Jerry Goldsmith's Masada Was With Me All The Way.

Urgent Curier - cea mai proastă firmă de curierat cu cel mai ironic nume din România.

Update iar: luni, 15 decembrie, 23:00 - pachetul a fost livrat, în cele din urmă, la maximul celor 10 zile după ce trebuia să ajungă. Îmi pare foarte, foarte rău că n-am fost acasă atunci când au ajuns. Pentru un pachet de 2 kilograme şi ceva au venit doi curieri, care au refuzat să intre în scară. Mai mare râsul.

Update: luni, 15 decembrie, 10:00 - Hermes fie lăudat, după cinci zile în care a fost pierdut oficial în cea mai neagră carceră, se pare că pachetul vede iar lumina zilei. Sper doar să şi ajungă la noi.

Deşi s-a dovedit că metoda funcţionează de cele mai multe ori, n-am crezut niciodată că am să ajung să fiu unul dintre cei ce îşi scriu reclamaţiile pe internet, tăvălind o firmă-n smoală şi-n fulgi pentru că îşi bate joc de clienţi.

Dar în această frumoasă lună a cadourilor trebuie să întorc din străfundul rărunchilor darul de a face pe cineva să-şi iasă din pepeni şi din minţi şi să-i sară ţandăra şi muştarul.

Deci, a venit momentul în care am să vă povestesc despre Urgent Curier, o firmă care trebuie să facă un singur lucru: să ducă pachete de la expeditori la destinatari. Primeşte şi bani pentru asta, conform facturilor şi chitanţelor.

Culorile echipei Steaua (sau cum s-o mai fi numind acum) nu ajută deloc, apropo.

Care-i faza.

Prietena mea, Sorana, e din Timişoara. De Moş Nicolae, părinţii ei i-au trimis un pachet din Timişoara în Bucureşti. Pachet care conţinea alimente perisabile, cadouri de Moş Nicolae şi mai multe lucruşoare frumoase pe care Sorana le comandase de la nişte magazine Timişoara, tot de Moş Nicolae, şi care trebuia să ajungă vineri, 5 decembrie, la destinatar. Adică la ea.

Şi-acum, serialul. E genul de serial care are episoade cu legătură între ele, all of them building to the grand finale, fiecare episod fiind mai mişto decât precedentul. Cum încă nu s-a terminat sezonul, staţi pe-aproape.

Vineri, 5 decembrie, 14:00
Nici un pachet ajuns, nici un telefon sau SMS primit. Sorana sună, cei de la Urgent Curier spun că nu ştiu dacă va fi livrat în cursul zilei, dar, dacă nu, sigur-sigur-sigur-1000%-absolut-sigur va fi livrat a doua zi, sâmbătă, 6 decembrie. Sorana se supără, pentru că a doua zi era deja Moş Nicolae, aşa că se duce la cumpărături, deşi avea deja nişte lucruri, care erau într-un pachet, care ar fi trebuit să fie la ea.

Sâmbătă, 6 decembrie, 18:00
Nici un pachet ajuns, nici un telefon sau SMS primit. Deja venise Moş Nicolae, fusese o zi drăguţă, aşa că hotărâm să aşteptăm ziua de luni, că era clar că n-avea nici un sens să ne stresăm şi să ni se facă lehamite.

Luni, 8 decembrie, 12:00
Nici un pachet ajuns, nici un telefon sau SMS primit. Sorana sună din nou la Urgent Curier, şi i se promite că a doua zi pachetul va fi livrat în regim de urgenţă, uite, acum scrie "urgent" în baza de date. OK. Săptămână nouă, muncă, alergătură, nu prea avem timp să ne facem prea mulţi draci.

Marţi, 9 decembrie, 17:00
Nici un pachet ajuns, nici un telefon sau SMS primit. Sorana sună iar la Urgent Curier, care-i spune că nu ştie ce s-a întâmplat, dar că uite, "acum notez în baza de date să fie URGENT livrat", cu prioritate şi steguleţe şi lasere a doua zi! Începem să ne întrebăm dacă suntem ultimii oameni de pe planetă şi dacă nu vorbim, de fapt, cu nişte roboţi.

Miercuri, 10 decembrie, 17:30
Nici un pachet ajuns, nici un telefon sau SMS primit. Sorana sună la Urgent Curier. I se spune că pachetul a fost scos din depozit, este în maşina curierului, dar nu se ştie de ce nu a fost livrat. "OK", zice, "dar nu puteţi să sunaţi curierul, să-l întrebaţi?" "Ba da, staţi că vă pun pe hold." *cântec tâmpit* "Aşa, am vorbit cu şoferul, spune că nu mai ajunge în seara asta, că i se încheie programul, dar mâine până la prânz e la dumneavoastră!" Sorana izbucneşte: "ştiţi ceva, deja e prea mult. Vă rog să sunaţi o altă firmă de curierat şi să le daţi pachetul, poate ei se descurcă mai bine." "Doamnă, noi nu putem să facem aşa ceva, dar puteţi să veniţi dumneavoastră să-l ridicaţi de la noi de la depozit, dacă doriţi!" Incredibil. "Nici nu se pune problema, sunteţi o firmă de curierat, aştept pachetul de joia trecută, mă aştept să vă faceţi treaba, vă rog să faceţi tot posibilul să-l livraţi!" "Da, sigur, mâine ajunge." Draci şi paradraci, n-ai ce să-i faci.

Joi, 11 decembrie, 17:30
Nici un pachet ajuns, nici un telefon sau SMS primit. Deja nu mai pot, aşa că sun eu la Urgent Curier. Şi-mi spune că pachetul iar a fost scos din depozit, iar e la plimbare cu maşina, dar - surpriză - nu a fost scanat la ieşire din depozit, aşa că degeaba e la plimbare, că nu poate să mi-l dea. "Bine, doamnă," zic, "dar de o săptămână nu a sunat nimeni, ştiu că aşa e protocolul: un telefon, un SMS, că ajunge, că nu ajunge.. În sfârşit, chiar nu se poate să fie livrat?" "Ne cerem scuze, dar e foarte încărcată perioada, ştiţi, Moş.." "Da, ştiu, dar chiar o săptămână? Am înţeles o zi, am înţeles că aţi ratat şi Moş Nicolae, dar deja e prea mult!" "Ne cerem scuze, nu pot să vă ajut, dacă nu ajunge şoferul azi, atunci ajunge mâine". Bine. OK. Muriţi.

