adevăratele întrebări importante în viaţă.

Cuvânt înainte

Observ cu modestie că prezenţa mea în rândul autorilor Daily Cotcodac a reuşit să redreseze atât respectatul trafic de acolo (care cam intrase în vrie de la episodul cu engleza flunetă), cât şi calitatea articolelor publicate după mine – mult mai apreciate de cititori, spre adevărata lor valoare. Motiv pentru care mi-am stabilit un nou obiectiv: să am mail @dailycotcodac.ro. La comunicarea acestei doleanţe absolut întemeiate, conducerea DC mi-a replicat, citez, că "nici nu poate fi vorba" pe motiv că "nu facem politică!" Desigur, nici Petre Roman nu mai face politică de când a fost pupat pe frunte. Julius, eşti cel mai bun!

Şi, normal, asta-i perioada cea mai prolifică, în care-mi vin idei de scris pe bandă rulantă – doar am de terminat o licenţă. Deci, planul e următorul: am să scriu acum atât de irezistibil, de original şi de atipic despre ce mi se-ntâmplă, încât, la sfârşitul articolului, voi fiind deja dependenţi de mine, aştept o avalanşă de comentarii tip "Bine c-a scris iar Cougar, că ni se acrise pe DC", "Mulţumim, în sfârşit dormim şi noi ca lumea, că pe căldura asta..", "Cougar, să vii pe la mine pe-acasă, că-ţi fac sarmale" şi, neapărat, "Să scrie doar Cougar, că *introduceţi pretext (îl prefer pe ăla în care merit să fiu remunerat)*". Astfel, am să obţin ceea ce mi se cuvine de drept: înainte de răsăritul soarelui, Julius are să iasă de pe invisible şi are să-mi grăiască ritos pe messenger: "user: cougar@dailycotcodac.ro şi pass: kthxbai".

Oricum, m-am lămurit: tiranul nu mă are la inima lui cea mică, rece şi împietrită şi e foarte reluctant la a-mi publica textele. Aşa că le pun eu aici mai întâi şi, dacă vrei, n-ai decât să le preiei, bre, Juliuse, cu standardele tale cu tot.

Aşadar, să purcedem

Când eram eu mic, da’ mai mare (bună sintagmă, aş pune o notă de subsol, da’ nu mai ştiu cine-a zis-o, parcă doamna Vivi Floricica), şi mă duceam de-a pururi în vacanţă la bunicii de la Văsieşti, mă găseam acolo cu Tudor şi Raluca (verii mei, nu-i cunoaşteţi.. sau, mai ştii?). Noi, băieţii, fiind de-un leat, eram nedespărţiţi; pe când Ralu, mai mare cu doi ani, nu stătea tot timpul de capul nostru şi-şi găsea nişte preocupări mai elevate, cum ar fi.. eh, chiar nu ştiu, e încă un mister pentru un ţânc de 12 ani (îi bănuiesc, totuşi, o anume dependenţă de Sailor Moon). Aşadar, Tudoranu’ şi cu mine rămâneam să hăndrălim mult timp împreună prin curte, prin grădină, ba chiar şi pe dealuri, prin Municipiul Moineşti sau oriunde altundeva părinţii noştri aveau impresia că nu era cazul să ne poarte de grijă.

Şi, stând noi aşa, ca-ntre băieţi, vorbeam de fete (trecusem fiecare deja la un număr de 2 cifre de cuceriri la modul biblic), de filme (văr-miu era Cichicean iar eu eram Tarzan) şi de alte subiecte grele, de viaţă, pe care le tratam cu maximă seriozitate. Ei, şi în astfel de conversaţii mă trezeam din când în când luat prin surprindere de interlocutor. Tudoranu' specula slăbiciunile argumentelor mele îndelung ticluite şi ataca direct cu arta retoricii clasice romane: băga nişte întrebări încuietoare, de o înaltă calitate judicioasă, cu care mă anihila pur şi simplu. Le prinsese probabil de pe la şcoală, de printr-o gaşcă ceva mai civilizată (care ar fi purtat nu demult denumirea de Senatul Republicii), şi acum făcea experimente pe văr-su de la Piteşti, să observe cum reacţionează subiecţii din alte zone ale ţării.

"Mai biei apa la câni?" - o întrebare necruţătoare, cu eficienţă maximă. De altfel, era şi pe post de şlagăr, în heavy rotation. Mi-o servea de 3-4 ori pe zi. Şi, cum pe vremea aia nu eram aşa de iute şi sclipitor, de fiecare dată rămâneam fără replică sau, în cel mai bun caz, bâiguind; iar deznodământul nu se lăsa niciodată aşteptat: Tudoranu’ râdea sincer, uitându-se la moaca prostită pe care-o căpătam. (Cam aşa cred că se uita şi Gaius Gracchus la frac-su, Tiberius, când mai venea c-o propunere de reformă. Şi să n-aud că-s fraţi şi nu veri.) Mai avea şi altele în arsenal, nu la fel de reuşite, posibil de fabricaţie proprie şi în primă audiţie; amintim mostrele: "Mai sari cu căciula din puod?" şi "Mai mănânci grăunţili la găini?" (altă întrebare care punea forma de dativ-genitiv unde-i era locul, în colţul ruşinii) - deci, activităţi rustice obişnuite, care mai ştergeau din plictiseala unei zile toropitoare de vară la ţară.

