table manners.

în orice spital aş fi, sunt ca la mine acasă.

ştiu să vorbesc cu doctorii, cu asistentele, cu pacienţii. ştiu să mă descurc din salon în salon, din upu în policlinică, din radiologie în recuperare, din oncologie în ortopedie, din orice în oriunde. nu mă sufoc de la tonele de aer provenit din tot felul de plămâni îmbâcsiţi de tot felul de boli, nu mă strâng pereţii, nu intru în panică, nu mi se împăienjenesc ochii privind în alţi ochi. ce-i drept, mă strânge oleacă în spate când văd căutăturile goale în tavan ale unor bătrâni care nu mai au mult. pun asta pe seama faptului că nu-s medic. dar îmi place umorul medicilor, ăla negru şi dur şi deştept, ăla care merge prea departe şi se opreşte unde vrea medicul, nu unde vrea interlocutorul.

am văzut tot felul de măruntaie, ochi scoşi, fracturi deschise. pe viu. pe mort, am văzut cadavre, şi am văzut şi oameni care mai aveau puţin până să devină cadavre. n-am avut nici o problemă cu astea, am respirat normal. am făcut cursuri de prim ajutor (mi le înnoiesc periodic), ştiu tot felul de proceduri de salvare şi resuscitare în diferite condiţii, şi nu ţin minte să mă pierd cu firea în situaţii grele.

mai pe româneşte, am stomacul tare. capitonat cu inox, cum îmi place mie să zic.

cam acum o oră şi jumătate, la 100 de metri de mine, s-a întâmplat un accident. drum european prin sat, neiluminat, cu două benzi. viteză. un om s-a gândit să traverseze brusc prin loc nepermis. noapte, haine închise la culoare, nici o luminiţă pe el. o maşină l-a izbit şi l-a aruncat vreo câţiva metri. am ajuns acolo când deja se adunaseră şi alţii, iar întrebările mele despre salvare şi poliţie au primit răspuns prompt: "da, sunt pe drum".

victima era întinsă, prezenta leziuni deschise la nivelul capului, fără fracturi deschise sau vizibile, suspectă de hemoragii interne şi fracturi la nivelul toracelui. avea puls stabil de 90 bpm, era conştientă, în stare de şoc, nu răspundea stimulilor verbali. cam aşa vorbesc paramedicii la televizor. apoi, în sub 5 minute de la accident, maşina smurd-ului a fost acolo. sincer, nu ştiu de unde au venit şi cum au apărut aşa repede. iar oamenii-public se adunau din ce în ce mai mulţi.

- o fi de-ai noştri?

- nu, că nu-l cunosc. nu-i de pe-aici.

- săracu'. da' ce-a făcut?

- nimica, cre' că se ducea acasă şi a traversat aiurea.

şi-atunci am văzut-o.

la vreo patru metri depărtare de om, desfăcută, era geanta omului. un fel de geantă-de-de-toate, o ceva între sacoşă, geantă de voiaj şi geantă de ieşit în lume. un obiect domestic, de vinilin şi stofă, în care te muţi, cu care iei mere din livadă şi duci dulciuri acasă. cu care faci naveta la sfârşit de săptămână, la copii şi nevastă. era umblată, purtată, lălâie, deşelată. cu mânerele formate pe degete. o geantă deschisă direct în viaţa omului. nişte haine împachetate, nişte lucruşoare "puse bine" şi, deasupra, un sandwich neînceput. o chiflă lunguiaţă, tăiată pe mijloc, cu parizer şi cu o foaie de salată.

nu ştiu dacă aveţi vreodată fulgere de scenarii. eu am. şi am avut atunci unul. l-am văzut pe omul ăsta plecând la lucru, în schimbul trei, luându-şi un sandwich. acolo nu au catering pentru muncitori sau paznici, fiecare se descurcă după cum ştie. l-am mai văzut, într-un ecran paralel în capul meu, mergând spre casă, cumpărând un sandwich să aibă de mâncare. nu are nevastă, l-a părăsit, i-a murit, e la rude, e bolnavă şi nu are cine să-i pună o strachină de ciorbă pe masă. omul avea degetele chircite şi ascunse, n-am putut să văd nici o verighetă. i-am văzut casa, cu reproduceri fotografice de picturi de vaze de flori pe pereţi, cu uşile scorojite, cu o boltă de viţă de vie din care mai scoate şi el vreo douăzeci de litri de vin, că-i place viaţa, cu tot felul de gioarse de fier prin şopron, adunate de te-miri-unde şi ţinute pentru că nu ştii la ce-i trebuie.

l-am văzut bând o bere cumpărată de la un birt din sat, că-i place viaţa. l-am mai văzut traversând spre partea în care stătea el, fără să se uite la maşini, că-i place viaţa, deşi aici vâjâie camioanele. şi l-am văzut bâiguind stins cu o privire înceţoşată de sânge, încremenit pe asfalt, într-o poziţie strânsă, cum aterizase pe sensul opus, unde îl iertaseră roţile primului camion. l-am văzut uitând de geantă. în fine, la ultima parte am fost acolo.

am fost omul ăla, acolo. m-am uitat în roşul alb al ochilor lui lucind întredeschis în girofarurile ambulanţei, i-am pus două degete pe carotidă şi mi-a fost frică pentru toată viaţa mea de muncitor care n-o să mai prindă niciodată un meci la televizorul de la lucru. mi-a fost frică la gândul că rămân nişte rude cărora n-am să le pot arăta niciodată că sunt, de fapt, un om bun. m-a ucis tristeţea pentru că, o dată, am lovit-o pe femeia pe care o iubesc. am plâns amărât pentru că n-am putut să fac mai mult pentru copiii mei. am jelit când m-am gândit la nişte bătrâni care au să agaţe de-o dacie papuc o poză înrămată cu mine tânăr, după care au să moară de inimă rea.

mi-a fost o groază rece de ce urmează. de zăbranic.

în următoarea secundă mi-am revenit, am făcut loc paramedicilor şi m-am uitat cu mâinile-n şolduri cât l-au controlat, i-au imobilizat zona cervicală într-un guler, l-au pus pe targă şi au zburat spre spital. un om care fusese primul lângă el a luat geanta şi a pus-o în ambulanţă.

şi atunci m-a cuprins o senzaţie de foame. aş fi mâncat eu sandwich-ul ăla. i-aş fi înghiţit toată viaţa, într-o speranţă idioată că l-ar fi ajutat.