0813 zulu - conu Cougar faţă cu jurnalismul tipărit.
bucureşti, autogara militari. mai am un sfert de oră până pleacă autocarul.
contemplând vânzoleala semi-adormită de printre trollere şi rucsaci, mi-aduc aminte că nu mi-am luat nimic de citit, şi deja terminasem câteva levăluri de sudoku în metrou, cu tot cu vreo 2-3 liniuţe de baterie la telefon (note to self: get some decent games for your cellphone). se profila o oră şi jumătate de plictis.
ies la bulevard după un chioşc de ziare. văd unul imediat pe stânga, cu braţele larg deschise. călări-călări pe acele braţe, treij' de mii de reviste botezate cu nume de gagici, unele probabil ţigănci (ioana, burda, cerasela, marghioala, playboy, avantaje, level, casa lux), vrafuri de maculatură colorată (can can, click, libertatea, evenimentul, jurnalul etîcî) şi.. cam atât cu prim-planul.
mă uit plin de speranţă către doamna de la chioşc, care îmi întoarce o privire confuză, de teamă amestecată cu nerăbdare, tip "jefuieşte-mă şi hai să terminăm odată!" (da, eram cu crestele la mine). hotărăsc să o şochez printr-un contrast puternic între apariţie şi pretenţie - mai fac asta câteodată cu străinii, îmi iese cam în proporţie de 100%.
- săru-mâna, "dilema veche" aveţi?
- ..?! .. a.. am, dar e cu dvd cu merlin monro.
- mhm..
brusc, într-o fracţiune de secundă, diavolul mi se iţeşte-n creier: "şi dacă ai cumpăra o libertatea? uite, funduri!! ia zi, ce-ai visat azi-noapte?" "da", răspund eu, "dar ăstea-s ziare pe care le citesc în 20 de secunde cap-coadă! n-are ţara tabloide cât pot eu să consum într-o oră şi jumătate!" îmi iau seama rapid, cu gândul la sprânceana lui pleşu, dublu-înfoiată şi încruntată spre mine (poate nu ştiţi, dar sprânceana asta a lui pleşu e o chestiune ubicuă). mă uit în sus, căutând să privesc sprânceana-n ochi, şi dau de minibiblioteca de cărţi adunate sub streaşina chioşcului. români, străini.. toţi în ţiplă, aranjaţi frumos, să-i vadă lumea şi să se sperie de ce li s-ar putea întâmpla dacă i-ar cumpăra cu ziarul de care, odată, au fost ataşaţi. "la dracu'", îmi zic, "dacă tot nu-mi plac librăriile de hipsteri, măcar de la chioşc să-mi iau cărţi." de români n-am chef, nici de poezii. doamna de la chioşc mă tot fixa cu privirea, neînţelegând la ce mă chiorăsc. decid să o zăpăcesc şi mai tare.
- văd că aveţi "dune".
- .. da! răspunde, surprinsă că m-am uitat aproape de acoperiş, unde nimeni, niciodată nu ajunge. e şi normal, goliciunile-s la nivelul şoldurilor.
- e cu ziarul?
- nu, se cumpără separat! răspunde prompt. s-a prins cu ce soi de client are de-a face.
- cât costă?
- 11 lei volumul, 22 amândouă.
- perfect, daţi-mi-le.
sprinţară şi întinerită, vădind o dexteritate demnă de cel puţin o slujbă la biblioteca municipală, vânzătoarea pliveşte cu vârful degetelor cărţile din geam. fiind obişnuită cu lectura, se apucă să le şteargă ţipla de praf (doar nu credeaţi că nu se adunase praful, chiar şi la înălţimea aia). o opresc şi îi las 22 de lei pe nişte areole aspre şi unsuroase, ieşite de sub tipar cu câteva ore în urmă.
- nu, lăsaţi, săru-mâna, că oricum le scot din ţiplă.
- sunt convinsă!
1051 zulu - tomescu vs. tomescu.
piteşti, biroul de taxe şi impozite. îl ştiţi, e în gang la casa cărţii.
cozile nu-s mari şi se înaintează decent. sunt 4 ghişee deschise: două pentru declaraţii de autoturisme, taxe şi impozite (la unul dintre ele aşteptând şi eu), între ele o casierie şi, undeva, la 5 metri stânga, încă unul cu o foaie lipită cu scotch în geam: "PAUZĂ 12:30 - 13:00". acolo stă un tip care scoate chestii la imprimantă. da, trebuie să treci pe la cel puţin 3 din ele, ca să-ţi rezolvi problemele.
revenind la ghişeul nostru, un domn vârstnic vorbeşte de vreo 10 minute cu doamna din spatele geamului. la început, vocile erau ca toate celelalte de pe lângă noi, măsurate şi nederanjante, de te lua somnul (lucru destul de des întâlnit în astfel de situaţii, de multe ori tre' să-i dai un ghiont ăluia din faţă, să se trezească şi să avanseze). totuşi, negocierile între domnul vârstnic (să-l numim "dl. tomescu") şi doamna din spatele geamului (s-o numim "ghişeiţa") nu au luat turnura scontată, deci s-a trecut la răspicări şi ridicări de ton - desigur, în limita politeţii.