Evident, rămâneam blocat prin simplul fapt că la asemenea tâmpenii simpatice şi gratuite nu exista replică mai bună în afară de hlizit - care venea din plin şi aproape instantaneu. Oricum, nu ne mai caftiserăm cu aracii de fasole de ani buni (şi atunci, doar o dată, remiză prin abandon: l-am izbit din greşeală cu aracul peste degetele-n care-l ţinea pe-al lui, şi, când l-am văzut că-l scapă jos, se strâmbă de durere şi-ncepe să se mişte-n slow motion, am tulit-o-n casă) şi deveniserăm amândoi mai diplomaţi şi mai toleranţi, deci văr-miu se simţea în deplină siguranţă în sânul familiei. Pentru că, ştiţi cum e, familia îţi acceptă orice; şi doar nu-ţi permiţi asemenea chestii cu unu’ străin, ca Boiorix, de exemplu, că nu ştii când te pocneşte de-ţi sună apa-n cap. (Hai, acuma cârtiţi că nu-s contemporani cu ce-a fost la Arausio, crăpaseră cu ani buni înainte. Ziceţi-mi voi bătălii pierdute de romani în timpul Gracchilor!)

.. Mi-am amintit toate astea alaltăieri, în timp ce stăteam în inima Berceniului, pe terasa unei case cu vişin şi linişte provincială (nu-nţeleg de ce unii se plâng că locuiesc în Berceni, e o suburbie rezidenţială foarte mişto), fiind martorul unui dialog între nişte eventuali licenţiaţi. Plină de poante urbane şi rânjete reţinute, discuţia a fost previzibilă până la un moment dat, când a intervenit o replică ilustrativă la care-am râs mult şi sonor:
"Mai sare mă-ta cu furca la tren?"

când trailerul e mai lung decât filmul.

sub deviza: "nu puteţi voi să citiţi cât pot eu să scriu!", iată şi următorul articol, venit la o distanţă apreciabilă faţă de precedentul, să vă obişnuiţi uşor cu ideea şi să nu vi se-aplece de-atâta abundenţă. şi da, sper să termin licenţa la timp, da, iar stau prost cu somnul. cu această ocazie, observ cu modestie că prezenţa mea îndesită a reuşit să redreseze din stimabilul trafic, care era cam în vrie. acum merg din spike în spike. trebuie să am mare grijă şi să nu exagerez, că intru-ntr-o zonă de podiş.

aşa.

deci, bă, ăia care nu prea mă ştiţi, aveţi să faceţi cunoştinţă cu o trupă formată din meseriaşi pur-sânge, de care n-aţi auzit niciodată, dar pe care i-aţi ascultat toată viaţa. un fel de inversul celor 15,000 de specialişti. am auzit de ei de la un individ la fel de specialist, un soi de genialitate îmbuteliată în cot - dacă ai noroc şi primeşti un cot în gură, te-ai scos, ajungi confucius.

din capul locului vreau să vă zic că trupa asta nu are nimic în comun cu şt. b. jr., deci alde domnii d. buzd. şi m. bend. sunt rugaţi să ia exemplu de la e. presl. în zilele lui bune, când presta coveruri după shak. stev., care era o copie a mai-sus-numitului şt. b. jr., şi să părăsească în linişte clădirea. (deci, da, aşa înţeleg eu să-mi respect traficul, meritocratic, nu bag cuvinte-bombă în text şi nici nu scriu comercial, ca alţii.)

acţiunea începe prin 1993, când d. drăg. ieşea pe locul 1 la calificările eurovision în bizarro world iar t. cutug. era prins de paparazzi bântuind prin piaţa romană după un playboy cu m. rădul., cu care să se delecteze înainte să urce pe scenă. tot pe-atunci, doi hăndrălăi din sua, pre numele lor jon butcher şi ben schultz, îşi prindeau reciproc degetele-n corzi şi se visau mari vedete. de fapt, nu făceau altceva decât să zdrăngăne-n zongurele alea ale lor în sufragerie toată ziua, rânjind nesimţit şi potrivindu-şi ritmul după solo-urile psihedelice de patent din calorifere.

stilul boem şi delăsător al puştanilor au atras repede alt pierde-vară, huckleberry finn-ul găştii, în persoana lui leland "lee" sklar, care, după ce zăpăcise un pian cât fusese mic, se trezise cu pretenţii de mare basist, că – vezi, doamne – erau destui pianişti la el la şcoală. şi totul era bine şi liniştit, până când a venit şi clipa în care vecinii au considerat că s-au cultivat muzical cât pentru viitoarele cinci generaţii şi au decis să se care. aşa că artiştii şi-au luat un suflet sărman pe lângă casă, ray brinker, toboşar de meserie, care înlocuia şi-n somn vreo patruzeci de cartiere de bormaşini, rotopercutoare, pickhammere, ciocane şi alte ustensile electrocasnice.

după o scurtă vreme, s-a pus problema de a lua viaţa-n piept şi de a-şi asuma nişte responsabilităţi – ştiţi şi voi cum e: când vine toboşarul, se duce dracului totul. adevărul e că flăcăii ăştia aveau şi ei o vârstă (media fiind undeva pe la 35-40 de ani), iar viaţa trecuse binişor pe lângă ei fără să realizeze mare lucru. asta dacă nu punem la socoteală câteva featurings efemere, de vreo 70 de ani adunaţi, cu artişti apropiaţi de talia lui g. cotab., a. iordăch., e. cârst. sau m. angh.. mă refer, desigur, la oameni precum paul mccartney, ray charles, tina turner, b. b. king, robert plant, joe cocker, david lee roth, crosby, stills & nash, cher, rod stewart, phil collins. (lista e mult – mult – mai lungă şi mai variată; şi nu coboară nici ştacheta, dimpotrivă. dar mă opresc aici cu enumeratul, că prea multă muzică bună amestecată poate să trezească din somn până şi pe cel mai intelectual cititor.)

problema lor era următoarea: fiind oamenii din background-ul vedetelor ăstora, nu auzise nici dracu’ de ei. adică, la modul că erau daţi afară din orice discotecă de fiţe şi, ca atare, nici cu gagicile n-o duceau tocmai roz. bine, să zicem, în afară de "father time" lee sklar, care juca tot timpul cartea profundă a prezenţei fizice inconfundabile.

