fără calapod.

i almost never take anything out of its context. i always try to see the big picture. this makes no exception.

printre multe alte drăcii care mă bântuie, e asta cu "fără calapod".
într-o vreme din altă viaţă, am înţeles ploios că distanţa e de fapt un astfel de obiect lustruit prin muncă grea de calfele de cizmar.

într-o altă vreme din altă-altă viaţă, am trăit scurta experienţă de a lucra cu teatrul masca. acolo am făcut primele salturi mortale, acolo am învăţat să jonglez, acolo mi-am zdrelit diverse încheieturi căzând de pe catalige şi tot acolo n-am înţeles mare lucru din ce mi s-a întâmplat, reuşind să acumulez frustrări culte şi căutături roentgen oarbe. în final, toată şarada asta cu mine însumi s-a dovedit a fi un lucru bun.

pentru că am priceput, totuşi, ceva. o regulă elementară a existenţei pe scenă. după o repetiţie în care ne tot împiedicam de pantaloni (pereţii ăia paraleli din laterale, care determină intrările în scenă), mihai mălaimare ne-a adunat şi ne-a spus următorul lucru (nu citez, că nu mai ştiu, dar ideea asta este): dimensiunea unui actor stă şi în modul de mişcare fizică, pe scenă. a te atinge accidental de pantaloni sau de altceva înseamnă să-ţi limitezi proporţiile la scena aia şi la obiectele neînsufleţite de pe ea, să iei atenţia publicului de pe actor şi s-o duci, pentru câteva momente cu bătaie lungă, spre un perete care, de fapt, nu există. înseamnă să fii măsurat din pantalon în pantalon, să devii una cu recuzita, cu butaforia. a te mişca fără să te atingi de nimic îţi dă o dimensiune infinită. nu există cuantificare corporală.

gâştele, spre exemplu, sunt infinite în zbor şi prin apă. ce zic eu: animalele, în general - mişcarea şi "fiinţarea" lor naturală este de a nu atinge nimic din ceea ce nu vor să atingă. iar ele nu-s în branşa actoriei, spre deosebire de oameni.

am ajuns, după o scurtă perioadă de masochism, să urăsc calapodurile. bine, nu pe ele propriu-zis, ele fiind nişte biete obiecte interbelice de lemn, ridicate la rang de concept de oameni care se ghidează după "aşa e normal", "the unwalked paths are unwalked for a reason" (fuck you, jerry seinfeld), "everybody does it" şi, preferata mea, a deadline: "e mai bine aşa, acum".

în timpul liceului, încercând să mă tragă la liman din nu-mai-ştiu-ce pasă amoebică de viaţă, tata mi-a zis o chestie (din care, evident, am înţeles ce-am vrut eu): dacă stai într-o cadă de apă fierbinte, e bine, e comod, e sigur. la urma urmei, baia e locul suprem al intimităţii într-o casă. dar, continuând să stai acolo, apa se răceşte şi pielea ţi se-ncreţeşte. după nişte ore, dârdâi, devii vânăt. după o viaţă, mori înecat. this little story added its meager contribution to the fact that, in my own way, i'm more of a rain/sun/storm/outside kind of guy. (ironically, a reality that, at the moment, i think is a little off my dad's grasp, when it comes to me.)

people suck at being natural. that wouldn't be such an issue, because we're all used to that. but people also suck at being fake. again, not a big problem - everybody knows that good actors are rare and mostly dead, dying or old. the problem is the fact that they need those hypocrisy sunglasses and those "dunce" white canes that really hold no metaphorical superpowers.

because, fuck,
what do you do when you win? party!
what do you do when you lose? party harder!

out of the chute.

buşituri, piedici şi accidente în(tre) sinile mici şi mârşave ale tuturor. while performing. tisk tisk.