povestea e de când eram eu mic, da' mai mare (© vivi floricică), adică la nişte ani buni după ce minţeam copiii că am cicatricea aia pe picior din războiul din vietnam (mă credeau, ce să le fac). deci, vorbim de acu' vreo unsprezece-doisprezece-poate-chiar-treisprezece ani, când stăteam în apartamentul 6, etajul 1, scara d, blocul o4, strada gârlei, cartierul găvana, municipiul piteşti, judeţul argeş, românia, europa, terra, calea lactee, univers. habar n-am de codul poştal şi mi-e lene să caut. n-aveam portofel (la fel ca acum), n-aveam nici un costum de haine (la fel ca acum) dar aveam o pereche de tenişi distruşi cam la două săptămâni (acum nu se mai găsesc tenişi de calitate, toţi hipsterii au converşi), pentru că eram un feroce fotbaliator. driblam atât natura vie cât şi natura moartă (meciurile din deplasare ale echipei blocului se ţineau câteodată pe terenuri ostile nouă, cu stâlpişori şi tufişuri), deposedam prin metode mai subtile ca ale lui belodedici şi înscriam din orice poziţie, spre disperarea adversarilor, dar şi a coechipierilor, care mureau să bage şi ei măcar gol.
dar suficient cu laudele, să trecem la starea vremii. pe atunci, verile erau la fel de feroce pe cât eram eu de fotbaliator. caniculele de acum sunt mici copii faţă de ce tasatoare de aer ars veneau şi te asfaltau în piteşti. crăpai de cald cu pielea-n mână, îţi puneai duşu-n cap de zece ori pe zi şi după un sfert de oră erai la fel de transpirat şi de lipicios. nopţile dormeam cu toate geamurile şi uşile deschise, doar-doar s-o îndura să-şi facă apariţia curentul ăla pe care nu ştim să-l iubim şi să-l preţuim iarna şi pe care lumea-l învinuieşte pentru toate beteşugurile trupeşti, de la pneumonie până la cancer la ovare. da, neplăcut, neplăcut.
într-o vară de genul ăsta, tudor şi raluca au venit în vizită la piteşti, în vacanţă. dacă în timpul zilei aveam ce face, mai mergeam la baraj, prin pădure, mai mâncam o îngheţată pe teilor şi scăpam de cald; ei bine, în timpul nopţii dormeam toţi trei, ca-n tabără, în dormitorul de pe colţul blocului, cu balcon (neînchis) şi ferestre, căscate toate larg, să intre crivăţul de iulie. nici nu se mai punea problema de stat în pat, ăla era pentru copiii răi care-şi omorâseră familiile şi trebuia să ardă-n iad. noi, îngeraşii, întinseserăm saltele gonflabile pe jos şi acolo zăceam, ridicând la răstimpuri câte o mână sau un picior şi agitându-le agale-n aer, să mai simţim şi noi atmosfera. de dormit nici nu putea fi vorba, în cuptorul ăla.
exact într-o astfel de noapte de catran strălucitor, raluca încerca să doarmă. de bine, de rău, raluca era (şi este!) o fată cuminte. tudoranu' şi cu mine, căpiaţi de cald, începuserăm să ne luăm câmpii, astfel încât am ieşit pe balcon. stăteam ca belferii pe două scaune pliante, de plajă, cu picioarele pe balustradă şi cu haripelniţele îndepărtate de corp, să fim ospitalieri cu orice moleculă înfrigurată de aer sub 35 de grade. şi era vreo 2 noaptea, cred (de la 3 în sus se pune că e dimineaţă), când am zărit, aruncat în devălmăşie într-un colţ balconului, odgonul.