şi, cum stăteau şi se gândeau cu ce s-au ales după o viaţă de trudă, după un martiriu mut în nemiloasele conuri de umbră ale vedetelor, aspect care i-ar fi distrus pe alţii mai slabi de înger (nici nu vreau să-mi imaginez o lume în care s. ladoş. sau o. komorn. ar fi fost backing vocals toată viaţa), le-a trăznit: "gata, hai s-o punem de-o trupă serioasă." "bine-bine, da’ ce cântăm?" "ce vrem noi, trăi-ţi-ar, că pân-acuma ce-am făcut?" "ştim să băgăm de toate, la mare artă, că d-aia am cântat cu toţi ăia, să scoatem ce vrea muşchiu’ nostru din instrumente!" "aşa, şi cum ne zice?" "păi, cum - cum? the barefoot servants, că d-aia am stat o viaţă-ntreagă după fiţele lor de vedetă!"

zis şi făcut: din 1994, o tânără speranţă a muzicii, the barefoot servants, cântă un blues-rock-country-psychedelic-jazz (câteodată) de vine valul peste tine, te atinge unde ţi-e lumea mai dragă şi nu te mai ridici. primul album, intitulat sugestiv "the barefoot servants", s-a vândut în câteva zile, înainte de răsărit, pe sub mână, în spatele alimentarelor. fiind brusc izbiţi de celebritate, oamenii s-au culcat pe-o ureche şi au trăit doar din concerte, apariţii şi alte featurings la fel de neserioase; până în 2005, când ray brinker s-a apucat serios de făcut clătite la cinelele zildjian pentru elevii săi şi a fost înlocuit cu neal wilkinson. şi, pe chestia asta, au mai scos un album: "the barefoot servants 2".


ş-am încălecat p-o lingură scurtă, să le crăp capul cu ea ălora de n-ascultă. there is a spoon.

p.s. având în vedere că până şi poza e de pe site-ul lor, dar înliterată de mine, nu-ncercaţi să căutaţi the barefoot servants pe torrente. băieţii sunt atât de discreţi, încât nu daţi de ei pe toate drumurile. pun eu un cânticel, primul ascultat de mine de la ei. e mai liniştit, aşa, să n-o mierliţi din prima.

The Barefoot Servants - Blackbird
 

p.p.s. da, licenţa e de predat marţi, cel târziu. susţinerea e pe 28 sau 29. să vă faceţi probleme când oi pune-o pe blog.

sleeping pills are to be taken in the morning.

adevăr imuabil: cu cât se-apropie licenţa, cu atât scriu mai des pe blog.
junk post, de pocnit falangele.
mi-era şi aiurea să rămână aia cu moţiunea ultima.

.. şi parcă tot aveam 4-5 glonţunaşe de pus aici, da' am uitat complet de ele în noaptea asta.

până atunci, despre cuvintele stâlcite din încercarea de a compensa lipsa umorului, originalităţii şi, mai atingător la icre, inteligenţei enunţului în care-s folosite. de genul: biroi, bucale, scârbici (-u, c-am învăţat la şcoală). şi atâtea-mi vin acuma. bă, ăştia şi astea care le folosiţi. nu plămădiţi viaţă din piatră seacă, nu daţi pe spate asistenţa cu asocieri formidabile, nu vă aplaudă nimeni străfulgerările neuronale şi nici măcar zâmbete admirative n-am văzut să stârniţi. nefericiţilor social ce sunteţi. vorbiţi dracu' normal.
(de catastrofele de messenger nu mai vorbesc, ălea cu "poop" şi prescurtările oligofrene cu k, n şi care-or mai fi, de parcă mergi desculţ pe bolovani sparţi. din fericire, numărul indivizilor şi mai ales al individelor de genul ăsta cu care vorbesc se apropie vertiginos de zero. asta pentru că dresez bine: abaterea şi pocnetul. ori îi întorc pe calea cea bună, ori îi arunc în focul gheenei.)

mă mai sictiresc, limitat însă, prescurtările alintăcioase tip "mulţu" şi "cuplă". cu accent pe (primul) u. le suport pentru că vin, în general, de la fiinţe din regnul cu cruce care nu-s tocmai necoplanare cu propria lor viaţă, mişcă prin cap, au o prezenţă fizică de bun-simţ (cel puţin nişte nuri), şi îşi imaginează că nu-s chiar aşa de rău şi că, la un moment dat, cine ştie. şi aproape tot timpul sunt studente la comunicare. sau au fost. sau e-n plan. prima dată când am auzit "cuplă" am zis: "hă?" - "cuplă", repetă buburuza cu ţîţe şi fund mişto. "femeie, ce tot bârâi?" încerc eu să fac o referinţă la clasici, doar-doar i-oi repera onoarea. nimic. se hlizeşte ca o scoică-n acvariu: "cuplăăăă!" .. bine. 'te-m' pana mea. taci.

cu somnul mi-a ieşit în ultimele 2 zile (nici pe departe cea mai bună opţiune). am dormit cât pentru o săptămână d-astea recentele, şi am să mai dorm acuma oleacă după care muşc puternic din wordul suprem, ca să nu zvârl cu laptopul pe geam după cele 12-13 javre care hârâie şi latră a omor pe-afară.

