deoarece am maşină, am probleme. în general, sunt probleme de conştiinţă; în particular, mă mustră până mă frige-n ceafă şi mă ustură la ficaţi gândul că am plecat şi-am lăsat maşina descuiată, să vină hoţii sau te-miri-cine altcineva şi să ia tot din ea. îmi creşte pulsul exponenţial, efectiv turbez la gândul că m-aş întoarce şi aş găsi maşina toată desfleurată, cu portierele deschise larg, văduvită de manualul computerului de bord din torpedou, ambalajele de croissante din portieră şi ligheanul de plastic cu cearşaful ăla alb din portbagaj.
aici fac o paranteză şi vă spun că am devenit oleacă paranoic: în ultima lună, umblând prin foarte multe locuri şi localităţi, am observat, la intervale destul de dese, aceleaşi 5-6 maşini cu care "mă întâlneam" în trafic, de multe ori mergând în acelaşi sens. ba pe autostradă, ba pe la piaţa gemeni, ba prin piteşti, ba înspre câmpulung, prin nişte sătucuri, ba prin berceni, ba prin urziceni.. şi tot aşa. mai disimulat, băieţi, mai disimulat.
revenind. cea mai nasoală parte, când crezi că ţi-ai lăsat maşina descuiată, e să te trezeşti fără ea. dacă ştii sigur că ai lăsat-o încuiată şi n-o mai găseşti când vii înapoi, nu-i nici o problemă, îl suni pe chirilă şi-l întrebi unde anume s-a dus el să-şi recupereze maşina (nu te gândi că n-ai numărul lui de telefon, sună la 112 şi spune-le ce problemă ai: pentru astfel de cazuri, dispecerele au fost instruite special să-ţi facă legătura direct cu tudor chirilă).
dar dacă ai vreo bănuială că ai lăsat-o descuiată şi n-o mai găseşti la întoarcere, te-ai terminat psihic pe toată viaţa. niciodată n-ai să mai urci la volanul unei maşini şi să ştii că-ţi aparţine în totalitate. ai să te uiţi la trecătorii de pe stradă şi ai să-i surprinzi pe toţi bolovănindu-şi pieziş privirile către tine. în spatele acelor priviri, ei aşteaptă să parchezi şi să te îndepărtezi, ca să se urce toţi în maşina ta şi să fugă cu ea. de altfel, sunt convins că multe accidente cu victime pietoni au la bază un motiv foarte întemeiat: "l-am văzut cum se uita ţintă la mine, care veneam în viteză! pusese ochii pe maşina mea! n-am făcut decât să-mi protejez proprietatea! e dreptul meu! nu! ia mâna! nu e voie! nu e voie!" - şi la noi nu e moda ptsd-ului (post-traumatic stress disorder), să te scape avocatul şi să te duci într-o văcănţică la sanatoriu, puşcăria te mănâncă. unde, la cât de norocos eşti, poate nimereşti coleg de celulă un malac intrat la zdup pentru omor premeditat deosebit de grav cu agresare sexuală a victimei înainte, în timpul şi după săvârşirea omorului, care-şi aduce aminte că semeni cu ăla pe care l-a văzut acum o vreme cum a ieşit dintr-o maşină şi-a lăsat-o descuiată, adică taman momentul în care şi-a început el activitatea criminală.
ca să nu păţeşti un asemenea scenariu întristător, metoda e simplă: îţi încui maşina şi ţii minte că ai făcut asta. dar, ca s-o poţi face la modul profesionist, trebuie să înţelegi de ce ţi se-ntâmplă tocmai ţie asemenea lucruri groaznice, precum uitatul dacă ai încuiat sau nu maşina. s-o luăm cu începutul.
când mergi cu maşina "până într-un loc" (irelevant care), te gândeşti la o grămadă de tâmpenii, nu la cum să-ţi încui maşina. ce-ai făcut azi, ce mai ai de făcut, unde te duci, de ce nu te sună ăla care-a zis că te sună, ce-o mai face cutare, mama, tata, ia să-i sun, că n-am mai vorbit de ceva vreme şi mă dezmoştenesc, "săru-mâna, mamă, uăileu, ce bunăciune e aia, pardon, nu cu tine..", mi-e foame, cu cine joacă oţelul, de ce n-am trimis mailul ăla în timp util, tre' să iau şi pâine, AU!, groapa 'mgniezăilor mă-tii, oprescule.. deci, tâmpenii. când parchezi, deja ai creierul ocupat în toate emisferele şi pe toate planurile: orientare în spaţiu, vigilenţă, gânduri pozitive pentru ăla de-a lăsat-o ca o muiere fix cât să nu poţi tu s-o parchezi, reprezentări arhitecturale tridimensionale a clădirii în care intri cu spatele, şi, simultan, în capul tău, eşti deja pedestru şi intri/ieşi din locul în care trebuie să ajungi; în plus, nutreşti şi dorinţa unei vieţi mai bune în general.
când ieşi din maşină, principala ta problemă e să nu-ţi uiţi cheile şi mobilul, aşa cum faci de fiecare dată şi te-ntorci abia când îţi dai seama că n-ai cu ce descuia uşa sau cu ce suna să-l întrebi pe-ăla cât are la interfon (am o soluţie şi pentru asta cu interfonul, preluată de la
[idiot], poate v-o zice el, într-o pauză de creaţie muzicală). şi închizi uşa, te controlezi de toate alea prin buzunare, mici gesturi automate, ai rucsacul, ai laptopul, mobilul, bine. şi pleci în treaba ta.
