tupeu de bârfaş.

nu-s un adept al generalizărilor, dar subiectul bârfei mă tentează foarte mult să zic: "oamenii bârfesc". ok, nu toţi. dar mulţi. şi mult. plictiseala propriilor lor vieţi îi zdrobeşte în aşa hal, încât scot nişte emanaţii sub presiune de te lasă tablou.

de la om la om, acest adevăr imuabil al zvonului este ironic, intrigant, fericit, tragic, groaznic, jenant, indiferent, hazliu. la mine, e o combinaţie între ultimele două. deşi, tre' să recunosc, a fost o perioadă când mă lăsam oleacă afectat, dar a trecut de mult de tot. acum mă buşeşte râsul de fiecare dată când aud chestii noi despre mine. mai ales când sunt informaţii care se bat cap în cap şi care ar trebui să-l facă pe un eventual trâmbiţaş de serviciu să-şi pună nişte întrebări sieşi când îi intră-n "baza de date". mă rog, vorbim de un eventual trâmbiţaş de serviciu cu o minimă capacitate de procesare a informaţiilor. oameni preţioşi, rari.

iată, la liniuţă, ce am aflat eu despre mine de la alţii de-a lungul vremii. îmi imaginez că poveştile pe care nu le ştiu sunt mult mai mişto decât alea care mi-au ajuns la urechi, şi mă simt de parcă văd un film pe bucăţi, şi, fix când devine interesant, ăia taie la următoarea scenă. aşa ceva nu se face, vă rog să-mi spuneţi tot. câteodată, viaţa pe care o am nici nu se compară cu viaţa pe care ştiu alţii că o am.

• am vreo trei copii din flori. (serios, dacă am, ziceţi-mi şi cine sunt mamele lor, e posibil să le cunosc.)
• m-am culcat cu toate fetele pe care le-am întâlnit. (mulţumesc pentru legendă, dar voi nu ştiţi ce fete am întâlnit. îmi vreţi răul.)
• m-am culcat cu fete pe care nu le-am întâlnit niciodată. (din nou, mulţumesc, dar nici măcar eu nu pot face asta.)
• am fost logodit. de două ori. (au uitat să mă anunţe şi pe mine. de-aia nici nu m-am însurat, probabil.)
• mă droghez cu heroină. (venele mele ciuruite stau mărturie.)
• am dosar de grad zero la sri, deoarece am o datorie de 22000 de euro la nişte arabi cămătari care locuiesc în pantelimon, şi lucrez la negru pentru ei. (asta-i cea mai tare poveste. tipul care a lansat-o are o tolbă de sf-uri care mai de care mai mişto. spre exemplu: există o antenă parabolică, pe un câmp secret, lângă voluntari, care captează tot ce se vorbeşte în bucureşti. da, inclusiv aşa, pe stradă, acasă, oriunde. nu tre' să ai telefon, tre' doar să scoţi sunete pe gură. sau pe nas. sau oricum.)
• sunt homosexual. (nu, dar ştiu nişte băieţi drăguţi.)
• sunt bisexual. (nu, dar ştiu nişte fete drăguţe.)
• am plătit profesioniste pentru sex. (ibidem.)
• am fost plătit pentru sex. (ibidem.)
• am nişte plăcuţe de metal ataşate de femurul meu drept. (dacă vreau, îmi ies trei gheare de adamantium din laba piciorului şi tai tot cu ele.)
• am omorât un om cu sânge rece. (nu am aflat când, cum, în ce circumstanţe. mi-a fost greu să-mi dau seama despre care dintre victimele mele era vorba.)
• am sifilis. (pardon, după ce-am luat sida, m-am călugărit.)
• m-am călugărit. (vorba asta a durat cam o săptămână. se pare că fusesem rănit în dragoste şi mă dusesem la un schit de prin dobrogea.)
• am murit. de două ori. o dată într-un accident de maşină, venind de la munte, o dată pe munte. (nu ştiu ce să zic. oricum, wireless-ul din iad e cel mai tare. şi mă oftic că n-aveam facebook când am murit. ah, toate acele mesaje de r.i.p..)