Vineri, 12 decembrie, 16:30
Nici un pachet ajuns, nici un telefon sau SMS primit. Toate liniile de call center sunt ocupate, mă anunţă robotul. Şi mă mai anunţă şi că îşi cere scuze, dar din cauza volumului mare de pachete, "cum e şi normal", vor fi întârzieri. Nu pot să pocnesc o voce necunoscută de pe un mp3, dar tare mi-aş dori. În sfârşit, după multe zeci de minute (avem ambiţie), răspunde cineva. Dana Popa. Care îmi spune că pachetul nici nu a fost scos azi din depozit, aşa că abia luni se poate face livrarea. Tocmai se împlinea o săptămână de când trebuia să ajungă! O rog să vorbească cu cei din depozit să rezolve să o livreze chiar în seara aia, aşa ceva este inadmisibil. Îmi spune că nu poate să vorbească, nu are telefonul lor. O rog să vorbesc cu un superior, cu un manager, cu şeful ei direct, cu cineva care s-ar putea să aibă telefonul celor din depozit. Refuză să-mi facă legătura cu superiorul ei, îmi spune că "n-are ce să vă zică, aşa o să vă zică şi el". Insist. Şi de-aici e cel mai mişto.

- Nu pot să vă dau la telefon un superior, că nu o să vorbească cu dumneavoastră!
- OK, atunci vreau să-mi închidă el telefonul, dacă nu vorbeşte cu mine.
- Nu are ce să vă zică!
- Deci, refuzaţi să-mi faceţi legătura cu superiorul dumneavoastră?
- Nu, dar nu vorbeşte cu dumneavoastră!
- Domnişoară, cum spuneaţi că vă numiţi?
- .. Dana Popa.
- Şi cum îl cheamă pe superiorul dumneavoastră, domnişoară?
- Rodica Stănete.
- Bun, vreau să vorbesc cu doamna Rodica Stănete.
- Nu puteţi, că nu mai e aici, şi-a încheiat programul.

Kafka e mic copil, n-a avut niciodată asemenea modele de nesimţire şi impertinenţă.

Închid, intru pe net şi aflu că Urgent Curier a fuzionat cu Cargus, ocazie cu care văd şi un superb header pe Facebook pe care nu m-am putut abţine să nu-l îmbunătăţesc.

Şi au şi rute alternative, dacă este nevoie.

Oricum, super, poate dacă sun la Cargus mă ajută ei, că-s oameni serioşi. Răspunde o domnişoară (Ovidia sau Olivia something), care-mi spune că nu mă poate ajuta, deoarece - get this - bazele de date Cargus şi Urgent Curier nu sunt la un loc, aşa că nu poate vedea ce se întâmplă cu pachetele de la Urgent Curier. "Păi, bine, dar nu aţi fuzionat cu ei?" "Ba da, dar ce legătură are? Ce are una cu alta? Ce avem noi cu Urgent Curierul? Noi suntem Urgent Cargus, bazele de date sunt ţinute separat." Fucking brilliant.

Închid şi sun la "Relaţii cu clienţii" - Urgent Curier, unde iar mai stau o jumătate de oră până sunt preluat, dar, cum am zis, sunt ambiţios cu cauzele pierdute. Răspunde o domnişoară, Maria Bucur, care-mi spune că nu găseşte "AWB-ul" (adică numărul pachetului) - ciudat, până să închid cu Dana Popa era acolo - şi să îi spun direct expeditorul şi destinatarul. În fine, după alte crash-uri de soft, îmi spune că l-a găsit, dar nu mă poate ajuta, deoarece este trecut de ora 18:00 (18:04 era, da?) şi deja toţi şoferii sunt plecaţi, nu mai e nimeni în depozit. Strâng din dinţi şi deschid o reclamaţie pentru respectivul pachet, după care vreau să deschid o reclamaţie şi pentru colega ei, Dana Popa. Îmi spune că nu se poate, deja am deschis o reclamaţie pentru o problemă, nu mai pot deschide alta. Îi spun că asta e altă problemă, în legătură cu atitudinea şi răspunsurile unei alte angajate. Tot nu se poate, dar "vă dau o adresă de mail".

Iată şi cum arată statusul AWB-ului, care acum există, direct de pe site-ul Urgent Curier. O demonstraţie a monumentului de incompetenţă şi a proastei organizări care este firma asta.

De altfel, 10.12.2014 a fost şi ultima zi în care s-au obosit să scrie ceva.

În disperare de cauză, sun un om pe care-l cunosc şi care lucrează la Cargus. Îmi cer scuze, îi spun că nu mai am nici o idee, asta era ultima soluţie, şi îi povestesc tot serialul, deşi era trecut de 21:00 şi era acasă, off work. Work sucks, aşa că îmi povesteşte mai multe chestii: după fuzionare, Cargus-ul s-a trezit cu toată treaba şi problemele Urgent Curier-ului pe cap, pentru că ăia îs dobitoci, aşa că cei de la Cargus au volum aproape dublu de muncă (ca să fie mai uşor, gândiţi-vă că s-ar uni România cu Moldova), bazele de date sunt, într-adevăr, diferite (de ce dracu' aţi mai fuzionat?), ăia din call center sunt suplimentaţi în perioada asta şi probabil am nimerit peste nişte temps, call center-ul nu poate vorbi cu depozitul decât pe mail sau prin chat, şi, cea mai tare chestie, cei din depozit şi şoferii nu pot vedea ce scrie în baza de date, adică toate "URGENT"-urile alea tastate în soft pentru pachet! Rămân perplex. "Păi bine," întreb, "şi atunci de unde ştiu cei care livrează care pachet e urgent şi care nu?"

"Păi, n-au de unde să ştie."

După o tăcere de vreo câteva secunde, în care toată lumea implicată în conversaţie era fără cuvinte, promite să mă ajute, sună pe cineva care e mâine devreme la lucru şi "rezolvăm noi cumva". Mă sună mai încolo şi-mi spune că a doua zi primim de ştire cum stă treaba. Bine, mulţumesc.

Sâmbătă, 13 decembrie, acum vreo câteva ore
Nici un pachet ajuns, nici un telefon sau SMS primit. Sun din nou la omul cunoscut, care-mi spune, long story short, că, deşi nu a fost notat ca ieşit, pachetul nu poate fi găsit în depozit, şi că, probabil, nici nu e în depozit. Nimeni nu ştie unde e. Aşadar, e absolut pierdut. Practic, nici umilinţa de a ne duce noi la depozit să ridicăm pachetul nu ar fi folositoare.

Închid telefonul şi mă apucă toţi dracii.