a propos, că mă uitam ieri la o chestie la televizor cu un nene care învăţa nişte lupi crescuţi de mici să trăiască-n sălbăticie, şi-i învăţa când, cum şi de ce să urle; mi-am dat seama de-o chestie: maidanezul bucureştean nu latră ca toţi câinii. nici ca ăia de apartament, nici ca ăia de ţară. are un lătrat al lui, şmecheresc, rău şi laş, de câine de cartier, care te rupe dacă are chef, da' nu are toţi tovarăşii lângă el, norocul tău, fraiere, să vezi ce te sfâşiem dacă mai treci p-aici. nici hămăitul prelung de pază, nici dinţii rânjiţi de atac, nici lătratul de ostilitate nu-s naturale, ci nişte hibrizi, nişte făcături. ca şi comportamentul şi direcţia privirilor, în general. mă gândesc că ei îs, de fapt, bucureştenii adevăraţi. ăia care, oricât de ostil ar fi mediul, ştiu ce trebuie făcut şi cum trebuie abordată viaţa ca să fii sigur că supravieţuieşti şi că te mai şi înmulţeşti după. canine behavioural analysis at its best.

există o specie de oameni care trăiesc în bucureşti şi care se dau cu fundul de pământ că ce rău e-n bucureşti şi un oraş mai nasol nu există. nu mă refer la cei care vorbesc periodic despre floricele, soare, mare, munte, văi şi verdeaţă mai ales în sezoanele de concedii - ăia ori au impresia că s-a inventat raiul pe bune şi abia aşteaptă concediul de veci, ori sunt oameni care au beneficiat în surplus de beton, fier şi sticlă şi chiar au nevoie de-o ieşire. mă refer la ceştilanţi, care-şi construiesc o cauză şi-un martiriu continuu şi ţin discursuri patetice şi definitive despre îngrozitorul oraş în care sunt siliţi să trăiască. uitaţi-vă cu atenţie la ei, mai ales când bagă textele astea: în spatele ochilor rotiţi ocazional a scenă de-o masă şi a frunţii uşor încreţite de indignare se află o umflătură măricică, să tot ţină până la vreo doi litri de lichid: e, aia-i glanda ipocriziei. de-acolo secretă, printre altele, porcăria cu bucureştiul. şi, culmea, nu prea auzi d-astea de la oameni născuţi şi crescuţi 'ici-şa; cel mai des se exprimă ăia tineri, care s-au mutat la capitală pentru studii superioare şi au şi rămas după aia să lucreze (oamenii fără studii superioare au suficient bun-simţ încât să nu pretindă că e rău în bucureşti). păi, bine, mă, de ce-ai venit? aaaa, universitatea din vânju-mare nu e acreditată şi nici în iaşi, târgu-mureş sau cluj n-ai avut chef să te-nscrii. păi, de ce? aaa, bucureştiul e cam cel mai tare centru de studii superioare, cu universitatea cea mai (puţin) (ne)recunoscută pe-afară şi au ai tăi bani să te-ntreţină. ca să vezi. foarte bine. şi te-ai angajat în timpul facultăţii, că, nu, să ai şi tu un ban al tău? admirabil! şi, după aia, ai rămas în bucureşti, că poate ai şi-o vechime-n muncă, şi-un loc călduţ cu chirie (sau, cine ştie, cumpărat!), şi-un salariu mai mare ca-n provincie, pentru aceeaşi treabă. asta-n cazul fericit, că, de multe ori, îţi dai seama că în altă parte ai lungi urechile de foame şi noroc de bucureşti că te-acceptă şi te-ntreţine ca pe-un parazit ce eşti, din mici ciupeli sau slujbe de subzistenţă, milă sau corporatism mărunt.

al dracu', şi e rău bucureştiul, nu? hm. rău-rău, dar, fiind un atribut cu situaţie specială, e rău în comparaţie cu ce? cu locul tău de baştină? apăi, nu neg, eu îs piteştean şi aş fi adus în capitală două-trei lucruşoare de-acolo, dar, ştiind că n-am cum, aleg bucureştiul. sau poate în comparaţie cu alte capitale? hai-da-de, cin' te-opreşte să pleci? a, dar ştii că acolo s-ar uita ăia la tine pe bune şi te-ar trata, cel puţin profesional, după cum meriţi. (da, şi eu cred că bucureştiul e prea tolerant. şi acum nu mă refer la tine, că nici nu intri-n top 50 toleranţe.) de fapt, despre asta e vorba: în momentu-n care ai să te muţi în altă parte pentru că uite cât de rău e-n bucureşti, atunci să-nalţi grai. e murdar, e aglomerat, e pestriţ, e gălăgios (tu fiind de fapt parte activă din toate astea), dar alegi să rămâi în el? înseamnă că motivele pentru care eşti aici atârnă (mult) mai greu ca motivele pentru care n-ai fi. mai pe româneşte, mai mult îţi place decât nu-ţi place. aşa că am să continui să-ţi bag înapoi pe gât refrenul cu ce rău e-n bucureşti până faci din trei, una: ori renunţi la el cât sunt eu în preajmă, ori te muţi, ori te-neci şi-mi dai motiv să-ţi înfig un pix în gât, ca un erou ce sunt. no heimlich for you.



(am făcut o pauză să mă strâmb de râs. noroc de transp.)

şi, a propos, de vreo lună şi ceva sunt pe facebook. activ rău, nenică, nu mă joc. aşa ştiu eu să spun NU drogurilor: la sutele de pagini scrise pentru proiecte, restanţe, referate, trebuia să fac ceva să mă dau în stambă socială, că altfel o luam pe crystal meth. fără griji, facebook-ul e o măsură disperată la care am să renunţ după ce termin şi cu licenţa, aşa cum, uşor-uşor, am să las şi twitterul (vedeţi ce gravă şi atipică e pagina aia de facebook. parcă şi vezi copârşeul). deci, am să rămân nemuritor şi rece, doar cu lowdenul şi ăste' două bloguri. hai, eventual, din preaplinul mărinimiei mele, am să mai urnesc texte către daily cotcodac. că există momente (ca ăsta şi ăsta) în care oamenii chiar nu se uită la ce bagă pe site.

şi somn, acum. i really have a license to kill these days.

încă un post pentru presă. cu politică.