nu pot să zic decât că aş avea o viaţă mult mai colorată şi mai plină de situaţii interesante dacă toate astea ar fi adevărate (mai puţin aia cu muritul, logic). aşa că, serios, îmi pare rău să dezamăgesc atât de mulţi oameni şi promit solemn să transform nişte zvonuri în realitate. măcar pe ăla cu plăcuţele de metal, ar fi mişto să mă bipăie toate detectoarele de la aeroporturi.

legat de faza cu plăcuţele de metal, a mai existat un zvon. noutatea e că e singurul pornit de mine, şi eram în clasa a patra, ca să vedeţi ce trolling făceam încă de pe-atunci.

prequel: 1992. într-a doua, locuind în piteşti, jucam prinsea în faţa blocului şi mi-am cam spintecat coapsa dreaptă într-o săritură în vreo trei ţepuşe de fier-beton. spital, urgenţă, cusut. mă rog, povestea e mult mai epică, dar să lăsăm asta. cicatricea arată într-un mare fel, am avut zece copci. 

story: 1994. într-a patra m-am mutat la bucureşti. noii mei colegi, fiind intrigaţi de ditamai rana, m-au întrebat la sport ce-i cu ea. şi, într-o perioadă şi-ntr-o ţară în care m*a*s*h, rambo 1, rambo 2 şi rambo 3 erau de mare actualitate, le-am spus că am fost rănit în războiul din vietnam. am zis-o ca pe-o glumă, but some kids believed it. so, what was i supposed to do, of course i went with it. până laumomendat când trebuia să le spun poveşti detaliate despre cum a fost pe-acolo. neştiind foarte multe despre vietnam şi nevrând să inventez chestii sf, care să mă dea de gol, am invocat ptsd-ul (nu mai ştiu cum am zis, pe vremea aia nu ştiam că aşa ceva chiar există şi se numeşte ptsd) şi le-am spus că nu vreau să vorbesc despre asta. m-au lăsat în pace, cu un soi de respect amestecat cu teamă şi milă.

top that.

table manners.

în orice spital aş fi, sunt ca la mine acasă.

ştiu să vorbesc cu doctorii, cu asistentele, cu pacienţii. ştiu să mă descurc din salon în salon, din upu în policlinică, din radiologie în recuperare, din oncologie în ortopedie, din orice în oriunde. nu mă sufoc de la tonele de aer provenit din tot felul de plămâni îmbâcsiţi de tot felul de boli, nu mă strâng pereţii, nu intru în panică, nu mi se împăienjenesc ochii privind în alţi ochi. ce-i drept, mă strânge oleacă în spate când văd căutăturile goale în tavan ale unor bătrâni care nu mai au mult. pun asta pe seama faptului că nu-s medic. dar îmi place umorul medicilor, ăla negru şi dur şi deştept, ăla care merge prea departe şi se opreşte unde vrea medicul, nu unde vrea interlocutorul.

am văzut tot felul de măruntaie, ochi scoşi, fracturi deschise. pe viu. pe mort, am văzut cadavre, şi am văzut şi oameni care mai aveau puţin până să devină cadavre. n-am avut nici o problemă cu astea, am respirat normal. am făcut cursuri de prim ajutor (mi le înnoiesc periodic), ştiu tot felul de proceduri de salvare şi resuscitare în diferite condiţii, şi nu ţin minte să mă pierd cu firea în situaţii grele.

mai pe româneşte, am stomacul tare. capitonat cu inox, cum îmi place mie să zic.

cam acum o oră şi jumătate, la 100 de metri de mine, s-a întâmplat un accident. drum european prin sat, neiluminat, cu două benzi. viteză. un om s-a gândit să traverseze brusc prin loc nepermis. noapte, haine închise la culoare, nici o luminiţă pe el. o maşină l-a izbit şi l-a aruncat vreo câţiva metri. am ajuns acolo când deja se adunaseră şi alţii, iar întrebările mele despre salvare şi poliţie au primit răspuns prompt: "da, sunt pe drum".

victima era întinsă, prezenta leziuni deschise la nivelul capului, fără fracturi deschise sau vizibile, suspectă de hemoragii interne şi fracturi la nivelul toracelui. avea puls stabil de 90 bpm, era conştientă, în stare de şoc, nu răspundea stimulilor verbali. cam aşa vorbesc paramedicii la televizor. apoi, în sub 5 minute de la accident, maşina smurd-ului a fost acolo. sincer, nu ştiu de unde au venit şi cum au apărut aşa repede. iar oamenii-public se adunau din ce în ce mai mulţi.