În momentul ăsta, ştiind că ANPC-ul e cam degeaba (deşi am făcut reclamaţie şi la ei pe pagină, sper să nu fie fără urmări), nu mai ştiu ce să fac în afară de să scriu pe net. Pe lângă incompetenţa crasă a unui şofer şi a unor oameni din depozit, pe lângă faptul că, vreme de 10 zile, nimeni - nimeni! - nu sună să anunţe dacă vine sau dacă nu vine pachetul, există nesimţirea şi lipsa de etichetă a unor angajaţi (fie şi temporar), dar mai ales eşecul complet al unui sistem de lucru gândit şi executat cu unghiile picioarelor unor orci morţi. Nici în cele mai negre momente nu mi-am imaginat că o companie cu sute de angajaţi poate să fie organizată în asemenea hal.

Dragă Urgent Curier, vorba Soranei, dacă aveţi nevoie de nişte manageri care să vă facă treaba să meargă şi care să instruiască nişte angajaţi, spuneţi. Am atâtea cunoştinţe care ar face o treabă de o mie de ori mai bună decât cretinii pe care-i aveţi voi acolo. Dar, pe de altă parte, nu i-aş recomanda nimănui să se angajeze la asemenea catastrofă de companie.

Pentru că, dragă Urgent Curier, eşti o firmă inutilă cu nişte angajaţi inutili, eşti mai rea decât ţânţarii, şi îţi urez să dispari cât mai repede. Oricum e un miracol că mai exişti. Dana Popa, Ovidia/Olivia something, Maria Bucur şi Rodica Stănete (dacă există) ar trebui date afară, laolaltă cu şoferul ăla idiot care nu e în stare să livreze un pachet vreme de o săptămână şi jumătate, şi nici să sune sau să dea un SMS să spună că nu ajunge sau că-şi cere scuze. Toţi ăştia ar merita să fie pe black list-ul tuturor firmelor de HR din ţară, şi ăsta să fie sfârşitul serialului.

Asta vă urez, dar abia de la 1 ianuarie 2015 încolo.

Pentru că, în această lună magică, Sorana şi cu mine dorim, totuşi, să livrezi un pachet. E vorba de un pachet de la Timişoara la Bucureşti, cu "AWB-ul" (voi ştiţi ce înseamnă) 350349033. Şi mai dorim ca expeditorul să fie rambursat cu cei 25-30 de lei, sau câţi erau, reprezentând costul transportului. Reclamaţia mea are numărul 12660, şi acest mesaj este şi într-un mail pe care l-am trimis la reclamatii@urgent-curier.ro. Îl pun şi pe pagina voastră de Facebook, acolo unde sper să rămână.

Atât vrem. După care promitem să nu te mai deranjăm cu nimic, niciodată.

P.S. Clienţii Urgent Curier - vă sfătuiesc prieteneşte să vă îndreptaţi către Nemo Express. Toate livrările de la/către mine sau firma mea ajung întotdeauna la timp şi OK, iar curierii lor sună întotdeauna înainte.

looking for an upward street and a block rooftop.

i'm probably writing this because it's the first time in more than a month when i see the sun.

seldom leaving me, the sensation of approaching seaside permeates delightfully through every inch of my body when driving upwards on a town street that ends in clear skies. it's a refined taste from the broader trick that i experience from driving on a straight field road or something similar, but the urban background makes it complete and specific. it's something taken to extreme by the streets of san francisco, if you want, but with a much more bohemian-little-mediterranean-town-l'été-indien filter. quite the paradox, the horizon's narrowness lets my imagination run wild on those 20 yards of direct touch between the asphalt and the sky, towards a beach of a few umbrellas and a shore of few sails, with no cars and no music produced after 1995. it's like bits and pieces from pictures, movies, and music were brewed together with scattered blink-glimpses from passing cars to give me a memory of a time i never had.

and then there are the rooftops. some house and even block rooftops send me on the road to the mountainside, especially if the windows have shutters, and that usually means flash backing to my hilltop-fir-tree-black-cherries-amazing-grandparents-mischa-magazine-family-road-trip childhood, which is still great, but some blocks have the seaside rooftops. if you didn't notice them by now, maybe you will. they're the 4-story blocks with the terraced roofs, or the 10-story blocks with useless arcades and concrete beams. and, if just one balcony has a shade, that straightforwardly tells me that there is a beach right behind that building.

of course, when i reach the top of the street or corner the block, the landscape is usually unforgiving. but the salty air under my tongue, the smell of the sea in my lungs, the tuning radio and the seagull sounds in my ears.. ah, those few moments of complete disconnection are more than worth it.

unfortunately, bucharest is not known as a city of upward streets and block rooftops. so, if someone happens to stumble upon some of these places in bucharest, the need is dire and the location divulging is much appreciated.

50 Hours of Holiday.

Românii au talent.

Aş putea să spun că am avut dreptate, că Victor Ponta 2014 = Corneliu Vadim Tudor 2000. Sau că Victor Ponta ia maximum 5 300 000 de voturi, şi iată, sunt 5 264 383. Dar, serios, devine plictisitor să am tot timpul dreptate.

Aş putea să spun o poezie cu elefanţi scrisă de Eugen Jebeleanu pe care am văzut-o deja în vreo 15 locuri pe net în ultimele două zile. Nu consider că-i musai ilustrativă.

Aş putea să spun că România a ales să nu mai îndure atâta umilinţă şi nesimţire şi că a fost o zvâcnire, un dos de palmă "din fundul grădinii", un vot anti-sistem, anti-Ponta, anti-Băsescu, anti-ce-vreţi-voi, care reprezintă o îmbrăcăminte de iarnă potrivită pentru sensibilul şi fragilul vot pro-Iohannis.

Aş putea să spun, desigur, că nu Klaus Iohannis a câştigat alegerile (fiind sauerkraut în campania electorală), ci că Victor Ponta le-a pierdut. Că, dacă stătea acasă, cu popcorn, şi-şi lăsa oamenii să fure în tăcere, câştiga liniştit. Că, dacă nu-şi manifesta în ultimele zile nenorocita aia de aroganţă nesimţită care-i curge prin vene, acum avea liber la deversări. Că şi-a rupt singur picioarele când a hotărât să-şi bată joc în ultimul hal de diasporă, cu votul. Că acţiunea violentă împotriva cetăţenilor români a avut parte de o reacţiune pe măsură. Că a apăsat pe cicatrici vechi de 25 de ani, unele moştenite, altele nevindecate complet. Sau că, vorba lui Alexandru Bleau, a subestimat capacitatea românilor de a sta la coadă.