- domnule, gesticulează explicativ ghişeiţa cu degetele în formula de închinăciune, înţelegeţi, aveţi două locuri unde sunteţi trecut unic posesor! locuinţa dumneavoastră din buletin şi cealaltă casă, cea de pe traian!
- doamnă, nu se poate. eu am aici act doveditor pentru tomescu a. marin, adică eu, că sunt doar pentru casa asta. cealaltă este pe numele tatălui meu.
- domnule, v-am mai spus, şi cealaltă este pe numele dumneavoastră, uitaţi, aşa este înregistrată!
- imposibil, tatăl meu a decedat, dar actul de succesiune încă nu l-am făcut, casa de pe traian este tot pe numele lui, tomescu m. alexandru!
- dar casa este înregistrată pe numele dumneavoastră!
în timp ce toată sala ciulea urechile (lucru la fel de des întâlnit, în astfel de situaţii astea-s singurele distracţii), celelalte cozi avansau. oamenii veneau, depuneau, plăteau, iar depuneau şi plecau. eu şi tipul din faţa mea ne uitam lung când unul la celălalt, când la dl. tomescu, care nu contenea din vorbit.
(intermezzo: tot intrau nişte duduiţe cu cizme cu tocuri cui şi vârfuri ascuţite, depuneau, plecau. "ce dracu' fac astea aici", mă gândeam, "că nu prea le văd plătitoare de taxe şi impozite". misterul s-a spulberat când una din tinerele june ajunge la ghişeul de lângă şi grăieşte: "pentru reexaminare carnet." "a câta oară?" vine întrebarea înţelegătoare de după geam. "a treia.")
aveţi să mă înţelegeţi dacă nu am să redau întreg dialogul între dl. tomescu şi arch-nemesis-ul său. mergem puţin pe fast-forward. după încă 10 minute ticsite cu lamentări, căutări şi re-căutări în hârtii şi "baze de date" (aşa le zic ăştia de la primărie unor liste de indivizi în excel în care caută cu ctrl+f):
- poftiţi, uitaţi, vedeţi? uitaţi-vă! ambele locuinţe sunt trecute pe numele dumneavoastră.
- doamnă, vă rog să mă-nţelegeţi (şi, la aceste cuvinte, face un gest care seamănă rumoare în public şi zvârle coada noastră în cea mai neagră disperare: scoate dintr-o sacoşă un vraf de hârtii), astea sunt toate actele pe care le am. haideţi să ne uităm împreună, să vedeţi că locuinţa e pe numele tatălui meu, tomescu m. alexandru!
ghişeiţa, om cu nervii mai tari decât aş fi sperat, ia actele, frunzăreşte prin ele, dă ochii peste cap a lehamite şi începe să vorbească (şi mai) rar, silabisind pe alocuri:
- domnule tomescu: dum-nea-voastră sunteţi trecut în toa-te ac-te-le. poftiţi: tomescu marin alexandru!
- ba nu! acela este tatăl meu, eu sunt tomescu alexandru marin!
în momentul acela s-a lăsat o linişte mormântală în toată sala. cred că mi-am şi ţinut respiraţia câteva secunde, îl simţeam pe maestrul caragiale răsucindu-şi mustaţa în mormânt. domnul tomescu alexandru marin şi ghişeiţa se ţintuiau cu priviri injectate, de nepus în cuvinte. tipul din faţa mea încremenise într-o strâmbătură de râs şi cu lacrimi în ochi. o duduie cu cizme cu tocuri cui şi vârfuri ascuţite încremenise cu o hârtie-n mână, neştiind ce se-ntâmplă, dar simţind încărcătura psihică a momentului. în japonia, un zgârie-nori care urmărise stupefiat toată scena încremenise şi el din prăbuşire.
- .. am înţeles. mergezlaprimăriecamerapatrujnooghişeuşapte. acolo vă faceţi actele complete, alege ghişeiţa să dezamorseze situaţia.
- nu merg nicăieri, doamnă. nu mă descurc!