odgonul era o frânghie de vreo 10-12 metri, groasă cam cât coapsa lu' ally mcbeal şi făcută din alte funii împletite şi răsucite, pe care o luasem de la văsieşti pe jumătate cu japca, din curtea unui om care chiar avea nevoie de ea, să lege vitele şi căruţa şi mai ştiu eu ce alte hangarale mai avea el prin curte. de altfel, pe lângă activităţile astea domestice, odgonul putea liniştit să fie folosit la tractarea unui camion sau pe post de nojiţe de opinci pentru un balrog. nici nu mai ştiu pentru ce-l furasem, cert este că, în momentul ăla, a devenit salvarea noastră din ghearele plictiselii.
fără prea multe cuvinte, am ridicat odgonul, ne-am privit frăţeşte în ochi şi ne-am apucat de treabă. i-am făcut noduri cam la 40-50 de centimetri, l-am strâns bine de balustrada de fier forjat a balconului şi l-am aruncat peste bord. stând la etajul 1, mai mult de jumătate a aterizat pe trotuar. tudor m-a ţinut pe mine la coborâre (care n-a fost grea), şi după aia a venit şi el. descaladasem un bloc. era prima oară când ieşeam din casa aia altcumva decât pe uşă. mi se părea un moment de ninja. uitasem şi de căldură, şi de tot. rambo era mic copil pe lângă noi. am bătut palma şi ne-am uitat în sus, calculând dracu'-ştie-ce, nimic, dar trebuia să părem că am înţeles ceva foarte important după aşa ispravă.
înapoi a fost ceva mai greu. eu am urcat trei noduri şi-am aterizat lin (erau vreo şapte), iar tudor.. tudor nu ştiu câte noduri a urcat, că stăteam pe vine, rupt de oboseală. oricum, peste cinci minute stăteam amândoi în fund, pe asfalt, şi ne strâmbam unul la celălalt de atâta efort în zadar. în cele din urmă, mă hotărăsc să fac ceea ce trebuia făcut.
- .. raaaaluuuuu! raaaalluuuuuu!
- strigă mai tare, poate doarme.
- .. că nu vreau să-i trezesc pe-ai mei.
- las' că nu-i trezeşti, că au geamu-nchis.
- raaaaluuuuuu!!!
- hai amândoi odată: raaaaaluuuuuuu!!!!!
- .. daaa! ce.. ce faceţi, mă, acolo..!
raluca ieşise pe balcon şi, pe jumătate hlizită, pe jumătate holbată, se uita la cei doi aschilopaţi de pe trotuar, unu-n pantaloni de pijama şi tricou, altu-n pantaloni scurţi şi-o cămaşă cu mânecile tăiate, scăldaţi din plin de iluminatul stradal de pe bulevard, care crăpau de râs.
- hai şi ne deschide la uşă!
nu ne gândisem că ne trebuie cheie. alpiniştii n-au nevoie de cheie.
- bă, voi sunteţi tâmpiţi? hai că vin.
dup, dup, dup, în picioarele goale, am ocolit blocul, am intrat în scară şi am intrat uuuu-şurel în casă. ne-am dus ca traşi din pistolul cu amortizor în cameră, unde raluca stătea în fund şi râdea. noi n-aveam timp de astfel de frivolităţi acum, când uşa era lăsată descuiată. trebuia să încercăm să ne căţărăm înapoi pe odgon până reuşim.
n-am reuşit. de fiecare dată când coboram, dup, dup, dup, dup, înapoi prin scară, pe la intrare. şi aşa am mai tras vreo trei ture, făcând febră musculară mai degrabă la abdominali, de la atâta râs, decât la spate, de la coborâre.
la ultima tură, vedem o dacie 1300 cum opreşte chiar în dreptul nostru, pe bulevard. iese un domn din dreapta care trece vijelios pe lângă noi fără să spună un cuvânt, dă ocol blocului, toc, toc, toc, că purta pantofi, şi intră-n scară. noi n-am zis nimic, dup, dup, dup, am intrat în casă, am dezlegat odgonul, l-am tras sus şi ne-am felicitat pentru cât de deştepţi suntem. şi, ca să ne mai răcorim oleacă, am stat mai departe pe scaunele alea pliante, cu picioarele pe balustradă, uitându-ne fericiţi la bulevard.
peste vreo zece minute, vedem o dubă de poliţie cum opreşte chiar în locul în care oprise mai devreme dacia 1300. din ea coboară doi poliţişti, unul burtos şi unul uscăţiv, şi un jandarm cu echipament de camuflaj pe albastru şi bleumarin, cu mitraliera aia din dotare legată de gât. stau ei ce stau, se uită primprejur, se uită la noi..