- o fi de-ai noştri?

- nu, că nu-l cunosc. nu-i de pe-aici.

- săracu'. da' ce-a făcut?

- nimica, cre' că se ducea acasă şi a traversat aiurea.

şi-atunci am văzut-o.

la vreo patru metri depărtare de om, desfăcută, era geanta omului. un fel de geantă-de-de-toate, o ceva între sacoşă, geantă de voiaj şi geantă de ieşit în lume. un obiect domestic, de vinilin şi stofă, în care te muţi, cu care iei mere din livadă şi duci dulciuri acasă. cu care faci naveta la sfârşit de săptămână, la copii şi nevastă. era umblată, purtată, lălâie, deşelată. cu mânerele formate pe degete. o geantă deschisă direct în viaţa omului. nişte haine împachetate, nişte lucruşoare "puse bine" şi, deasupra, un sandwich neînceput. o chiflă lunguiaţă, tăiată pe mijloc, cu parizer şi cu o foaie de salată.

nu ştiu dacă aveţi vreodată fulgere de scenarii. eu am. şi am avut atunci unul. l-am văzut pe omul ăsta plecând la lucru, în schimbul trei, luându-şi un sandwich. acolo nu au catering pentru muncitori sau paznici, fiecare se descurcă după cum ştie. l-am mai văzut, într-un ecran paralel în capul meu, mergând spre casă, cumpărând un sandwich să aibă de mâncare. nu are nevastă, l-a părăsit, i-a murit, e la rude, e bolnavă şi nu are cine să-i pună o strachină de ciorbă pe masă. omul avea degetele chircite şi ascunse, n-am putut să văd nici o verighetă. i-am văzut casa, cu reproduceri fotografice de picturi de vaze de flori pe pereţi, cu uşile scorojite, cu o boltă de viţă de vie din care mai scoate şi el vreo douăzeci de litri de vin, că-i place viaţa, cu tot felul de gioarse de fier prin şopron, adunate de te-miri-unde şi ţinute pentru că nu ştii la ce-i trebuie.

l-am văzut bând o bere cumpărată de la un birt din sat, că-i place viaţa. l-am mai văzut traversând spre partea în care stătea el, fără să se uite la maşini, că-i place viaţa, deşi aici vâjâie camioanele. şi l-am văzut bâiguind stins cu o privire înceţoşată de sânge, încremenit pe asfalt, într-o poziţie strânsă, cum aterizase pe sensul opus, unde îl iertaseră roţile primului camion. l-am văzut uitând de geantă. în fine, la ultima parte am fost acolo.

am fost omul ăla, acolo. m-am uitat în roşul alb al ochilor lui lucind întredeschis în girofarurile ambulanţei, i-am pus două degete pe carotidă şi mi-a fost frică pentru toată viaţa mea de muncitor care n-o să mai prindă niciodată un meci la televizorul de la lucru. mi-a fost frică la gândul că rămân nişte rude cărora n-am să le pot arăta niciodată că sunt, de fapt, un om bun. m-a ucis tristeţea pentru că, o dată, am lovit-o pe femeia pe care o iubesc. am plâns amărât pentru că n-am putut să fac mai mult pentru copiii mei. am jelit când m-am gândit la nişte bătrâni care au să agaţe de-o dacie papuc o poză înrămată cu mine tânăr, după care au să moară de inimă rea.

mi-a fost o groază rece de ce urmează. de zăbranic.

în următoarea secundă mi-am revenit, am făcut loc paramedicilor şi m-am uitat cu mâinile-n şolduri cât l-au controlat, i-au imobilizat zona cervicală într-un guler, l-au pus pe targă şi au zburat spre spital. un om care fusese primul lângă el a luat geanta şi a pus-o în ambulanţă.

şi atunci m-a cuprins o senzaţie de foame. aş fi mâncat eu sandwich-ul ăla. i-aş fi înghiţit toată viaţa, într-o speranţă idioată că l-ar fi ajutat.