Aş putea să spun că nici măcar asta nu a fost destul. Că nu doar de aici a venit înfrângerea lui Victor Ponta. Că au ieşit mult prea mulţi oameni din casă ca să ne gândim doar la un banal vot negativ. Oare s-au spart bulele informaţionale de pe Facebook şi au format un dirijabil care l-a dus pe Klaus Iohannis în nacelă până după linia de sosire? Oare a fost o "lovitură de status"? Oare s-au săturat românii, s-a mobilizat diaspora, cu tot cu gazele lacrimogene, s-a produs o revoluţie de conştiinţe, mocnită de generaţia care a căpătat conştiinţă de sine după '89? Oare ăsta a fost Die Welle-ul democratic, eterogen, OTO (one time only), autohton?

Aş putea să spun că au fost toate astea. Şi a mai fost şi greaţa imperială, o greaţă care a depăşit orice limită de suportabilitate, pe care mulţi români care au primit mită, care s-au lăsat umiliţi, care s-au uitat cu religiozitate la Antena 3 şi la România TV au simţit-o, probabil, nedându-şi seama ce reprezintă. Dar vintrele mint foarte rar: oricât îţi place să mănânci porcării, dacă o faci tot timpul, la un moment dat, organismul le refuză. Şi atunci pur şi simplu ţi se-nţepeneşte mâna pe furculiţă. Nu ţi se mai deschide gura. Stomacul îţi trage pumni în plex. Şi, oricât de confuz ai fi, ajungi să treci la mâncare sănătoasă, măcar o dată. Dacă ai noroc, te pui pe picioare şi nu ajungi la spital.

Aş putea să spun că Iohannis a făcut nişte promisiuni peste care nu poate trece. A vorbit despre independenţa justiţiei, despre DNA, despre ANI, despre renunţarea la imunităţi şi protecţii pentru parlamentari, despre picarea legii amnistiei şi graţierii, despre votul electronic şi prin corespondenţă, despre demisii, despre chemări de ambasadori, despre multe altele. Astea nu se uită şi nu se iartă. Pentru vorbele astea, dar şi pentru rezultat, i-am zis şi eu, i-a zis şi Lia Bugnar:

Domnule Presedinte, va urez sa nu va bateti joc de noi. Nu de alta, dar tocmai am descoperit ca sintem o putere.

Aş putea să spun că mai e ceva. Aşa cum mi-a zis prima dată Sorana, imediat după ce l-a văzut pe Victor Ponta felicitându-l pe Klaus Iohannis, când BEC-ul încă nici nu vorbise (un lucru care, pe moment, m-a dus într-o zonă de negare - la naiba cu exaltarea asta: "mi se pare foarte dubios, cred că l-au sunat din afară. Din Germania. Sau mai degrabă din State"), aşa cum se gândea şi Daniela pe Facebook, aşa cum Mircea Badea l-a întrebat în direct pe Victor Ponta, de-au paralizat toţi din platou ("aţi primit vreun telefon din străinătate în ultima oră?"), cred că rezultatul final nu a fost decis de români. Şi vă zic de ce. Indiferent de diferenţa reală de voturi în favoarea lui Klaus Iohannis, indiferent de mobilizarea mobilizărilor la vot, noaptea de duminică spre luni era hotărâtoare pentru furtul alegerilor. Când se închid urnele, când se închid secţiile, când se încuie uşile şi încep numărătorile, plăţile şi negocierile, când se pune soft-ul în funcţiune, ei bine, atunci, cei care organizează alegerile, cei care au toate rotiţele, toţi oamenii, toate butoanele, ei sunt cei care câştigă. Da, observatorii la vot au fost, şi ei, pe-acolo, cu frica-n sân, semnalând nereguli şi infracţiuni, dar furăciunile din timpul zilei ar fi fost mărunţiş faţă de ce s-ar fi întâmplat după ora 21:00.

Aş putea să spun că atunci a sunat telefonul lui Victor Ponta. Şi i s-a spus în mare, pe un ton politicos, într-o engleză fără ambiguităţi lingvistice, să lase BEC-ul să-şi facă treaba şi să lase numărătoarea să decurgă normal. Atât, pentru că nici nu era nevoie de mai mult. Şi nu vă faceţi iluzii, telefonul nu a fost dat pentru că viaţa e frumoasă şi mai ţine cineva şi cu noi, ci pentru că nici unul dintre partenerii externi din Occident nu-şi permite să iasă oameni în stradă în România şi să rişte un al doilea Euromaidan, în contextul cu Rusia surfând pe valul de gaz, cu crivăţul în spate, cu Ungaria vârâtă-ntr-o groapă şi aruncând cu bulgări de pământ în toată lumea şi cu Ucraina cu burta-n sus, pe fundul apei. Ca să fie clar. Deci, da, într-un fel, strada a câştigat alegerile. Dar nu în felul ăla în care credeţi voi.

Şi cam asta a fost cea mai mare cădere psihică a lui Ponta, urmată, desigur, de căderile în cascadă pe măsură ce veneau rezultatele provizorii ale numărătorii paralele de la Liviu Dragnea. Probabil or mai fi sunat şi alte telefoane, şi înainte, şi după, mai ales după. Dar ăsta cred că a fost hotărâtor. Iar declaraţiile şi schimbarea de atitudine a lui Victor Ponta de duminică, 22:30 şi de luni, 15:30, nu fac decât să dea mai multă greutate acestui scenariu, care a devenit foarte stufos într-un timp foarte scurt: că înţelegerea a fost făcută şi telefoanele au fost date pentru a-i lăsa pe Klaus Iohannis preşedinte şi pe Victor Ponta prim ministru. Rămâne să vedem, ca un comic relief pe jumătate inconştient, ce negocieri se poartă, ce înţelegeri se fac şi cine se bate pentru ce-a mai rămas din PSD, PNL/PDL etc..

Când închisoarea devine, dintr-o poveste de speriat colegii, un element concret, cu beton şi fier, când creierul acceptă un limbaj de programare care să-ţi formeze nişte imagini concrete cu tine în puşcărie, înseamnă că s-au petrecut în tine nişte schimbări la nivel de ADN al conştiinţei. Nu mari, desigur, dar suficient cât spaima de "scapă cine poate" să fie schimbată cu acceptarea fără crâcnire a unei voinţe externe. A venit ca o eliberare de responsabilitate a propriei conştiinţe, ca o ieşire din limbo, ca o renunţare la libertatea de decizie pentru a-ţi păstra libertatea fizică, ca o binecuvântată sclavie.

Şi uite aşa se liniştesc apele.

Ştiu, cam sinistru şi paranoic scenariu, n-are nimic de-a face cu miracolele, cu sinergia cetăţenilor sau cu alte poveşti. Iar tura asta sper să rămână un simplu scenariu. Şi mai vedem ce are să fie mâine, cu reunirea parlamentului şi respingerea legii amnistiei şi graţierii, cu judecarea procesului de incompatibilitate al unui preşedinte numit de două ori "legitim" de contracandidatul său (recunosc, aici am îngheţat), cu multe, multe altele. Time will tell.