când ai ajuns la o distanţă suficient de mare încât să nu-ţi bată telecomanda din cheie până la maşină, te opreşti. "bă, am închis-o?" şi stai ca paricopitatu-n mijlocul străzii cu privirea-n punct fix. te-ntorci pe călcâie, te uiţi la maşină - o fata morgana, departe, în zare, mai mult o ghiceşti decât o vezi, printre alte sute de catarge. îţi încerci norocul, deşi eşti perfect conştient că trebuie să faci cale-ntoarsă: scoţi cheia din buzunar, o ridici cât poţi de sus, să nu interfereze cu celelalte autovehicule, ziduri, pisici, stâlpi, oameni şi orice altceva ar putea deturna undele telecomenzii, şi apeşi pe butonul ăla cu lacătul închis. avariile nu clipesc. ptiu. asta este. hai înapoi. mergi ca un autist pentru că te opreşti cătrănit la fiecare doi-trei paşi, doar-doar o bate cheia până acolo. nimic. ce dracu', s-au dus bateriile! în sfârşit, când ajungi la o distanţă de la care poţi să zvârli de nervi cu cheia-n maşină, avariile clipesc cuminţi şi tu respiri uşurat. pierzi câteva minute şi câteva mii de neuroni, dar ştii că eşti liniştit.
tot stresul ăsta poate fi combătut în 5 paşi simpli, dar mai ales discreţi, descoperiţi de mine prin metoda strămoşească "trial and error" şi prin nişte kilometri adunaţi pe jos absolut degeaba. necesită cam o săptămână de antrenament, dar merită absolut toată lauda.
pasul 1 (pregătirea fizică)
: când opreşti motorul, îţi aduni mobilul, laptopul şi toate celelalte chestii de care ai nevoie în afara maşinii şi te blindezi cu ele. gândeşte-te că orice obiect necesar uitat în maşină costă 3,000 de neuroni; 5,000 pentru ăia mai sensibili. bine, muierile-şi pot permite, că au creierii neîncepuţi, dar ai noştri-s trecuţi prin ciurul şi dârmonul conducerii maşinii, ţării, planetei, lumii, universului.
pasul 2 (pregătirea psihică)
: te uiţi lung spre volan. vezi cheia în contact. închizi ochii şi îi conştientizezi prezenţa. o scoţi din contact. în momentul ăla, totul se opreşte. devii una cu cheia. eşti plastic, fier şi silicon, eşti electricitate, eşti atomi şi chimie, eşti
omul care tunde iarba. nu contează nici de unde vii, nici înspre ce te îndrepţi. tu eşti acolo, tu eşti cheia maşinii, tu eşti punctul arhimedian al întregului univers. deci, ţine prezenţa cheii în suflet şi în creier până ieşi din maşină, că e un sentiment destul de mişto.
pasul 3 (deosebit de important)
: ieşi din maşină cu ochii ţintă la cheie. când închizi uşa, te uiţi la avarii. îndrepţi cheia spre maşină, apeşi, auzi clic-ul încuietorilor şi vezi avariile clipind. felicitări, maşina este încuiată.
pasul 4 (cel mai important)
: te uiţi în ochii imaginii tale care se reflectă diform în geamul portierei şoferului şi rosteşti răspicat, cu voce tare şi cu intonaţie:
"am închis-o!" - aici stă tot secretul. dacă o spui ca pe un fapt divers, ca şi cum ai spune "e şapte şi-un sfert" (oricum tre' să te uiţi peste alte 40'' înapoi la ceas, ca să-ţi aduci aminte cât e), nu funcţionează. trebuie s-o spui diferit de cum vorbeşti de obicei. să ai un ton aparte. să fie ceva numai şi numai pentru maşina ta. după care te îndepărtezi de maşină cu capul sus, cu pas sigur şi apăsat, fără să priveşti înapoi.
pasul 5 (culegerea roadelor)
: stai liniştit,
efectul mantrei ultrascurte de la pasul 4 ţine până ajungi unde ai tu de ajuns pe jos, e alimentat de sentimentul de satisfacţie al unui lucru bine făcut. dar, mai mult decât atât, când, răzleţ, are să te mai fulgere câte un gând (natural, de altfel): "am închis-o?", imediat îţi izbucneşte în cap imaginea ta în stradă, uitându-te ca un retardat înmărmurit la maşină şi spunând: "am închis-o!" - după care te invadează acelaşi sentiment de linişte şi mulţumire, de obicei soldat cu înflorirea unui zâmbet pe chip. de aia şi recomand repetarea acestui pas când te concediază sau când eşti la vreo înmormântare.
aceşti 5 paşi, repetaţi zilnic, de câte ori părăseşti maşina, se înrădăcinează garantat, cu eficienţă maximă. nu te pune cu soarta, nu trata subiectul cu superficialitate. nu contează cât de mult te grăbeşti, cu cine eşti în maşină sau cât de mult ai băut. cei 5 paşi trebuie făcuţi de fiecare dată.
după o săptămână, aştept să văd numai bumbalăi ca mine care crăone "am închis-o!" spre maşinile proprii.