- mă, băieţi. ce faceţi acolo?
- .. stăm! răspund eu, pufnind în râs la aşa o întrebare.
poliţistul mai burtos, care adresase întrebarea, nu părea deloc impresionat de propriul său simţ al umorului.
- cum adică, staţi? cine e acasă?
- noi!! şi chiar mă buşeşte râsul.
poliţistul se încruntă.
- ia daţi-vă voi jos cu buletinele la control. ne vedem la scară.
mă uit la tudor, se uită la mine.
- ai buletinul la tine? îl întreb.
- da, normal. tu, nu?
- habar n-am pe unde e. .. hai jos. vedem.
jos, burtosul nici nu se uită la buletinul lui tudor, i-l întinde colegului, care-l luminează atent cu o lanternă. jandarmul era pe loc repaus şi se uita în streaşina blocului.
- voi locuiţi aici?
- da, zic eu. el e vărul meu, a venit în vizită. ai mei îs sus, dorm. eu am buletinul dat la şcoală, să-mi completeze carnetul de alocaţii (nu ştiu de unde-am scos-o).
- .. carnetul de alocaţii. mda. şi, zici că-s părinţii acasă, ia du-te şi cheamă-l pe unu-ncoace.
e, aici am cam băgat-o pe mânecă. ne distrăm, ne jucăm, ne controlăm actele, da' până la părinţii care dorm la ora trei şi jumătate dimineaţa. mă uit la poliţist, era cam serios. mă uit şi la mitraliera jandarmului.
- .. m.. mă duc.
l-am lăsat pe tudor garanţie şi-am urcat. înainte să intru în casă, am calculat rapid: dacă-l trezesc pe tata, care are somnul greu, se sperie şi iese mai rău decât e cazul. dac-o trezesc pe mama, care are somnul uşor, oricum iese rău, da' măcar nu se sperie aşa tare. aşa că m-am dus până la patul lor, m-am aplecat încetişor la urechea mamei, care dormea, şi am şoptit duios:
- mamă, trezeşte-te. te caută poliţia.
nu ştiu cum m-am putut abţine din valul ăla ticălos de râs care m-a umflat atunci. mama a deschis ochii imediat, a stat vreo două secunde, n-a zis nimic, s-a îmbrăcat, şi-a luat nişte papuci în picioare şi hai. ţin minte şi-acum că acest comportament mi s-a părut suspect. dar, înainte să iasă din scară, m-a oprit:
- auzi, ia stai oleacă. opreşte-te şi zi-mi despre ce-i vorba.
i-am dat raportul cât mai scurt şi mai clar. s-a uitat lung la mine, după care a ieşit la poliţişti în pijama şi-n halat. lucrurile s-au lămurit relativ repejor, poliţiştii s-au crucit când au auzit din gura mamei că "se jucau, le e dor de munte", şi au plecat pe tărâmul lor. mama s-a uitat la noi, a pufnit în râs şi s-a dus înapoi la culcare, nu înainte să-mi confirme decizia luată sub presiune:
- bine că m-ai trezit pe mine..!
am ajuns în cameră, unde raluca ne aştepta râzând. n-am lăsat-o singură, am chirăit ore întregi. când ne linişteam din râs, în cinci secunde se-auzea o pufnitură şi-o luam de la capăt. în noaptea aia, ţin minte că am adormit când soarele era de vreo trei stânjeni. a doua zi, l-am salutat cu deosebit respect pe noul nostru vecin, mândru posesor al unei dacii 1300.
