stelist am fost când eram mic. tataie era militar, toată familia ţinea cu steaua, am crescut cu lăcătuş în suflet. şi cu piţurcă. îi desenam pe cărţi, pe la sfârşit, unde găseam loc pe pagini. făceam terenul şi după aia închipuiam scheme de joc cu nişte pălugi cu ochi. cu numele scrise deasupra. de nişte ani încoace, nu mai pot. mi-a ieşit steaua din inimă, nici măcar n-am dat-o eu afară, a plecat singură, şi-a şi trântit uşa. mă gândesc că e evident de ce.
am trecut printr-o perioadă scurtă de a ţine cu cei de-acasă, natalii, cu f.c. argeş. după nebuneala cu penescu, s-a dus şi asta. oricum nu jucau nimic. practic, îs nişte craioveni mai puţin gălăgioşi.
acum câţiva ani ajunsesem să ţin cu cfr cluj, doar pentru că băteau capitala ca pe fasole. n-am suferit niciodată cluburile dinamo şi rapid, iar către steaua am prins uşor o antipatie amară. între timp, cu paszkany, cu scandalurile, s-a dus şi cfr-ul. am ţinut cu urziceniul cât a stat dan petrescu acolo. după ce-a plecat a fost ca şi cum aş fi ţinut cu o clădire cu risc seismic de gradul unu într-un meci cu o placă tectonică. am încercat să m-apropii de timişoara, dar marian iancu nu m-a lăsat deloc, planeta aia are efect invers gravitaţional. am ajuns la f.c. vaslui şi oţelul galaţi, care, pe lângă potlogăriile omniprezente din culise, de bine, de rău, îs echipe muncitoare. dar cu ele am avut o relaţie moderată şi impersonală, că există porumboiu şi există mittal.
de ceva vreme-ncoace, în schimb, îmi place tare un club, gaz metan mediaş. i-am luat la ochi de când au început să bată echipele fiţoase, dar partea serioasă a început cu o sinceră simpatie faţă de un om de la club: antrenorul echipei de fotbal, cristi pustai. care mi se pare că este cel mai mişto om din antrenoratul românesc şi nu numai. fost profesor de mate (facultate serioasă terminată), om cu carte, care ştie să scrie şi să cuvinteze, cu blog foarte personal şi cu mai mult bun simţ decât nouăzeci şi nouă de sutimi din mutrele care se perindă pe la televizor, cristi pustai nu se integrează deloc în peisajul autohton. are un stil ireal când vine vorba de interviuri, intervenţii în direct şi alte asemenea: refuză din capul locului să intre în scandal, să profereze comentarii ce pot duce la scandal sau să răspundă unor alte comentarii de genul ăsta (îmi imaginez că este de-a dreptul impropriu pentru el să intre în direct cot la cot cu bizonii care excretă vituperări prin toţi porii). şi spun "ireal" pentru că omul nu se ocupă, de fapt, de altceva decât de meseria lui. dacă-mi arătaţi altul la fel în toate televiziunile din românia, indiferent de emisiune, profil, domeniu, îl mănânc copt. de altfel, cristi pustai e recordman-ul absolut la noi în ceea ce priveşte longevitatea postului de antrenor la aceeaşi echipă: cinci ani (ca idee, alex ferguson are vreo douăzeci şi cinci de ani la manchester united). şi tot refuză pe bandă rulantă ofertele de la alte echipe. după cum spuneam, ireal.
în afară de asta, habar nu am cine finanţează clubul gaz metan mediaş, dar nu cred că e foarte important. simplul fapt că, pe lângă fotbal, au o echipă de aeromodele, una de popice şi una de baschet (cu care au fost finalişti doi ani la rând în cupa româniei, pe care-au şi câştigat-o anul trecut, plus nişte onorabile locuri trei şi patru în campionat), mi se pare absolut formidabil. mediaşul e un oraş de aproape şaizeci de mii de oameni, cu vreo două-trei mii mai mult decât încap pe national arena. am trecut de două ori prin mediaş. oraş mic, industrial, cu serpentine la ieşire şi cu istorie de cetate ardelenească. când am să trec a treia oară, cred că mă duc la club să mă-nscriu şi să-mi iau fular şi tricou.
relaţia mea cu gaz metan mediaş e una experimentală, prudentă, păţită, dar care evoluează pe măsură ce cunosc mai multe lucruri despre club şi despre oamenii de acolo. marile speranţe nu există, ele-s mărunte şi bine înţepenite, pe care clădim, clădim.
