junk post, de pocnit falangele.
mi-era şi aiurea să rămână aia cu moţiunea ultima.
.. şi parcă tot aveam 4-5 glonţunaşe de pus aici, da' am uitat complet de ele în noaptea asta.
până atunci, despre cuvintele stâlcite din încercarea de a compensa lipsa umorului, originalităţii şi, mai atingător la icre, inteligenţei enunţului în care-s folosite. de genul: biroi, bucale, scârbici (-u, c-am învăţat la şcoală). şi atâtea-mi vin acuma. bă, ăştia şi astea care le folosiţi. nu plămădiţi viaţă din piatră seacă, nu daţi pe spate asistenţa cu asocieri formidabile, nu vă aplaudă nimeni străfulgerările neuronale şi nici măcar zâmbete admirative n-am văzut să stârniţi. nefericiţilor social ce sunteţi. vorbiţi dracu' normal.
(de catastrofele de messenger nu mai vorbesc, ălea cu "poop" şi prescurtările oligofrene cu k, n şi care-or mai fi, de parcă mergi desculţ pe bolovani sparţi. din fericire, numărul indivizilor şi mai ales al individelor de genul ăsta cu care vorbesc se apropie vertiginos de zero. asta pentru că dresez bine: abaterea şi pocnetul. ori îi întorc pe calea cea bună, ori îi arunc în focul gheenei.)
mă mai sictiresc, limitat însă, prescurtările alintăcioase tip "mulţu" şi "cuplă". cu accent pe (primul) u. le suport pentru că vin, în general, de la fiinţe din regnul cu cruce care nu-s tocmai necoplanare cu propria lor viaţă, mişcă prin cap, au o prezenţă fizică de bun-simţ (cel puţin nişte nuri), şi îşi imaginează că nu-s chiar aşa de rău şi că, la un moment dat, cine ştie. şi aproape tot timpul sunt studente la comunicare. sau au fost. sau e-n plan. prima dată când am auzit "cuplă" am zis: "hă?" - "cuplă", repetă buburuza cu ţîţe şi fund mişto. "femeie, ce tot bârâi?" încerc eu să fac o referinţă la clasici, doar-doar i-oi repera onoarea. nimic. se hlizeşte ca o scoică-n acvariu: "cuplăăăă!" .. bine. 'te-m' pana mea. taci.
cu somnul mi-a ieşit în ultimele 2 zile (nici pe departe cea mai bună opţiune). am dormit cât pentru o săptămână d-astea recentele, şi am să mai dorm acuma oleacă după care muşc puternic din wordul suprem, ca să nu zvârl cu laptopul pe geam după cele 12-13 javre care hârâie şi latră a omor pe-afară.
a propos, că mă uitam ieri la o chestie la televizor cu un nene care învăţa nişte lupi crescuţi de mici să trăiască-n sălbăticie, şi-i învăţa când, cum şi de ce să urle; mi-am dat seama de-o chestie: maidanezul bucureştean nu latră ca toţi câinii. nici ca ăia de apartament, nici ca ăia de ţară. are un lătrat al lui, şmecheresc, rău şi laş, de câine de cartier, care te rupe dacă are chef, da' nu are toţi tovarăşii lângă el, norocul tău, fraiere, să vezi ce te sfâşiem dacă mai treci p-aici. nici hămăitul prelung de pază, nici dinţii rânjiţi de atac, nici lătratul de ostilitate nu-s naturale, ci nişte hibrizi, nişte făcături. ca şi comportamentul şi direcţia privirilor, în general. mă gândesc că ei îs, de fapt, bucureştenii adevăraţi. ăia care, oricât de ostil ar fi mediul, ştiu ce trebuie făcut şi cum trebuie abordată viaţa ca să fii sigur că supravieţuieşti şi că te mai şi înmulţeşti după. canine behavioural analysis at its best.