ştiu ce-am zis, că nu mai scriu despre politică. dar, cu tot sictirul, e prea mişto faza asta ca să treacă aşa, subestimată. şi, cum prin alte părţi mai avizate văd că nu se-nghesuie nimeni să zică (explicaţia îmi scapă), m-am gândit să nu mă distrez doar eu, de unul singur.

deci:

Moţiunea de cenzură – sabotată din interior.

PSD şi PNL fac recrutări pentru Birourile de Presă
- sau încă o modalitate prin care suntem luaţi de proşti -

Am aflat acum vreo câteva zile că o bună parte din moţiunea de cenzură înaintată de PSD şi susţinută de PNL în faţa Parlamentului României nu este, nici mai mult, nici mai puţin, decât un plagiat după un articol scris de o colaboratoare a site-ului ziare.com.

Am rămas perplex câteva momente, după care m-a umflat râsul. De ce m-aş fi mirat, doar nu era vorba de alţi parlamentari, ci de ai noştri. Pe care îi ştim, îi cunoaştem şi – ce-i mai interesant – îi mai şi votăm, de ce să ne ascundem după deget. Da, bineînţeles că parlamentarii noştri sunt, în general, incompetenţi, chiulangii (ce de-a mai lume a fost la lucru în ziua citirii moţiunii!), lipsiţi de bun-simţ şi educaţie, inculţi, hoţi şi corupţi. Da, bineînţeles că guvernul de-acum merită să fie pus în catapulte şi să fie folosit la asediul Palatului Parlamentului. Da, bineînţeles că moţiunea de cenzură, care ar fi trebuit să fie un trăgaci rapid, clar şi şi nemilos pentru căderea unui elefant subnutrit, bolnav, orb, şchiop şi turbat, şi-aşa c-un picior în groapă, este de fapt un teanc de 17 pagini de populisme ieftine, gargară politică, beletristică de duzină, sofisme, venin - în definitiv, de bicisnicie. Da, bineînţeles că nici un fel de alternativă guvernamentală sau strategică (concretă sau măcar insinuată) nu este prezentată în actul care, înainte de toate, ar fi trebuit să vină cu nişte soluţii. Nici măcar nu pot s-o bag p-aia cu „intenţia e bună, execuţia e jalnică” – nu-i suspectez de intenţii bune, ci doar de execuţii jalnice.

(Fac aici o paranteză şi-mi amintesc cu plăcere de şopârloasele şi halucinantele declaraţii ale lui Titus Corlăţean, Crin Antonescu şi Victor Ponta, care condamnau moral şi educativ absenţa lui Emil Boc şi, mai ales, absenţa lui Traian Băsescu de la citirea frugală a moţiunii de cenzură. Lăsând la o parte că Emil Boc era, probabil, cu treabă, săpându-şi un tunel de evadare prin Palatul Victoria, amintesc că moţiunea de cenzură este o procedură îndreptată către guvern, iar nu către preşedinţie – două entităţi între care ar trebui făcută o minimă distincţie, măcar de cel care-şi declară public dorinţele de a deveni preşedinte şi prim-ministru în decurs de câteva luni. Oricum, o astfel de atitudine venită din partea opoziţiei îl legitimizează premeditat pe Traian Băsescu ca fiind un preşedinte jucător: normal că, dacă ar fi fost prezent, ar fi sărit cu toţii, ca arşi, ţipând că şi-a dat arama pe faţă. Declaraţiile astea sunt, totuşi, o consolare ieftină după fiasco-ul citirii moţiunii.)

Revenind. Mă gândesc, totuşi, la eterna avalanşă de acuzaţii şi zvonuri privind politicienii – sunt (mult prea) puţine cele cu adevărat dovedite şi mai ales pedepsibile prin lege, oamenii se protejează foarte bine. Şi iată cum pe capul lor pică o ditamai frauda intelectuală, consumată într-un flagrant difuzat în timp real de toate canalele naţionale de ştiri şi răspândită în format digital cam pe unde prinzi orice dezbatere politică în online-ul românesc, zilele-astea. Înainte să aflu de plagiat, credeam cu o oarecare naivitate că documentul cu pricina a fost pritocit săptămâni întregi, de nişte duzini de oameni, redactat, refăcut, discutat, re-redactat şi tot aşa; până s-a ajuns la forma aceasta, în care eu, unul, îl aud doar pe Mircea Geoană dându-i citire de la tribuna parlamentului. Cu tot respectul pentru intonaţia de clasa a V-a a moţiunii, textul a fost scris pentru vocea lui Geoană – bucăţică ruptă din stilul discursurilor Geoaniene din campania electorală de anul trecut.

Şi apoi îţi vine o astfel de ştire şi stai şi te gândeşti cum anume s-a petrecut întreaga tărăşenie. Cum s-a scris, de fapt, moţiunea. Şi nu mă refer la substanţă şi conţinut, pentru că o formă fără fond mai mare de-atât nu ţi-e dat să vezi în fiecare zi, ci mă refer la procedeul efectiv al scrierii şi redactării. Pe genunchi, la masă, în hamac, în maşină, la o bere? Mai mult ziua sau mai mult noaptea? Au stat peste program? De mână sau la tastatură? A fost un om, au fost mai mulţi, şi, dacă da, câţi trepăduşi au asudat pentru astea 17 pagini? Şi, mai ales, cine? Asta-i întrebarea: cine anume a scris moţiunea? Că eu nu ştiu, nu s-a dat nici un nume. Aşa cum nu ştiu ce-a fost în capul lor. Ce informaţii şi ce texte au primit pentru a le băga acolo? De la cine, de la birourile de presă PSD? Oamenii ăia mai lucrează acum, acolo? Cum şi-au putut imagina că n-are să-şi dea nimeni seama – totuşi, furi din PRESA ONLINE, poate cea mai rapidă, mai vizibilă şi mai verificabilă sursă!! Fost-a verificat, fie şi superficial, textul? Cu cine s-au mai consultat? De unde altundeva s-au inspirat? Oare ce găsim dacă luăm întreaga moţiune paragraf cu paragraf şi facem nişte mici căutări pe sfântul Google?