Aş putea să repet că Iohannis n-a avut nici un glonţ de argint. Cetăţenii români au avut, ce-i drept, mai mult de 6 242 825 de gloanţe de aramă, totuşi insuficiente pentru a doborî ditamai balaurul. Noroc că, de la mii de kilometri depărtare, s-a tras o rachetă de argint, una pe care nimeni nu o va recunoaşte niciodată, ţintită exact unde trebuie.

Fapt e că un asemenea cumul de factori se întâmplă foarte rar. Bafta e mare. Şi, da, a fost one time only. A doua oară nu se mai întâmplă.

Deci, cel mai important e să ne simţim bine, să cântăm şi să jucăm. Că doar o viaţă avem, şi doar n-o s-o petrecem făcând scenarii prăpăstioase, muncind, chestii de-astea.

Aşadar, dedicaţia din această seară merge către Charles Grafton Page, Innocenzo Manzetti, Charles Borseul, Johann Philipp Reis, Antonio Meucci, Cromwell Varley, Poul la Cour, Elisha Gray, Alexander Graham Bell, Alan Turing, Sir Timothy John Berners-Lee, Robert Elliot Kahn, Vinton Grey Cerf, şi, cu voia tuturor, Mark Zuckerberg.

Vă prezint o fetiţă urâţică, un potenţial imens şi o voce minunată; se simte bine natural în centrul atenţiei, are mici fiţe de interpretare, face o impresie minunată cântându-şi "Feeling Good"-ul în faţa unor străini care au văzut, disecat şi mestecat sute de mii de astfel de momente, care sunt unşi cu toate alifiile şi care au preselectat-o, deja, dintre cei mulţi şi pestriţi, pentru că au nişte planuri cu ea.

Azi o cheamă România.

***

Gata, ne-am liniştit? Afară e tot urât, frig şi noiembrie, Victor Ponta e tot prim ministru, Teodor Meleşcanu e tot ministru de externe, PSD-ul e tot cel mai mare partid din România, Blaga, Blejnar, Udrea, Videanu, Duţă sunt azi nişte victorioşi şi, cumva, mulţi infractori umblă tot în libertate. Şi nu Klaus Iohannis face legile.

ultimul cuvânt despre mâzgă.

în ultima vreme, lucrurile au început să se schimbe, cel puţin pentru mine. sunt în plin proces de redefinire a priorităţilor şi a planurilor pe viitor şi sper doar ca la sfârşit să fiu suficient de coerent încât să-mi amintesc cum mă cheamă.

dar e un lucru bun. se pare că are legătură cu maturizarea. să bem pentru asta. până cădem laţi.

cert este că, după vreo 2-3 zile în care n-am intrat pe net, pe lângă sictirul cronic, am dezvoltat o intoleranţă viscerală acută la tot ce ţine de alegeri şi politica autohtonă. la propriu. mi se-ncleştează maxilarele, mi se strânge stomacul şi simt nevoia să go boondock saints - îmi imaginez scenarii în care-i răpesc pe toţi, îi pun în genunchi, ei mărturisesc tot ce e de mărturisit în faţa camerei de luat vederi şi după aia le crăp capul.

sau poate chiar tre' să mă duc la un specialist de cap, ceva.

mă rog, până accept că am probleme la mansardă, am cam terminat-o cu "prioritatea" asta cronofagă. dar vreau să mai zic două lucruri despre alegeri.

1.

cu aproape toate televiziunile de partea lui, împroşcând dezinformare (apropo, b1tv, welcome to the dark side, hope you won't be too surprised to find out they lied about the cookies), cu cea mai mare caracatiţă organizaţională, cu milioanele de bannere, cu fluturaşii revoltător de mincinoşi, cu cea mai mizerabilă campanie electorală de după revoluţie încoace (un scurt rezumat la vlad petreanu), cu fonduri financiare de campanie cât pib-ul unei ţări subdezvoltate, cu miile de primari cumpăraţi/şantajaţi, cu miile de popi transformaţi în agenţi electorali, cu liste mânărite, cu sute de autocare, cu mită electorală, cu mii de secţii cumpărate, cu mii de cifre schimbate din pix, cu blocarea votului în afara ţării, cu voturi fictive în interiorul ţării, cu morţii din cimitire, cu tot ce vreţi voi, victor ponta a strâns abia 3 836 093 voturi. atât. ăsta e. atâta poate. şi, dacă tăiaţi voturile obţinute prin diverse fraude, nu cred că trece de 1 500 000, voturi corecte, în cel mai optimist caz pentru el. în turul doi mai vin nişte voturi de la vadim, nişte voturi de la diaconescu, nişte voturi de la tăriceanu, nişte voturi de la kelemen.. zic "nişte" pentru că sigur nu vor veni toate. şi sigur mai pierde şi unii votanţi din prima rundă. aşa că, hai, să presupunem un 4 800 000 - 5 300 000, cu tot cu frauda masivă.

în rest, e o pajişte maaaare de voturi prin care klaus johannis ar putea să facă un galop de sănătate. cu această ocazie, îi urez călduros să se urce odată pe cal, naibii, nu să-l tot plimbe atât de elegant de dârlogi.

2.

despre ce şi cum consider că ar trebui să gândească un om cât de cât sănătos la cap, nu mai zic, că am zis destul, şi e posibil să nu mai fiu în măsură să dau sfaturi de-astea.

în schimb, am să-mi dau cu părerea despre modul de adresare a unei mari părţi a populaţiei la adresa lui victor ponta. vă zic din capul locului că veţi întâlni în mod repetat mai jos un cuvânt urât (da, în afară de "ponta", ha ha, funny), pe care nu îl folosesc în viaţa de zi cu zi, dar altfel nu se poate. şi pentru asta îmi cer de-acum scuze. damn it, acum mi-am dat seama de pe ce search-uri are să se intre aici. eh.

e foarte trendy să scrii pe twitter şi pe facebook cu hashtag-ul #puiemonta sau, mai pe şleau, #muieponta (atât de trendy, încât şi vasile a scris azi despre asta, şi nu ne-am vorbit), sau să-ţi faci pancarte, să-ţi scrii pe tricou, să dai cu spray-ul pe ziduri, să-ţi desenezi cu pixul pe piele, să proiectezi pe nori, ca şi când l-ai chema pe batman.