- ba da, aici nu vă putem ajuta,
vă rog să mă credeţi. la primărie, camera 49, ghişeul 7, conchide ea şi întinde ferm hârtiile înapoi.
dl. tomescu se resemnează, apogeul trecuse. apucă pachetul, care rămâne fixat într-o încleştare de o secundă în cele două mâini, se înclină şi pleacă. undeva, în aer, am auzit cu toţii ovaţii şi aplauze.
iar eu am schimbat coada.
1742 zulu - all inclusive.
piteşti, kaufland.
printre alte chestii pe care le am de cumpărat, îmi aduc aminte că îmi trebuie gel de duş. reuşesc să-mi pierd cu brio gelurile de duş şi periuţele de dinţi, parcă sunt hotel. în general îmi iau un nivea for men, 2 în 1, ca să nu mă mai prostesc cu şampoane şi alte fiţe muieratice, şi-aşa mă pieptăn cu prosopul. mă duc spre raftul în care văd familiarele recipiente bleumarin şi rămân interzis: nivea for men
3 în 1. "bun, avem gel de duş şi şampon. şi mai ce?" răspunsul, în argintiu: "gel de bărbierit". strâng din ochi. astfel de momente sunt hotărâtoare în viaţa unui tip. sunt momentele de cotitură, în care îţi schimbi tabieturile, timpii şi îţi dai întreg programul peste cap, dacă ai aşa ceva şi nu trăieşti după cum ţi se pune pata în ziua respectivă.
şi-mi dau seama că până şi companiile de cosmetice, inventate special pentru regnul cu cruce, socotesc că bărbatul este superior femeii. altfel de ce le-ar considera pe acestea atât de superficiale şi de axate pe aparenţe? da, fetelor, ştim, noi vă oprimăm şi vă silim să trăiţi după nişte standarde care vă degradează condiţia umană.
dar asta până vă lovesc istericalele când vă mai croieşte avon-ul sau institutul naţional de cercetare-dezvoltare a materialelor de pe platforma măgurele
câte un şampon pentru fiecare zi a săptămânii, anti-mătreaţă, pentru ten uscat, pământiu, subţire, exfoliant, jilav, cu jojoba, aloe vera, ylang-ylang, patchouli expus la soare pe partea dreaptă, seminţe de eucalipt, uraniu îmbogăţit cu kiwi, pentru păr lucios, creţ, drept, ondulat, ondulat la vârfuri, vopsit, revopsit, vopsit demult. şi gel de duş energizant, relaxant, cu bucăţi de caise altoite cu urzici tropicale, granule de sare din transpiraţie de narval, gălbenuş de ou de archaeopteryx, pulbere de scarabeu, coarne de elan deshidratat date pe răzătoare, contra celulitei de pe picioare, contra celulitei din cap, contra durerii pricinuite de gelurile contra celulitei.
sau balsamuri şi "condişănăre" pentru înainte de şampon, în timpul, după, la 5 ore după. sau măşti de faţă ca la poalele cordilierilor. şi nici nu vreau să-ncep cu cele 50 de soiuri de cremă depilatoare, ceară şi aparate electrice sau oje şi gene false, semi-false, implantate, pentru seară, pentru dimineaţă şi pentru când ai programată răpirea. da, aşa-i la voi.
uite ce e. noi suntem oameni ocupaţi şi nu avem timp de tâmpenii frivole. noi avem nivea 3 în 1. intrăm în duş cu butelca şi cu lama, ne facem treaba şi ieşim gata de acţiune. avem o lume de condus. abia aştept să apară nivea 12 în 1: gel de duş, şampon, gel de bărbierit, pastă de dinţi, băutură alcoolică, ulei de motor, lichid de frână, stropgel, diesel, benzină, gaz de brichetă şi aftershave.
2107 zulu - o exuberantă, dar excelentă exprimare exhaustivă a exemplarului exosch.. blândeţe gustativă!!
mărăcineni, bucătăria parentală.
un vin chiar bun,
comoara pivniţei. de ce se numeşte aşa, nu ştiu. probabil ăştia care scot vinurile au o "bază de date" de vreo 20 de cuvinte pe care le asociază aleatoriu, după vreo degustare, să le dea un titlu: beci, domnesc, cavaler, comoară, pivniţă, secret, grasă, frâncuşă, busuioacă etc.. şi câteodată mă distrez citind prezentările de pe etichetele vinurilor. nu contează cât de prost sau cât de bun e, toate sunt descrise de zici că-s făcute din nectarul zeilor şi analizate de un juriu de înaltă deontologie oenologică (ah!) format din cornel dinu, adrian năstase şi florian pittiş, pentru lectură.
comoara pivniţei nu face excepţie: "produs din struguri culeşi la maturitate deplină, acest vin exprimă potenţialul de soi printr-o aromă delicată, aristocratică, o excelentă intensitate de culoare şi o blândeţe gustativă."
băi, voi sunteţi normali?! lasă excelenta intensitate, dar ce-i aia "blândeţe gustativă"? şi, mai important, cine dracu', în afară de mine, citeşte descrierile astea?