Scena politică e plină de chixuri, dar n-am să pricep în vecii vecilor cum două partide ca PSD-ul şi PNL-ul au reuşit să-şi dea atât de straşnic şi cu simţul răspunderii cu firma-n cap. Practic, pe lângă anularea valabilităţii demersului, şi-au exmatriculat şcolăreşte şi bruma de credibilitate pe care-o mai aveau în faţa celor pe care-i cumpără. Pentru mine este clar că, dacă o astfel de moţiune trece, acuzaţiile de corupţie şi mită ar trebui îndreptate către opoziţie, iar nu către „bietul executant” Emil Boc (care oricum e din alt film şi nu mai are nici o trecere pe nicăieri). E aproape imposibil să aperi şi să sprijini un plagiat dovedit la un asemenea nivel - deşi există un PNL-ist cu astfel de antecedente dovedite şi cu o anumită trecere pe sticlă care ar încerca o cascadorie de genul ăsta. Şi totuşi, ce să pledezi ca să explici o astfel de gogomănie, nebunie temporară, neglijenţă, neştiinţă?

.. Sabotaj! Oare există trădători în opoziţie care au sabotat premeditat moţiunea? Înclin să cred că da, în cazul în care şedinţele de partid nu-s de fapt şedinţe de lobotomie. Asta e cea mai "onorabilă" explicaţie pentru opoziţie, dar e o linie dificilă de bătaie: să susţii că ai trădători de felul ăsta înseamnă să recunoşti influenţa directă a puterii tiranice în inima opoziţiei revoltate şi incoruptibile. Să mergem oleacă pe răzorul paranoic şi să vedem cum ar veni: deci, Boc şi acoliţii săi (sau, Băsescu & Co., mai degrabă) i-au corupt prin mijloace specifice pe scriitorii anonimi ai moţiunii şi le-au ordonat să fure din presă! Şi, mai mult decât atât, le-au dat indicaţii clare să nu fure alternative concrete la măsurile de austeritate al guvernului, care ar fi situat moţiunea, fie şi pentru câteva minute (până se dezmeticeau autorii de drept), într-o oarecare legitimitate de argument – deşi, la cum suntem obişnuiţi, s-ar fi trecut şi peste impedimentul ăsta, ci să ia doar părţi care nu prezintă soluţii şi care se axează doar critici şi acuze. Iată nişte indicaţii greu de respectat, când te uiţi la zecile de mii de variante propuse în presă şi pe internet de analişti, specialişti, filosofi, jurnalişti, gospodine, ingineri sau simpli bloggeri. (Mai puţine variante din partea partidelor de opoziţie – nu ştiu cum se face, parcă fug toţi ăştia cu idei de ei ca de dracu’!)

Aşa că fac un apel către oamenii de presă de bună credinţă, posesori de coloană vertebrală, care nu se lasă cumpăraţi, care se ştiu remuneraţi sub valoarea lor profesională, care ar dori să nu mai fie nevoiţi să-şi ascundă naturalele simpatii politice în tot felul de aluzii vorbite sau scrise (pe care, oricum, doar ei le înţeleg), şi, nu în ultimul rând, care intră aici să citească: duceţi-vă şi depuneţi-vă CV-urile la PSD şi PNL, oamenii bogaţi şi neajutoraţi de acolo se află într-un mare impas şi chiar au nevoie de voi!

P.S. Am stat şi m-am gândit: de-a lungul vieţii mele, am mai copiat pe la lucrări de control, ba chiar şi la unele examene. Foarte puţine, în comparaţie cu dăţile în care am scris pur şi simplu ce-mi trecea prin cap, deştept sau nu. Cu toate astea, şi când am copiat, măcar am avut bruma de realism să n-o fac cuvânt cu cuvânt, ci prin rephrasing. Totuşi, eram conştient că n-aveam profesori decerebraţi.

despre ce-ar putea fi vorba, dar nu prea e.

în aste vremuri de restrişte personală, aş dori să urez următoarea melodie p.r.-ului de la vreo trei cluburi celebre din capitala de aici de faţă (care cluburi, fără el, ar fi dat faliment de multă vreme), precum şi viitorului medicinei româneşti băştinaşe, la care promit să mă duc de fiecare dată când am vreo problemă pe care toţi ceilalţi medici n-au putut-o rezolva.

n-am avut chef să scriu de mână.

deci, laumomendat, cineva mi-a-nscris blogul în zelist. după care m-am trezit trecut şi în zetweety. 'îu', am conchis eu, gândindu-mă că nu era musai; da' dacă tot îs acolo, măcar să văd ce şi cum. deci, pentru o perioadă, lucrurile au mers de la sine. în sensul că mai intram oleacă pe zelist, mă mai uitam pe ce loc sunt, chestii d-astea de salată. dîncîndîncînd mă uitam şi la ăia de top 100, să văd ce se mai întâmplă. e, şi-aşa am ajuns să mă sictiresc de tot de ce-nseamnă zelist (ajutat şi de culorile-i minunate) şi de ce găsesc prin vârful topului - de exemplu, în săptămâna asta e un #1 definitoriu. aşadar, acum vreo câteva zile m-am cerut afară şi cu blogul, şi cu twitterul. ceea ce s-a şi-ntâmplat. (a propos, dacă-mi mai înscrie cineva blogul sau twitterul în zelist, îl/o rog să mă anunţe faţă-n faţă înainte de a purcede. n-am mai caftit pe nimeni de ceva vreme.)

