(ho, că scriu. nu "starea de bine.", dar scriu.)
la propriu şi la figurat, am intrat grăitor în an. lucrând, cu flash-uri în ochi, microfonul în mână, vreo şase sute de oameni de jur-împrejur şi ceva mai mult sunet decât ar fi fost la apocalipsă. mişto karpaten show, mişto şi quartet brindisi. tot de revelion am văzut-o şi pe anna lesko. e frumoasă coz. şi mi-am pierdut aparatul de fotografiat, după ce-i făcusem poze. (ăla care l-a găsit şi nu l-a returnat - ba p-a mă-tii.) au fost şi holografii. deşi au cântat, cred, doar de la "supersonic" încoace, inclusiv (adică, doar piese de când s-au lăsat complet de rock), oamenii au fost profesionişti până-n vârful unghiilor. mi-au plăcut.
de mâncat şi de băut, atât zic: momentele-n care sunt silit să cobor pe treptele lanţului trofic mă deznădăjduiesc profund.
n-am să scriu ce-a fost la revelionul meu propriu-zis (care a început pe la şase şi ceva dimineaţa), dar s-a întâmplat exact ce-a trebuit. nici mai mult, nici mai puţin.
ci vreau să povestesc un anumit moment dat din noaptea de revelion, de la lucru.
oamenii veniseră cu copiii, că toate bonele aveau liber. care copii n-au stat o clipă, s-au vânzolit, s-au alergat, s-au chirăit, s-au tăvălit pe jos şi, în general, s-au distrat mult mai bine ca părinţii lor, care au avut nevoie să bea vârtos până să ajungă la jumătatea entuziasmului progeniturilor.
şi era o zgâtie de vreo patru ani, cu fălcuţe şi ochi mari şi gene şi mărgele lungi, de perle, care, de la nouă seara, s-a înfiinţat la mine şi la alex (dj-ul) să ne ceară, coerent şi răspicat, la un anumit moment dat, în jur de ora două, un cântec, oricare, dar cu dedicaţie pentru cineva.
şi tot venea, la răstimpuri, să ne amintească. din ce în ce mai bosumflată că nu facem ceva să vină ora două mai repede. şi învârtea ca pe mătănii mărgelele lungi, de perle.
(adică, să vă daţi seama, când holografii jeleau în majore vesele că "şi băieţii plâng câteodată", a venit la mine cu şănţuleţe verticale între sprâncene şi m-a-mpuns cu degetul în picior: "auzi, ce-i cu muzica asta!")
ceea ce mi s-a părut absolut normal.
pe la două şi ceva dimineaţa, în culmea încruntăciunii, s-a pus în faţa mea, cu spatele la toată hărmălaia şi cu ochii aţintiţi în genunchiul meu, frângând perlele-ntre degete.
ce era să fac, am minţit. mi-am cerut iertare că n-a pus alex o piesă cu dedicaţie şi am dat vina pe multitudinea de părinţi prezenţi, cu care nu se poate discuta despre altă muzică.
nu şi-a descreţit sprâncenele. mi-a spus atât:
- nu, nu e vorba de asta. sunt supărată rău. băiatu' de care-mi place mie l-a bătut pe vecinu' meu.