2215 zulu - dăm solidaritate la tot cartieru'.
facebook.
mă trezesc cu o invitaţie la un
eveniment care ţine 61 de ore şi 30 de minute. eu, când primesc invitaţii pe facebook, parcă n-am stare dacă nu le dau "not attending" tuturor, mi se pare o chestiune de minimă cultură civică. ei, când vine vorba de astfel de RSVP-uri, deja simt furnicături în degete şi mă copleşeşte dorinţa de a sparge monitorul.
pentru cei care n-au apăsat pe link (vă înţeleg, puţini ajungeţi aici cu cititul, pe mai departe nici nu sper), iată cum se numeşte evenimentul:
Sunt solidar cu poporul Japonez ! Drama lor nu-mi este indiferenta !da, fix aşa. deci, s-a strâns o ciurdă de paricopitate (309, la ora la care scriu postul ăsta) care înţeleg să-şi arate în felul ăsta aplecarea sufletească şi empatia umană către poporul "Japonez".
din ce în ce mai mult mă conving că facebook-ul e un animal pe care trebuie să-l baţi de să-i dea sângele, până te ascultă şi devine inteligent. dar mai bine să vă prezint nişte dovezi scrise din timpul acestui eveniment, chiar din primul ecran (n-am avut puterea să apăs pe "older posts"):
voicu simona:
sa ne fereasca Dumnezeu , sant cu sufletul alaturi de ei in asa momente
marcela farcaş:
d-zeu sa ii ajute sa scape cu bn cu toti
maria bereş: In doua minute natura a ingenuncheat Pamantul...in doua minute popoarele au uitat de orgolii ,de polite si de ranchiuna si au solidarizat cu poprul japonez...Dumnezeu sa ii ajute sa treaca peste aceasta tragedie si sa ne invete sa ramanem uniti!!!
genoveva laura săpunaru: NU PUTEM DECAT SA NE RUGAM...DUMNEZEU SA-I AJUTE !
alex vicol: e tot sistemul in conflagratie cu ecosistemul aducand blestemul celor mai mari urgii, ploi acide, tsunami devastatoare si tornade de gradu 5
maria moraru: sant cu gandu si rugaciunea alaturi de cei ce au avut de suferit la cutremurul din japonia.!!
anca bobo: sunt solidar!!!!!
şi mesajele continuă în acelaşi ritm şi acelaşi stil. o tragedie şi un blestem este să vrei să te exprimi în cuvinte civilizate despre asemenea demersuri. e clar că "poporul Japonez" ar trebui să se aştepte la o şi mai mare încercare a sorţii: după toate cutremurele alea, le mai vin şi nenumărate tsunami-uri de rugăciuni de pe facebook din toată lumea (doar nu credeaţi că suntem originali). ce nu înţeleg este de ce, sfinte varlaame, acest "eveniment" are loc în limba română? n-am pretenţia la kanji sau măcar hiragana, dar o engleză, vecină de baltă cu româna, am fi putut nimeri! eu cred că, de fapt, îi invidiem pe japonezi şi ne-ar fi plăcut să fim noi în locul lor. da, cum ar fi invers: noi să fim zguduiţi bine din vrancea, să ne moară mii de oameni, să se facă una cu pământul oraşe întregi şi să nu ştim unde să ne mai ascundem, iar japonezii s-o pună de un "eveniment" de solidarizare pe facebook (ştiu, suprarealism). dar oare ce le-am scrie noi, cei în cauză, drept răspuns? şi de ce?
cât despre japonez ce să creadă, bietul om? vine acasă, dă tot molozul şi betonul la o parte din faţa uşii, descuie uşa, intră, deschide computerul, hackuieşte facebook-ul (aşa fac japonezii când sunt supăraţi, sparg un site sau construiesc un robot, dar omul e acasă, nu la lucru) şi găseşte chestia asta a noastră. şi la ce-i foloseşte? ce face cu ea? intră pe google translate? cum să se ducă el la muncă, bolborosind "so ri da ri ta te.. kore wa nan desu ka"? speranţa mea deşartă e să le fi picat netul în japonia. sau, dacă nu, măcar nimeni de-acolo care ştie româneşte să nu vadă pagina preacinstitului eveniment. altfel, să văd care are curaj să cumpere la anul vreo toyotă importată în europa de est.