cu mult înainte să existe zelist mi-am instalat pe blog, ca tot omul narcisist şi paranoic, un sfânt google analytics. analyticsu' e o unealtă sinceră ca un târnăcop, în sensul că mă răneşte din două părţi, progresiv şi mârşav: o dată, că văd că nu-s prea citit - zic, foarte bine, nu-i nimic, înseamnă că nu-s comercial, nu-s pentru oricine, scriu pentru cei puţini şi deştepţi, de altfel mă şi felicit când mă gândesc la ce se află prin largul careu de arşi al bloggerilor români şi la cititorii de-acolo. dar acest sentiment intelectualo-elitist este, ca toate lucrurile intelectualo-elitiste, supraestimat. pentru că vine tura a doua de artilerie analitică, aia a cuvintelor-cheie, care-mi arată realitatea crudă: acolo, în 'traffic sources - keywords', văd ce caută de fapt oamenii aterizaţi aici de pe google.

pentru că, surprinzător, nu toţi ajung la această nirvană online cunoscând premergător demersului ce şi cum.

deşi las impresia că deţin un blog cu cititori inteligenţi, citiţi, avizaţi, lămuriţi, în temă, de-ai casei şi, nu în ultimul rând, bipezi; mă trezesc cu te-miri-ce fiinţe care deschid pagina şi, probabil, se uită geometric la peste ce dau buzna. şi, pentru că n-am cine-ştie-ce trafic, nu prea am ce să fac cu jucăria asta de analytics în afară de să mă distrez de numa' citind keywords-urile pe care aceşti bumbalăi (şi, cu siguranţă, bumbaloaice) le tastează în google şi, după aia, în momentul de inspiraţie, apasă pe link-ul care-i catapultează taman pe tăpşanul meu (moment prielnic mie pentru un 'cum ppppprescura mă-sii'). şi stau şi mă-ntreb dacă mamele lor au rămas vreodată însărcinate. de fapt, ce să mai vorbim: numai vigilenţa extremă în ale moderatului de comentarii menţine nivelul blogului pe cele mai înalte culmi.

deci, fiind perfect conştient de pericolul ca aceste vieţuitoare să revină, ba mai mult, împreună cu altele de-acelaşi leat, am luat decizia să trec aici unele cuvinte-cheie nepieritoare (analytics-ul ăsta chiar ţine minte orice), dimpreună cu tradiţionale mici observaţii şi/sau lămuriri din parte-mi.

cum arata universul - asta-i de la fanii filosofi, de încălzire. (împreună cu alte 120-130 de variaţiuni pe-aceeaşi temă.)
cine ieste cel mai musculos om din lume - probabil aceiaşi fani, porniţi aiurea-n cosmos de 120 de ori, în loc să caute, mai teluric, 'mr. univers'.
pornofilie - da, sunteţi pe internet, şi asta se intitulează definiţie circulară. şi să ştiţi, domnule marius nicoară, că aici nu se dau mure-n guri.
capcane sticleti - am înţeles că merge aproape întotdeauna cu un microfon ascuns în maşină.
cenusareasa face sex - greu de spus. înainte de miezul nopţii nu prea poţi să zici pe şleau, iar după miezul nopţii deja nu mai ştie nimeni de ea.
dan spataru se intampla cateodata - şi la case mai mari.
pastile diavol - i never have any normal readers.
agresat spital de psihiatrie - really, i never have any normal readers.
bebelusi goi - you want to put babies on spikes!
buric sangerand nou nascut - trebuie să fie foarte nou. nou-nouţ. abia scos din cutie.
am chef de nebunii cu sex dimpreună cu cele mai tari grozavii porno si chestii de facut in 3 - mulţumesc, dar după ultimele câteva keywords mi-e clar despre ce vorbiţi. (eventual daţi-mi un mail cu poze cu voi şi mai vedem.)
barbi acasa cu fratele ei / barbi la garaj / barbi gratis care ii duci la piata - lasă, că aşa învăţaţi. cu fratele la garaj, gratis la piaţă.
cand vreau sa vorbesc cu o fata ma apuca raguseala - that means you're both straight and virgin. well, unless you get a high-pitch opera-voice when you talk to boys. or unless you're a girl.
ce atrage magnetu - dacă ştii bancu ăla cu 'ce-ţi intră pe-o ureche, îţi iese pe ailantă şi-ţi rămâne-n cap', ştii şi răspunsu: magnetu atrage propriu tău creier.
ce dracu sa mananc azi - ţi-ai luat pastilele de diavol pe stomacul gol, văd. (îs convins că, de fapt, aceste mii de cuvinte-cheie sunt de la maxim 14, hai 16 cititori. şi iată că devin mai personal, mai follow-through.)
ce intrebi o fata noaptea - din multe puncte de vedere, o întrebare mai încuietoare ca asta nu există. încearcă aşa.
ce sa mananci la mcdonalds - slană cu pită şi ceapă. neapărat pe 'dilema veche'.
cel mai sigur mod de a da o fata peste cap - îi pui piedică la coborâtul scărilor.
ciuperci de sub unghii - te rog eu, verifici dacă-s comestibile? acum.
cineva care sami ghiceasca daca madalin ma iubeste - 'stimaţi cititori,'.. tre' să fac poza aia într-o zi.

