ciudat animal mai e şi omul. cum îşi schimbă el obiceiurile şi viaţa, şi ce era normal, obişnuit şi chiar neobservabil cu ani în urmă, acum e formidabil, de necrezut, fantastic.
adică aşa cum e cu taxiul.
da, ăsta are să fie un post foarte original, despre întâmplări în taxi. de fapt, e primul post despre întâmplări în taxi de pe internet. hai sictir. la ce râs m-a umflat când am coborât din ultimul, tre' să scriu.
de când le am pe nichituş şi pe toothless, taxiurile nu sunt decât nişte cutii de tablă galbenă care zac decorativ la semafoare, pe colţuri de stradă şi, în general, oriunde îţi încurcă viaţa. şi, normal, când îs şi maşina, şi bicicleta în câte-un service, la 130 de kilometri una de cealaltă, şi tre' s-ajungi de la obor la romexpo în 18 minute, nu găseşti un taxi nici să vânturi o cărămidă de bani şi să fluieri manele.
în sfârşit.
mă urc azi în taxi. de la romexpo în calea rahovei. glumesc oleacă înspre şofer, ăla mustăceşte, devine hâtru.. mă rog, chestii subtile, de lume, să nu creadă omul că n-am mai fost într-un taxi de luni întregi.
şi vine momentul.
nu urcă pe podul grant, cum aş fi făcut eu, ci face stânga şi o ia pe nu ş' ce străduţă.
- ăă, intru pe-aici, ies pe manta, urcăm pe podul nou şi o ţinem de-acolo drept în faţă. da' să-mi ziceţi dacă nu vă convine!
draci. era deja la jumătatea străzii.
- ok, mergeţi pe-aici. dar după aia ţineţi drept, la leu, îi sugerez eu delicat să lase prostiile.
- cum vreţi dumneavoastră, aşa facem!
- bine.
la ieşire de pe banu manta prindem semaforul de trei ori. la ieşire de pe pasajul basarab îl prindem de şase ori. de la leu până la răzoare e blocat şi deja mă întunec, chestie care-l face să se sesizeze:
- trafic greu sau sebastian? pe unde vreţi, p-acolo mergem.
mă uit la jumătatea de kilometru de stopuri din faţă.
- văzând şi făcând, mergem pe unde-i mai liber, ce să zic.
cum trecem de răzoare, zvâcneşte spre sebastian, unde se-mpotmoleşte după zece metri în benzile pline de maşini. pe trafic greu nu era nici una. se uită la mine:
- .. dacă nu mi-aţi spus! uite, pe trafic greu era liber.
ce păcat că n-am o drujbă.
- dom'le, v-am zis unde vreau să ajung, văzând şi făcând, pe unde e mai liber. dumneavoastră sunteţi şoferul, nu eu.
- a, păi, să-mi spuneţi, că pentru mine nu e nici o problemă!
mâine îmi cumpăr drujbă. mâine. la prima oră.
- păi, vă cred că nu e, sunteţi taximetrist, sunteţi la muncă. dar pentru mine e, că sunt client şi mă grăbesc.
cine-a spus că nu-ţi foloseşte la nimic ce-nveţi la şcoală. logica elementară, de clasa a treia, l-a făcut să tacă şi să conducă exact pe unde era cazul.
***
tot azi. de pe calea rahovei până pe la piaţa gemeni. un taxi oprit pe dreapta.
- bună seara, liber?
- liber!
urc.
- la piaţa gemeni mergem.
şoferul mă priveşte lung, pieziş, cu ochii întredeschişi.
- mergem. da' staţi să scot zetul?
cine nu ştie ce este Zetul nu se numeşte cetăţean urban. zetul e jumătatea aia de sul de bonuri pe care tre' s-o imprime taximetriştii o dată pe zi, cu toate cursele pe care le-au făcut până atunci. şi, ca să pornească taxatorul, trebuie să aştepte să se termine de "scos zetul". acuma, profilul unui client de taxi nu e cine-ştie-ce, dar are câteva puncte clare, iar unul dintre ele este: de obicei, se grăbeşte. când se urcă în taxi, cutuma este punerea în mişcare a maşinii în primele zece secunde. de obicei, omul nu aşteaptă minute întregi cu un bâzâit de casă de marcat în cap, ci se înţelege la bani cu şoferul: "hai, lasă zetul, că vedem noi cum facem". şi şoferul e mai fericit. probabil există şoferi descurcăreţi cu maşini la care n-au mai avut zetul scos de luni întregi. sau niciodată. pentru că zetul nu se scoate când stai parcat cu orele în toiul nopţii şi numeri bordura, zetul e sensibil, zetul are nevoie de public, de atmosferă, zetul iese când se urcă cel puţin un client în maşină. da, şi exact atunci ţinea şoferul meu să întreprindă operaţiunea, la nouă fără un sfert, seara, cu mine. deci, eşti de-ăia. bine.
- stau.
e oleacă deconcertat. apasă şovăielnic pe butonul de scos zetul. maşinăria începe să bâzâie şi să imprime primele bonuri.
- ştiţi, îl scot doar o dată pe zi.
- ştiu.
un cot de hârtie.
- cum ar veni, îs toate cursele pe care le-am făcut în ultimele 24 de ore.
- ştiu.
jumătate de metru de hârtie.
- .. putem să mergem, nu tre' să aşteptăm, face cam 20 de lei până acolo.
aha.
- nu, că nu mă grăbesc. aşteptăm.
şoferul se bosumflă. zetul a ajuns la un metru. bâzâitul se termină. omul porneşte motorul şi porneşte şi taxatorul, cu mişcări apăsate şi înciudate. n-am timp de crizele lui, sunt important, stau în telefoane din calea rahovei până la unirii. acolo mă prinde în pauză când tocmai urcam dealul către calea călăraşi şi încearcă o manevră:
- ce facem, mergem pe la foişor şi facem stânga?
ecranul taxatorului arată 8 (opt) lei şi ceva. rookie mistake, cum să-l întrebi de traseu pe ăla care ţi-a stat în maşină cât ai scos zetul. zâmbesc malefic:
- nu, facem stânga aici, intrăm pe mântuleasa, după aia pe călinescu.
dă-o-ncolo de treabă, ştiu bucureştiul pe de rost. nu mai zice nimic, scrollează smucit un smartphone cât jumătate din laptopul meu, după care-l aruncă-n bord. ajungem. îl văd că e trist, aruncă o privire la taxator, după care se uită pe geam, nici nu apasă butonul de stop, să-i afişeze cursa exactă.
- cât trebuie să vă dau?
sunt sadic, vreau să-l aud cum spune. împunge un deget:
- .. 11 lei.
scot 12.
- poftiţi, bună seara, la revedere.
primeşte banii, îi numără, se uită bine la bancnote. traversez. scoate capul pe geam după mine:
- măcar 15 să-mi fi dat, omeneşte, aşa!
- cum, când mi-aţi cerut 20 la început.
- păi, dacă v-am cerut 20, măcar 15 să-mi fi dat! omeneşte!!
e clar. logica din şcoala primară se opreşte, omeneşte, la scosul zetului. şi la fel de omeneşte m-a buşit un râs de diavol în momentul ăla.
