Românii au talent.

Aş putea să spun că am avut dreptate, că Victor Ponta 2014 = Corneliu Vadim Tudor 2000. Sau că Victor Ponta ia maximum 5 300 000 de voturi, şi iată, sunt 5 264 383. Dar, serios, devine plictisitor să am tot timpul dreptate.

Aş putea să spun o poezie cu elefanţi scrisă de Eugen Jebeleanu pe care am văzut-o deja în vreo 15 locuri pe net în ultimele două zile. Nu consider că-i musai ilustrativă.

Aş putea să spun că România a ales să nu mai îndure atâta umilinţă şi nesimţire şi că a fost o zvâcnire, un dos de palmă "din fundul grădinii", un vot anti-sistem, anti-Ponta, anti-Băsescu, anti-ce-vreţi-voi, care reprezintă o îmbrăcăminte de iarnă potrivită pentru sensibilul şi fragilul vot pro-Iohannis.

Aş putea să spun, desigur, că nu Klaus Iohannis a câştigat alegerile (fiind sauerkraut în campania electorală), ci că Victor Ponta le-a pierdut. Că, dacă stătea acasă, cu popcorn, şi-şi lăsa oamenii să fure în tăcere, câştiga liniştit. Că, dacă nu-şi manifesta în ultimele zile nenorocita aia de aroganţă nesimţită care-i curge prin vene, acum avea liber la deversări. Că şi-a rupt singur picioarele când a hotărât să-şi bată joc în ultimul hal de diasporă, cu votul. Că acţiunea violentă împotriva cetăţenilor români a avut parte de o reacţiune pe măsură. Că a apăsat pe cicatrici vechi de 25 de ani, unele moştenite, altele nevindecate complet. Sau că, vorba lui Alexandru Bleau, a subestimat capacitatea românilor de a sta la coadă.

Aş putea să spun că nici măcar asta nu a fost destul. Că nu doar de aici a venit înfrângerea lui Victor Ponta. Că au ieşit mult prea mulţi oameni din casă ca să ne gândim doar la un banal vot negativ. Oare s-au spart bulele informaţionale de pe Facebook şi au format un dirijabil care l-a dus pe Klaus Iohannis în nacelă până după linia de sosire? Oare a fost o "lovitură de status"? Oare s-au săturat românii, s-a mobilizat diaspora, cu tot cu gazele lacrimogene, s-a produs o revoluţie de conştiinţe, mocnită de generaţia care a căpătat conştiinţă de sine după '89? Oare ăsta a fost Die Welle-ul democratic, eterogen, OTO (one time only), autohton?

Aş putea să spun că au fost toate astea. Şi a mai fost şi greaţa imperială, o greaţă care a depăşit orice limită de suportabilitate, pe care mulţi români care au primit mită, care s-au lăsat umiliţi, care s-au uitat cu religiozitate la Antena 3 şi la România TV au simţit-o, probabil, nedându-şi seama ce reprezintă. Dar vintrele mint foarte rar: oricât îţi place să mănânci porcării, dacă o faci tot timpul, la un moment dat, organismul le refuză. Şi atunci pur şi simplu ţi se-nţepeneşte mâna pe furculiţă. Nu ţi se mai deschide gura. Stomacul îţi trage pumni în plex. Şi, oricât de confuz ai fi, ajungi să treci la mâncare sănătoasă, măcar o dată. Dacă ai noroc, te pui pe picioare şi nu ajungi la spital.

Aş putea să spun că Iohannis a făcut nişte promisiuni peste care nu poate trece. A vorbit despre independenţa justiţiei, despre DNA, despre ANI, despre renunţarea la imunităţi şi protecţii pentru parlamentari, despre picarea legii amnistiei şi graţierii, despre votul electronic şi prin corespondenţă, despre demisii, despre chemări de ambasadori, despre multe altele. Astea nu se uită şi nu se iartă. Pentru vorbele astea, dar şi pentru rezultat, i-am zis şi eu, i-a zis şi Lia Bugnar:

Domnule Presedinte, va urez sa nu va bateti joc de noi. Nu de alta, dar tocmai am descoperit ca sintem o putere.

Aş putea să spun că mai e ceva. Aşa cum mi-a zis prima dată Sorana, imediat după ce l-a văzut pe Victor Ponta felicitându-l pe Klaus Iohannis, când BEC-ul încă nici nu vorbise (un lucru care, pe moment, m-a dus într-o zonă de negare - la naiba cu exaltarea asta: "mi se pare foarte dubios, cred că l-au sunat din afară. Din Germania. Sau mai degrabă din State"), aşa cum se gândea şi Daniela pe Facebook, aşa cum Mircea Badea l-a întrebat în direct pe Victor Ponta, de-au paralizat toţi din platou ("aţi primit vreun telefon din străinătate în ultima oră?"), cred că rezultatul final nu a fost decis de români. Şi vă zic de ce. Indiferent de diferenţa reală de voturi în favoarea lui Klaus Iohannis, indiferent de mobilizarea mobilizărilor la vot, noaptea de duminică spre luni era hotărâtoare pentru furtul alegerilor. Când se închid urnele, când se închid secţiile, când se încuie uşile şi încep numărătorile, plăţile şi negocierile, când se pune soft-ul în funcţiune, ei bine, atunci, cei care organizează alegerile, cei care au toate rotiţele, toţi oamenii, toate butoanele, ei sunt cei care câştigă. Da, observatorii la vot au fost, şi ei, pe-acolo, cu frica-n sân, semnalând nereguli şi infracţiuni, dar furăciunile din timpul zilei ar fi fost mărunţiş faţă de ce s-ar fi întâmplat după ora 21:00.