- categoria 'cum să' -

cum il chemi pe el prin telepatie - cuvinte scurte, monosilabice şi sonore, ca să te prindă mai bine iubi pe frecvenţă. spre exemplu 'băăăăăăăăă!!!!'
cum arata un mcdonalds - fericitule.
cum innebunesti un barbat care deja te place? - deja te muţi la el şi deja îi faci ordine în casă şi-n viaţă. dar probabil eşti tot bărbat, dacă pui o asemenea întrebare. în care caz, deja nu ştiu şi nici nu mă interesează. ia culcă-te.
cum opresc muzica tare la terase - sunt mai multe variante, recomand cataroaie şi napalm.
cum sa devii blonda fara sa arzi parul - nu te strofoca, stai liniştită cu exteriorul; în interior, unde contează, eşti platinată.
cum sa uimesti o femeie - zi-i că o iubeşti, vrei să te-nsori cu ea, să-i faci copii şi să nu-i ieşi din cuvânt. şi cântă-i aia cu 'unde cauţi tu, unde cauţi tu uimirea, nu ştii că-i aici'. nici n-ai să-ţi dai seama cum ai să ajungi să-ţi doreşti să fii, la rându-ţi, uimit.
cum se agata un baiat - a se observa diferenţa de atitudine. bravo, muiere.
cum aplic strasuri pe tricou - îmbracă norocosul tricou, bea 4 litri de mirinda, ia cu tine cel mai ascuţit cuţit pe care-l ai şi du-te de stai culcat pe spate-ntr-un congelator de-ăla mare, de măcelărie. după vreo 5-6 ore în această poziţie, începe să te zvârcoleşti limitat şi epileptic în timp ce te înjunghii adânc şi repetat în piept şi în abdomenul inferior, neapărat prin tricou. culorile ştrasurilor au să fie vesele, calde, în tonuri de roşu, galben şi eventual oranj.
cum sa prinzi private spice fara sa platesti - domnule marius nicoară, sunteţi afectat grav de criză, observ.
cum se bea vinul vechi - munţişor, retorica asta nu-ţi face bine în sesiune.

- categoria 'filme' -

filmulete comuna pantelimon - pariez c-asculţi numa' dance şi manele de-ălea underground.
film iubi vreau sex gratis - dar de ce să te opreşti acum din a fi plătită? mai ales că-i vorba de iubi, clar mergi la sigur.
filme cu fete care fac sex necontrolat - not the bdsm type? rope around neck or gtfo.
filme cu mistreti - 'mistreţul galben ca un gălbenuş'. nu, serios, de ce?
filme cu ventuze - tre' să se bucure şi mistreţii ăia.
filme porno neterminate - da, e o concluzie evidentă a categoriei.

gagice bunoace - sunt nişte filmuleţe din comuna pantelimon pe care-ar trebui să le vezi, da' cre' că tre' să-ţi schimbi soundtracku'.
cand esti prea trist si noaptea te incojoara - aplică-ţi nişte ştrasuri în culori vesele, calde pe tricou şi pijamaua-i gata.
caut fete sa ma-nsor - aplică-ţi nişte ştrasuri în culori vesele, calde pe tricou şi costumul de mire-i gata.
cumpar ficat om - munţişor, ţi-am spus.
cumpar costum de nunta - avem cu ştrasuri, exact ce-ţi trebuie. doar că tre' să dai oleacă la hârleţ.
deontologie crasă - gâdea, stan, badea, grecu, firea, ăstea. ceva mai subtilă e dincolo, înspre ăia de la realitatea.
dupa 12 gasesti gudron in sange? - cenuşăreaso, io am fost discret mai devreme. nu faci impresie bună, să ştii.
dorul organ de dragoste - dicles wannabe.
ia aragazu si du-te dracu - pare a fi domnul roşoiu, proprietarul garsonierei în care am lăsat un aragaz acum nişte ani, când m-am mutat de-acolo şi nu m-am întors să-l recuperez. dom' roşoiu, vinde-l şi dă-mi dracu' banii pe el.
imagini in care o masina merge si intra dupa un tufis si iese un om urat - .. cântând marseilleza la trianglu. abia acum s-a dus dracului orice sens.
imagini la gura raiului julita - raiul, când te enervează, merită câţiva pumni gură. cu poze.
jocuri de scos copii den burta - de-a v-aţi ascunselea, flori, fete şi băieţi. nu şotronul.
jucarii cu dinozauri. e clar! - ăsta a mai trecut pe-aici, se vede că i-e frică de polemici.
men fuck a cat - bucură-te de pisica ta. mai original nu există pentru tine.
mi modus dadea la oi - de altfel, nici însuşi dan pavel nu poa' să-l înveţe tot ce ştie.
îmi place cum se potrivesc unele consecutive: nimic nu se compara cu o tigara vs. niste ciocolata calda.
despre ce vorbesc cu o fata - îţi spune fix următorul - despre avutie
oh sex tata - oh nu te rog.
parca-i verde - în cazul ăsta, nu daltonismul e cea mai mare problemă a ta.
pastile pentru orbire la porumbei - ce-i drept, nici mie nu mi-s foarte simpatici, vedea-i-aş ciulama, totuşi ia şi tu exemplu cultural de la ozzy.
pana la ce varsta creste tibia piciorului la fete - având în vedere că tibia mâinii la fete rămâne la aceeaşi mărime din naştere, pot să afirm cu siguranţă că tibia piciorului la fete creşte până în momentul decesului. mai puţin la piciorul stâng, unde se opreşte din crescut în jurul vârstei de de 20-25 de ani. despre băieţi, numai de bine.
picime sex - atenţie, nu toate-s bune de elice.
pletos musculos care spune ce mancam - ştiu la cine te referi, l-am văzut o singură dată la televizor dar am uitat şi cum îl cheamă, şi pe ce post de televiziune apărea. asta pentru că, evident, nu spunea ce bem şi nici de altceva nu avea habar.
categoria 'podul de fiori' - reparatiea cuptoarelor cu undi / tii cald cu dintii in gura / poze tataroaice sexi
se poate dona sange in weekend? - involuntar.
sex cu zina - this is too easy of a 'uap, şuari, ari' joke.
sunt alb ca varul - nu te-am pus eu să sex cu zina.
simt ca ma transfor usor - dă foarfeca aia şi stai nemişcat, îţi creşte un şuari pe spate.

Getting there