există o specie de oameni care trăiesc în bucureşti şi care se dau cu fundul de pământ că ce rău e-n bucureşti şi un oraş mai nasol nu există. nu mă refer la cei care vorbesc periodic despre floricele, soare, mare, munte, văi şi verdeaţă mai ales în sezoanele de concedii - ăia ori au impresia că s-a inventat raiul pe bune şi abia aşteaptă concediul de veci, ori sunt oameni care au beneficiat în surplus de beton, fier şi sticlă şi chiar au nevoie de-o ieşire. mă refer la ceştilanţi, care-şi construiesc o cauză şi-un martiriu continuu şi ţin discursuri patetice şi definitive despre îngrozitorul oraş în care sunt siliţi să trăiască. uitaţi-vă cu atenţie la ei, mai ales când bagă textele astea: în spatele ochilor rotiţi ocazional a scenă de-o masă şi a frunţii uşor încreţite de indignare se află o umflătură măricică, să tot ţină până la vreo doi litri de lichid: e, aia-i glanda ipocriziei. de-acolo secretă, printre altele, porcăria cu bucureştiul. şi, culmea, nu prea auzi d-astea de la oameni născuţi şi crescuţi 'ici-şa; cel mai des se exprimă ăia tineri, care s-au mutat la capitală pentru studii superioare şi au şi rămas după aia să lucreze (oamenii fără studii superioare au suficient bun-simţ încât să nu pretindă că e rău în bucureşti). păi, bine, mă, de ce-ai venit? aaaa, universitatea din vânju-mare nu e acreditată şi nici în iaşi, târgu-mureş sau cluj n-ai avut chef să te-nscrii. păi, de ce? aaa, bucureştiul e cam cel mai tare centru de studii superioare, cu universitatea cea mai (puţin) (ne)recunoscută pe-afară şi au ai tăi bani să te-ntreţină. ca să vezi. foarte bine. şi te-ai angajat în timpul facultăţii, că, nu, să ai şi tu un ban al tău? admirabil! şi, după aia, ai rămas în bucureşti, că poate ai şi-o vechime-n muncă, şi-un loc călduţ cu chirie (sau, cine ştie, cumpărat!), şi-un salariu mai mare ca-n provincie, pentru aceeaşi treabă. asta-n cazul fericit, că, de multe ori, îţi dai seama că în altă parte ai lungi urechile de foame şi noroc de bucureşti că te-acceptă şi te-ntreţine ca pe-un parazit ce eşti, din mici ciupeli sau slujbe de subzistenţă, milă sau corporatism mărunt.
al dracu', şi e rău bucureştiul, nu? hm. rău-rău, dar, fiind un atribut cu situaţie specială, e rău în comparaţie cu ce? cu locul tău de baştină? apăi, nu neg, eu îs piteştean şi aş fi adus în capitală două-trei lucruşoare de-acolo, dar, ştiind că n-am cum, aleg bucureştiul. sau poate în comparaţie cu alte capitale? hai-da-de, cin' te-opreşte să pleci? a, dar ştii că acolo s-ar uita ăia la tine pe bune şi te-ar trata, cel puţin profesional, după cum meriţi. (da, şi eu cred că bucureştiul e prea tolerant. şi acum nu mă refer la tine, că nici nu intri-n top 50 toleranţe.) de fapt, despre asta e vorba: în momentu-n care ai să te muţi în altă parte pentru că uite cât de rău e-n bucureşti, atunci să-nalţi grai. e murdar, e aglomerat, e pestriţ, e gălăgios (tu fiind de fapt parte activă din toate astea), dar alegi să rămâi în el? înseamnă că motivele pentru care eşti aici atârnă (mult) mai greu ca motivele pentru care n-ai fi. mai pe româneşte, mai mult îţi place decât nu-ţi place. aşa că am să continui să-ţi bag înapoi pe gât refrenul cu ce rău e-n bucureşti până faci din trei, una: ori renunţi la el cât sunt eu în preajmă, ori te muţi, ori te-neci şi-mi dai motiv să-ţi înfig un pix în gât, ca un erou ce sunt. no heimlich for you.
(am făcut o pauză să mă strâmb de râs. noroc de transp.)
şi, a propos, de vreo lună şi ceva sunt pe facebook. activ rău, nenică, nu mă joc. aşa ştiu eu să spun NU drogurilor: la sutele de pagini scrise pentru proiecte, restanţe, referate, trebuia să fac ceva să mă dau în stambă socială, că altfel o luam pe crystal meth. fără griji, facebook-ul e o măsură disperată la care am să renunţ după ce termin şi cu licenţa, aşa cum, uşor-uşor, am să las şi twitterul (vedeţi ce gravă şi atipică e pagina aia de facebook. parcă şi vezi copârşeul). deci, am să rămân nemuritor şi rece, doar cu lowdenul şi ăste' două bloguri. hai, eventual, din preaplinul mărinimiei mele, am să mai urnesc texte către daily cotcodac. că există momente (ca ăsta şi ăsta) în care oamenii chiar nu se uită la ce bagă pe site.
şi somn, acum. i really have a license to kill these days.