povestea asta cu #puiemonta durează de luni întregi - desigur, cu o intensificare exponenţială în ultima lună. uniţi salvaţi în cuget şi-n simţiri o idee cuprinsă-ntr-un diez.

părerea mea e că faceţi o mare greşeală. vulgaritatea nu este (şi nu a fost) niciodată un apanaj al inteligenţei şi mai ales al bunei creşteri. n-am să-ncep cu "ce-ar crede bunicii voştri", că nu-i cunosc. dar ştiţi cu toţii că asta este o ţară în care oameni ca mircea badea şi mihai gâdea, împreună cu constelaţia de artişti ai jurnalismului de la antene, sunt ţinuţi la rang de cinste (nici nu mai vorbim de în funcţiune), scriind în fiecare seară pe toţi pereţii cu degetele înmuiate în propriile lor canale excretoare. asta e o ţară în care mircea badea, un om a cărui glandă de bun-simţ a fost demult extirpată, făcându-l impotent în a-şi cere scuze, se bate cu un sportiv legitimat (mă rog, nu se bate, şi-o încasează grav), într-un scenariu care jigneşte orice logică a dialogului şi orice sportiv de performanţă. asta e o ţară în care prim ministrul româniei îl dezumanizează pe contracandidatul lui într-un singur cuvânt: "lucru" (aici vă invit să citiţi un articol excelent al lui mihnea măruţă).

ei bine, asta nu poate fi numită o ţară normală.

dacă vreţi o ţară normală, sau măcar una care merge pe drumul spre normalitate, exprimaţi-vă, totuşi, natural. nu ştiu ce rezultate credeţi că obţineţi prin această exhibare a trivialităţii, dar vă zic unul sigur: coborârea unor oameni cu mintea limpede la nivelul unui mircea badea. sau la nivelul celor care le mulţumesc unor geci roşii pentru o sticlă de ulei. iar efectul principal este unul de fail.

drumul ăsta comunicaţional cu #puiemonta/#muieponta este extrem de periculos - orice efect pozitiv este eminamente superficial şi de foarte scurtă durată, iar efectele negative sunt mult mai longevive şi mai înrădăcinate: scăderea valorii oricărui alt mesaj din direcţia voastră, dezamorsarea intelectuală a unei tabere (fie ea şi anti ceva), atragerea unor reacţii/antipatii cu o măsură de virulenţă cel puţin egală, respingerea inerţială a unor cetăţeni binecrescuţi/inteligenţi - adică fix target-ul vostru etc..

dacă o luăm la propriu, iese prost. de fapt, voi ce vreţi? să vă facă victor ponta sex oral? v-aţi tâmpit complet?

dacă o luăm la figurat, vorbim de exprimarea frustrărilor şi nemulţumirilor într-un mod aparte. voi între voi sunteţi nespus de fericiţi şi vă-nţelegeţi de minune spunând "muie ponta", sau "puie monta", ca un cod secret la întâlnirile celor cu sindromul down. culmea este că mulţi sunteţi oameni cu o inteligenţă peste medie, cu carte, cu un lexic suficient de dezvoltat, nici nu vorbiţi aşa în general - de-aia vă şi feriţi de neaoşismul iniţial. acest "muie ponta" este o reacţie primară, semiconştientă, declanşată de indignarea clocotindă la adresa lui victor ponta şi a tot ce reprezintă el, pe care aţi transformat-o, pueril, sfios şi "în glumă", în #puiemonta - un fel de comic relief  idiot şi fără haz, prin care înţelegeţi să ieşiţi în evidenţă într-un mod impropriu, pe tărâmul adversarului. de, e greu să fii şi deştept, şi amuzant când nu eşti în elementul tău, aşa că e mult mai uşor să eşuezi la ambele capitole.

problema este că acolo, pe celălalt tărâm, o ştim cu toţii, nu aveţi nici o şansă - acolo sunt cocalarii, şmecherii, puşcăriaşii, politicienii, adică vulpile bătrâne, oameni hârşiţi de-o viaţă de şmenuri şi ilegalităţi, care au dezvoltat un vernacular şi mai ales o pronunţie şi o intonaţie mult mai naturale în acest domeniu decât veţi putea spera voi vreodată să aveţi.

când scrieţi #puiemonta arătaţi efectiv ca nişte şcolari albi şi protestanţi de clasa a treia care trec cu bicicletele pe strada principală a unui teritoriu de clan interlop mexican şi strigă în gura mare "minga tu chadre", ştiind prea bine că ăia sunt prea ocupaţi să vă bage în seamă.

acum, cu privire la ceilalţi indivizi pro ponta, care nu-s neapărat interlopi, dar sunt spălaţi pe creier. poate veţi fi uimiţi, mulţi pensionari şi mulţi cetăţeni în general nu reacţionează pozitiv la nici un fel de expunere a cuvântului "muie". şi s-ar putea ca exhibarea asta nenaturală să aibă efectul invers scontat, s-ar putea să fiţi deja catalogaţi drept nesimţiţi, prost crescuţi şi violenţi. adică un fel de golănaşi de cartier cu o spoială de carte. (desigur, unii dintre voi chiar aşa sunt, dar credinţa mea e că vorbim de o minoritate.)

şi, ca să nu spuneţi că dărâm şopronul şi nu pun nimic în loc, uite o reţetă veche, care a funcţionat de un milion de ori mai bine, şi care, cu trecerea timpului, câştigă în greutate.

1989, 1990, 1991, 1992, 1996 - ăştia au fost ani în care nu s-a strigat "muie ceauşescu" şi "muie iliescu", ci "jos ceauşescu" şi "jos iliescu". nu cu "muie" rezolvaţi, după muie te ştergi, te speli pe dinţi şi zâmbeşti şi mai gros la antena 3; pe când de pe "jos" e ceva mai greu să te ridici. nu zic eu asta, ci istoria. "jos" este primul şi ultimul cuvânt cu care trebuie să se întâlnească victor ponta de-acum încolo, oriunde se află - şi aici mă refer atât la internet, cât mai ales la tot ce ţine de ieşit în public, fizic. de asta este nevoie, de un cuvânt care să definească literal locul lui victor ponta, de un cuvânt care să-l lege fedeleş în timpanele şi-n creierele tuturor pe victor ponta de înaintaşii săi, de un cuvânt care să deştepte şi în pensionari, şi în cei de la ţară, şi în orăşeni, şi în cei care stau acasă şi nu ies la vot, şi în cei cu facultate, şi în cei cu şcoala vieţii, ecourile tragice ale lipsurilor, umilinţelor, nedreptăţilor şi violenţelor de acum 20 şi ceva de ani. "muie" e un cuvânt slab ca sunet, două silabe scandate răzleţ de câteva sute de tineri, în mare parte uimiţi şi ruşinaţi că le poate ieşi aşa ceva pe gură, la un asemenea volum, nefiind măcar pe stadion (nici nu-ţi vine să strigi, te jenează vreo 7 ani de-acasă, simţi cum te scufunzi în timp real, este?), nu toată lumea crede în puterea unui astfel de cuvânt şi mai ales nu toată lumea este definită de pronunţarea lui. în schimb, "jos" este un cuvânt de-o singură silabă, sonor, care a fost strigat simultan, în toată românia, de milioane de oameni revoltaţi, eterogeni, dar care ştiau clar ce vor. "jos ponta" are trei silabe zdravene şi concentrate, care vor înghiţi imediat orice vaier lung şi searbăd de "ponta preşedinte". "jos" nu are nici o valenţă vulgară, dar are una ideologică, şi de-asta vorbeşte tuturor, mesajul nu exclude pe nimeni. "jos" este adevăratul call-to-action. "jos" exprimă un vector neechivoc. "jos" reprezintă maturizarea, trecerea de la copiii pe bicicletă la trupele de intervenţie. "jos" schimbă complet imaginea şi dinamica străzii. "jos" are certificat de revoluţionar. "jos" ridică ţara.