Aş putea să spun că atunci a sunat telefonul lui Victor Ponta. Şi i s-a spus în mare, pe un ton politicos, într-o engleză fără ambiguităţi lingvistice, să lase BEC-ul să-şi facă treaba şi să lase numărătoarea să decurgă normal. Atât, pentru că nici nu era nevoie de mai mult. Şi nu vă faceţi iluzii, telefonul nu a fost dat pentru că viaţa e frumoasă şi mai ţine cineva şi cu noi, ci pentru că nici unul dintre partenerii externi din Occident nu-şi permite să iasă oameni în stradă în România şi să rişte un al doilea Euromaidan, în contextul cu Rusia surfând pe valul de gaz, cu crivăţul în spate, cu Ungaria vârâtă-ntr-o groapă şi aruncând cu bulgări de pământ în toată lumea şi cu Ucraina cu burta-n sus, pe fundul apei. Ca să fie clar. Deci, da, într-un fel, strada a câştigat alegerile. Dar nu în felul ăla în care credeţi voi.

Şi cam asta a fost cea mai mare cădere psihică a lui Ponta, urmată, desigur, de căderile în cascadă pe măsură ce veneau rezultatele provizorii ale numărătorii paralele de la Liviu Dragnea. Probabil or mai fi sunat şi alte telefoane, şi înainte, şi după, mai ales după. Dar ăsta cred că a fost hotărâtor. Iar declaraţiile şi schimbarea de atitudine a lui Victor Ponta de duminică, 22:30 şi de luni, 15:30, nu fac decât să dea mai multă greutate acestui scenariu, care a devenit foarte stufos într-un timp foarte scurt: că înţelegerea a fost făcută şi telefoanele au fost date pentru a-i lăsa pe Klaus Iohannis preşedinte şi pe Victor Ponta prim ministru. Rămâne să vedem, ca un comic relief pe jumătate inconştient, ce negocieri se poartă, ce înţelegeri se fac şi cine se bate pentru ce-a mai rămas din PSD, PNL/PDL etc..

Când închisoarea devine, dintr-o poveste de speriat colegii, un element concret, cu beton şi fier, când creierul acceptă un limbaj de programare care să-ţi formeze nişte imagini concrete cu tine în puşcărie, înseamnă că s-au petrecut în tine nişte schimbări la nivel de ADN al conştiinţei. Nu mari, desigur, dar suficient cât spaima de "scapă cine poate" să fie schimbată cu acceptarea fără crâcnire a unei voinţe externe. A venit ca o eliberare de responsabilitate a propriei conştiinţe, ca o ieşire din limbo, ca o renunţare la libertatea de decizie pentru a-ţi păstra libertatea fizică, ca o binecuvântată sclavie.

Şi uite aşa se liniştesc apele.

Ştiu, cam sinistru şi paranoic scenariu, n-are nimic de-a face cu miracolele, cu sinergia cetăţenilor sau cu alte poveşti. Iar tura asta sper să rămână un simplu scenariu. Şi mai vedem ce are să fie mâine, cu reunirea parlamentului şi respingerea legii amnistiei şi graţierii, cu judecarea procesului de incompatibilitate al unui preşedinte numit de două ori "legitim" de contracandidatul său (recunosc, aici am îngheţat), cu multe, multe altele. Time will tell.

Aş putea să repet că Iohannis n-a avut nici un glonţ de argint. Cetăţenii români au avut, ce-i drept, mai mult de 6 242 825 de gloanţe de aramă, totuşi insuficiente pentru a doborî ditamai balaurul. Noroc că, de la mii de kilometri depărtare, s-a tras o rachetă de argint, una pe care nimeni nu o va recunoaşte niciodată, ţintită exact unde trebuie.

Fapt e că un asemenea cumul de factori se întâmplă foarte rar. Bafta e mare. Şi, da, a fost one time only. A doua oară nu se mai întâmplă.

Deci, cel mai important e să ne simţim bine, să cântăm şi să jucăm. Că doar o viaţă avem, şi doar n-o s-o petrecem făcând scenarii prăpăstioase, muncind, chestii de-astea.

Aşadar, dedicaţia din această seară merge către Charles Grafton Page, Innocenzo Manzetti, Charles Borseul, Johann Philipp Reis, Antonio Meucci, Cromwell Varley, Poul la Cour, Elisha Gray, Alexander Graham Bell, Alan Turing, Sir Timothy John Berners-Lee, Robert Elliot Kahn, Vinton Grey Cerf, şi, cu voia tuturor, Mark Zuckerberg.

Vă prezint o fetiţă urâţică, un potenţial imens şi o voce minunată; se simte bine natural în centrul atenţiei, are mici fiţe de interpretare, face o impresie minunată cântându-şi "Feeling Good"-ul în faţa unor străini care au văzut, disecat şi mestecat sute de mii de astfel de momente, care sunt unşi cu toate alifiile şi care au preselectat-o, deja, dintre cei mulţi şi pestriţi, pentru că au nişte planuri cu ea.

Azi o cheamă România.

***

Gata, ne-am liniştit? Afară e tot urât, frig şi noiembrie, Victor Ponta e tot prim ministru, Teodor Meleşcanu e tot ministru de externe, PSD-ul e tot cel mai mare partid din România, Blaga, Blejnar, Udrea, Videanu, Duţă sunt azi nişte victorioşi şi, cumva, mulţi infractori umblă tot în libertate. Şi nu Klaus Iohannis face legile.