la tren?"

când trailerul e mai lung decât filmul.

sub deviza: "nu puteţi voi să citiţi cât pot eu să scriu!", iată şi următorul articol, venit la o distanţă apreciabilă faţă de precedentul, să vă obişnuiţi uşor cu ideea şi să nu vi se-aplece de-atâta abundenţă. şi da, sper să termin licenţa la timp, da, iar stau prost cu somnul. cu această ocazie, observ cu modestie că prezenţa mea îndesită a reuşit să redreseze din stimabilul trafic, care era cam în vrie. acum merg din spike în spike. trebuie să am mare grijă şi să nu exagerez, că intru-ntr-o zonă de podiş.

aşa.

deci, bă, ăia care nu prea mă ştiţi, aveţi să faceţi cunoştinţă cu o trupă formată din meseriaşi pur-sânge, de care n-aţi auzit niciodată, dar pe care i-aţi ascultat toată viaţa. un fel de inversul celor 15,000 de specialişti. am auzit de ei de la un individ la fel de specialist, un soi de genialitate îmbuteliată în cot - dacă ai noroc şi primeşti un cot în gură, te-ai scos, ajungi confucius.

din capul locului vreau să vă zic că trupa asta nu are nimic în comun cu şt. b. jr., deci alde domnii d. buzd. şi m. bend. sunt rugaţi să ia exemplu de la e. presl. în zilele lui bune, când presta coveruri după shak. stev., care era o copie a mai-sus-numitului şt. b. jr., şi să părăsească în linişte clădirea. (deci, da, aşa înţeleg eu să-mi respect traficul, meritocratic, nu bag cuvinte-bombă în text şi nici nu scriu comercial, ca alţii.)

acţiunea începe prin 1993, când d. drăg. ieşea pe locul 1 la calificările eurovision în bizarro world iar t. cutug. era prins de paparazzi bântuind prin piaţa romană după un playboy cu m. rădul., cu care să se delecteze înainte să urce pe scenă. tot pe-atunci, doi hăndrălăi din sua, pre numele lor jon butcher şi ben schultz, îşi prindeau reciproc degetele-n corzi şi se visau mari vedete. de fapt, nu făceau altceva decât să zdrăngăne-n zongurele alea ale lor în sufragerie toată ziua, rânjind nesimţit şi potrivindu-şi ritmul după solo-urile psihedelice de patent din calorifere.

stilul boem şi delăsător al puştanilor au atras repede alt pierde-vară, huckleberry finn-ul găştii, în persoana lui leland "lee" sklar, care, după ce zăpăcise un pian cât fusese mic, se trezise cu pretenţii de mare basist, că – vezi, doamne – erau destui pianişti la el la şcoală. şi totul era bine şi liniştit, până când a venit şi clipa în care vecinii au considerat că s-au cultivat muzical cât pentru viitoarele cinci generaţii şi au decis să se care. aşa că artiştii şi-au luat un suflet sărman pe lângă casă, ray brinker, toboşar de meserie, care înlocuia şi-n somn vreo patruzeci de cartiere de bormaşini, rotopercutoare, pickhammere, ciocane şi alte ustensile electrocasnice.

după o scurtă vreme, s-a pus problema de a lua viaţa-n piept şi de a-şi asuma nişte responsabilităţi – ştiţi şi voi cum e: când vine toboşarul, se duce dracului totul. adevărul e că flăcăii ăştia aveau şi ei o vârstă (media fiind undeva pe la 35-40 de ani), iar viaţa trecuse binişor pe lângă ei fără să realizeze mare lucru. asta dacă nu punem la socoteală câteva featurings efemere, de vreo 70 de ani adunaţi, cu artişti apropiaţi de talia lui g. cotab., a. iordăch., e. cârst. sau m. angh.. mă refer, desigur, la oameni precum paul mccartney, ray charles, tina turner, b. b. king, robert plant, joe cocker, david lee roth, crosby, stills & nash, cher, rod stewart, phil collins. (lista e mult – mult – mai lungă şi mai variată; şi nu coboară nici ştacheta, dimpotrivă. dar mă opresc aici cu enumeratul, că prea multă muzică bună amestecată poate să trezească din somn până şi pe cel mai intelectual cititor.)

problema lor era următoarea: fiind oamenii din background-ul vedetelor ăstora, nu auzise nici dracu’ de ei. adică, la modul că erau daţi afară din orice discotecă de fiţe şi, ca atare, nici cu gagicile n-o duceau tocmai roz. bine, să zicem, în afară de "father time" lee sklar, care juca tot timpul cartea profundă a prezenţei fizice inconfundabile.

şi, cum stăteau şi se gândeau cu ce s-au ales după o viaţă de trudă, după un martiriu mut în nemiloasele conuri de umbră ale vedetelor, aspect care i-ar fi distrus pe alţii mai slabi de înger (nici nu vreau să-mi imaginez o lume în care s. ladoş. sau o. komorn. ar fi fost backing vocals toată viaţa), le-a trăznit: "gata, hai s-o punem de-o trupă serioasă." "bine-bine, da’ ce cântăm?" "ce vrem noi, trăi-ţi-ar, că pân-acuma ce-am făcut?" "ştim să băgăm de toate, la mare artă, că d-aia am cântat cu toţi ăia, să scoatem ce vrea muşchiu’ nostru din instrumente!" "aşa, şi cum ne zice?" "păi, cum - cum? the barefoot servants, că d-aia am stat o viaţă-ntreagă după fiţele lor de vedetă!"

zis şi făcut: din 1994, o tânără speranţă a muzicii, the barefoot servants, cântă un blues-rock-country-psychedelic-jazz (câteodată) de vine valul peste tine, te atinge unde ţi-e lumea mai dragă şi nu te mai ridici. primul album, intitulat sugestiv "the barefoot servants", s-a vândut în câteva zile, înainte de răsărit, pe sub mână, în spatele alimentarelor. fiind brusc izbiţi de celebritate, oamenii s-au culcat pe-o ureche şi au trăit doar din concerte, apariţii şi alte featurings la fel de neserioase; până în 2005, când ray brinker s-a apucat serios de făcut clătite la cinelele zildjian pentru elevii săi şi a fost înlocuit cu neal wilkinson. şi, pe chestia asta, au mai scos un album: "the barefoot servants 2".


ş-am încălecat p-o lingură scurtă, să le crăp capul cu ea ălora de n-ascultă. there is a spoon.

p.s. având în vedere că până şi poza e de pe site-ul lor, dar înliterată de mine, nu-ncercaţi să căutaţi the barefoot servants pe torrente. băieţii sunt atât de discreţi, încât nu daţi de ei pe toate drumurile. pun eu un cânticel, primul ascultat de mine de la ei. e mai liniştit, aşa, să n-o mierliţi din prima.

The Barefoot Servants - Blackbird
 

p.p.s. da, licenţa e de predat marţi, cel târziu. susţinerea e pe 28 sau 29. să vă faceţi probleme când oi pune-o pe blog.