aşadar,

#josponta

please, explore the carpathian garden. really, why don't you come over. seriously, get the fuck over here.

acum câteva zile, eram la o masă cu nişte oameni din cale-afară de isteţi şi de citiţi (nu, nu-s sarcastic), care vorbeau extrem de pertinent despre ideologii, pluralism, democraţie şi alegerea direcţiei corecte. nu ştiu dacă sunt eu prea cinic sau prea sictirit, dar cred în continuare că singurele variante rapide (sub 20 de ani) în care românia ar intra pe-o direcţie într-adevăr corectă este ori o eroare de calcul din care ar profita un candidat absolut anti-sistem (adică să câştige din greşeală, mai clar), ori o lovitură de catifea a unui despot luminat susţinut extern, căruia să i se potrivească mânuşile şi masca democraţiei.

lăsând la o parte poveştile cu diversitatea şi pluralismul politic, rezultatul (aproape) final din primul tur mi se pare dureros de nasol, mai ales pentru ăia care chiar au votat din suflet, din convingere, nu din scârbă sau din şpagă. pentru că îmi arată că cea mai mare parte a oamenilor cu drept de vot din ţară nu gândesc nici măcar până la genunchiul broaştei, şi te-ntrebi, pe bună dreptate, dacă mai merită să te gândeşti la românia, în orice privinţă, cu vreo urmă de seriozitate.

dar ce mi se pare cel mai grăitor este că nimeni, nicăieri, oficial sau neoficial, nu şi-a pus problema că alegerile astea au să fie desfăşurate corect. cu toţii au luat frauda electorală de bună, de valabilă, de normală şi discuţiile s-au purtat mai degrabă despre tehnicile de fraudă folosite şi rata lor de succes.

şi asta nu e o chestie care să existe de azi, de ieri, ci de prin 1990. între timp, trecând prin mai multe ediţii de alegeri prezidenţiale, parlamentare, locale, europarlamentare, românia a devenit în mod natural o ţară în care sunt cu toţii experţi în politica furtului. puterea exemplului funcţionează perfect. se fură oricum, oricât, oricând, fiecare pentru el sau în gaşcă. iar alegerile nu sunt decât o schiţă a poporului, un portret mâzgălit în fugă de un artist cu mustaţă şi monoclu, aşezat liniştit pe vreun pod, unul dintre oamenii ăia care te văd pentru prima şi ultima dată-n viaţă şi îţi surprind în câteva minute nişte trăsături pe care nu le vrei, neapărat, exagerate pe-o foaie de bloc de desen. şi totuşi te duci acasă şi-o pui în ramă şi pe facebook, să vadă lumea că eşti model de artă.

mii de oameni au folosit un hashtag, #reporterlavot, al cărui rezultat are să fie, cel mai probabil, o sorcovă drăguţă de citit şi atât. dacă, dintre toate chestiile în neregulă semnalate acolo, 10% se transformă în dosare penale şi din dosarele alea penale 10% se transformă în condamnări, io mănânc un kilogram de rucola (cunoscută şi sub numele de "soylent green, but yucky"), fără pâine, fără alcool, fără nimic.

sunt zeci de metode de furt desfăşurate, se tot prezintă dovezi, fotografii, înregistrări, filmări, stenograme, totul e pe faţă, răspicat, răcnit, evident. pe lângă ce se fură masiv şi ţintit, direct din pix, se fură cu de-amănuntul: sunt sate în care oamenii văd o creatură cu multe roţi numită "autobuz" o dată la câţiva ani, când duduie sezonul turistic cu vizitatori patrioţi şi conştiincioşi. ştampilele se pierd, se uită, se împrumută. declaraţiile pe propria răspundere se completează cu pixul şi, de preferinţă, sunt de luat doar de la secţia de votare, care nu mai are, deci nu mai sunt de luat. buletinele de vot se aşează cu teancurile-n grămezi prestabilite. pe o foaie scrie, în mă-sa, negru pe alb, cu ştampilă şi semnătură oficiale, înainte de alegerea prin tragere la sorţi, că acelaşi individ e distribuit din partea mai multor formaţiuni politice într-o secţie de votare, să aibă locul rezervat din timp un singur partid. şi multe, foarte multe altele.

în orice ţară civilizată, astăzi poliţia şi procurorii şi-ar fi făcut norma pe-un an la cercetări, arestări şi dosare penale.

şi după aia mai vine tolontan cu lama (vorba lui moise guran), şi suntem în "the good, the bad, and the ugly", faza pe ţară. a nu se confunda răul cu prostul şi bunul cu deşteptul.

cât despre platforme electorale şi dezbateri, terminaţi cu glumele astea, hai, că doar nu suntem copii mici.

laumomendat, aici găsiţi textul de la declaraţia pe proprie răspundere. pe cuvânt. see, i helped.

azi-noapte m-am uitat la prima tv, care a dat un film mişto: "v for vendetta".

Voilà! In view, a humble vaudevillian veteran, cast vicariously as both victim and villain by the vicissitudes of Fate. This visage, no mere veneer of vanity, is a vestige of the vox populi, now vacant, vanished. However, this valorous visitation of a bygone vexation, stands vivified and has vowed to vanquish these venal and virulent vermin van-guarding vice and vouchsafing the violently vicious and voracious violation of volition. The only verdict is vengeance; a vendetta, held as a votive, not in vain, for the value and veracity of such shall one day vindicate the vigilant and the virtuous. Verily, this vichyssoise of verbiage veers most verbose, so let me simply add that it’s my very good honor to meet you and you may call me V.

always a pleasure.

azi, pe când era ceasul vreo patru după-masa, pe o lumină de ora nouă dimineaţa, am votat. a durat 5', la şcoala 81 din bucureşti, pe listele speciale, am completat şi am semnat cu pixul un model de declaraţie pe propria răspundere (o foicică a4) dintr-un teanc de modele de declaraţii pe propria răspundere, pentru că nu mai aveau declaraţii pe propria răspundere propriu-zise (foicelele alea de a5). am întrebat dacă-s valabile modelele. cică da. ei, atunci, bine.

maiestuoasa şi magnifica urnă era o cutie de carton albă lipită cu scoci maro. fără nici un sigiliu, fără nici o ştampilă. am întrebat de ce nu văd sigilii sau ştampile şi mi-a spus o tanti oficială că "sunt sigilate pe interior, cu tot cu ştampile". ei, atunci, bine.

lăsând la o parte zoaiele care au ţinut loc de campanie electorală, lăsându-i şi pe ăia paisprezece indivizi de pe buletinul de vot, lăsându-i şi pe ceilalţi din jurul lor, lăsând şi furăciunile de ev mediu de la vot, lăsând şi mocirla generalizată în care efectuează zvârcoliri vâscoase românia, continentul, planeta, rasa umană, întreb şi eu în direcţia generală a guvernului:

mă dobitocilor, dacă se prezentau la vot mai mulţi, sau chiar toţi cei cu drept de vot, ce dracu' făceaţi? nu tre' să fie pregătite secţiile de votare pentru asta? teoretic şi practic? nu-s în jur de 18 milioane de români cu drept de vot? nu tre' să fiţi pregătiţi pentru ei? nu-i vreţi pe toţi la vot? nu de asta îndemnaţi oamenii să iasă din casă?

mă uit la înregistrările din londra şi din paris, cu oameni care au călătorit sute de kilometri şi care au stat apoi în stradă, în frig, 4, 7, 9 ore, experimentând la prima mână proverbiala bătaie de joc şi totala delăsare din partea statului român. bre, şi de-aia aţi plecat din ţară. nu vă mai întoarceţi, serios. mă uit şi la ce e în anumite secţii din ţară (salut, regia), cu aceleaşi probleme. bre, plecaţi din ţară. nu vă mai întoarceţi, serios. că votul prin corespondenţă şi votul electronic sunt pentru alte ţări, nu pentru românia. premianţii, bulă, premianţii.

da, înţeleg că guvernul se bazează pe cifrele de prezenţă de la toate alegerile trecute, şi, deşi vreo 43 de mii de hectare de pădure erau puse pe făraş cu puţin timp în urmă, acuma guvernul e atins de harul ecologiei şi doar n-o să strice j' de milioane de foi (deşi declaraţiile alea pe proprie răspundere sunt la fel pentru turul 1 şi pentru turul 2 - ce-a rămas din primul foloseşti în al doilea, e la mintea cocoşului), dar să n-ai tu imprimante lângă tine şi cabine şi ştampile suficiente pentru oameni, ăsta e deja caz penal - împiedicarea cetăţenilor de a-şi exercita un drept garantat prin constituţie.

şi mă uit şi la declaraţiile lui ponta. deci, filmul e de vise rele. "alien vs. predator" cu limacşi. cu toată echipa lui de campanie (excelentă treabă, mă. serios. lături cu zahăr, ulei, frişcă şi ketchup - ăsta e meniul preferat de majoritatea românilor), cu toată caracatiţa de partid, cu toţi baronii, cu toată campania electorală agresivă şi neîntreruptă de vreo 3-4 ani încoace, i se scurge premierului din priviri, pe obraji şi pe cămaşă, un cocktail de nesimţire, frică, mizerie şi disperare. pe lângă el, în studioul de la antena 3, dan diaconescu e rock star.

a, da, paranteză: imaginaţi-vă că dan "jos ciocoii" diaconescu e primul - primul! - contracandidat lângă care a apărut victor ponta după turul 1, la fieful său media - antena 3. şi care dan "ştirbei-vodă" diaconescu mai face şi pe nebunul, răspunde cu "mai vedem" la întrebarea dacă direcţionează voturile către ponta. e incredibil de mişto, şi e deja desuet să amintesc de caragiale. închid paranteza.

ok, înţeleg că nu numai în diasporă, ci şi în românia e nasol cu numărul de cabine de vot, cu numărul de ştampile, cu numărul de declaraţii pe propria răspundere şi cu încetineala procesului. şi înţeleg că, prin lege, nemernicii de la biroul electoral central, ăia care zic că nu e voie cu "tipizate" printate în altă parte, sunt siliţi să accepte declaraţiile tipărite în altă parte sau scrise citeţ, de mână, conform legii (sper să şi fie aşa, sunt prea chiaun să caut).

aşadar, e 05:50 şi de vreo 12 ore cel puţin ar fi trebuit să fie o puzderie de share-uri, o avalanşă de retweet-uri, un torent de statusuri.. în sfârşit, un spam porcesc cu un singur link: cel de mai jos, adică pdf-ul cu hg 709/2014, publicat cu mânuţa lor chiar de ăia de la biroul electoral central, unde este anexa cu modelul de declaraţie pe propria răspundere. nu-l văd pe nicăieri. nu-i nimic, îl pun eu. poate ajută, mă gândesc. mergeţi la ultima pagină, aveţi acolo modelul. luaţi-l, printaţi-l/scrieţi-l frumos, de mână, completaţi-l de-acasă şi semnaţi-l în faţa ălora de la secţie. poate se mişcă lucrurile mai repede pe 16 noiembrie.

update: l-am găsit la moise guran, care l-a pus fix când ziceam eu că ar fi trebuit. e un .jpg, aici.

http://www.bec2014.ro/wp-content/uploads/2014/09/HG-709-copie_lista.pdf

sau aici, mai prezentabil:

https://www.scribd.com/doc/245320555/Declaratie-Pe-Proprie-Raspundere

p.s. dragă daciana sârbu, jur că te graţiază johannis dacă-l asfixiezi pe soţu-tu în somn. ceva cu crimă din pasiune, la nervi, vezi şi tu ce născoceşti. şi gândeşte-te că eutanasia e o chestie umană, până la urmă, iar la alegerile prezidenţiale viitoare ai avea cele mai mari şanse să câştigi.

In The Eighth Day, Man Invented The Prior Week's Story.

50 Shades of Andalucíans.