nebănuitele sanatorii de la marginile bucureştilor.

mi s-a-ntâmplat de două ori anul ăsta să ajung la nebuni. dar nu la ăia periculoşi, cu spume, convulsii, legănări de topoare, ochi injectaţi şi sunete guturale, care joacă leapşa cu plămânii tăi prin saloane. nu, vorbesc de ăia liniştiţi, blânzi, sfioşi, cu ochi mari, ca nişte chinchille drogate care stau la mângâiat.

pe bani. chinchillele astea stau la mângâiat pe bani. e o armată de chinchille care îţi înconjoară maşina, o acoperă cu blăniţa lor pufoasă şi gri, o mângâie ca pe o soră chinchillă mai mare şi după aia o iau în spate şi fug cu ea înapoi în cuşcă. la sanatoriu. unde stau şi te-aşteaptă cu ochi mari, liniştiţi, blânzi şi sfioşi, că ştiu că tre' să vii. că ţi-au luat maşina pe drept, de unde-o parcaseşi fără să încurci pe nimeni. că chinchillele sunt prietene cu şobolanii oraşului, dedulciţi la foi de plastic nefalsificabile, şi ei văd toate maşinile şi chiţăie alarmaţi când e rost de ronţăit ceva bun.

dar staţi, că am plecat de la nebuni şi-am ajuns la şobolani, şi n-au nici o vină nici unii, nici ceilalţi.

adormisem de un sfert de oră, când mă trezeşte o întrebare:

- unde-ai parcat?

- chiar aici, pe colţ. era un ditamai locul liber.

- serios? că nu e nici o maşină acolo, auzi.

afară mă întâmpină o dimineaţă rece şi murdară, cu clisă în loc de zăpadă şi punţi de gheaţă în loc de asfalt. taxiul mă duce de-a lungul unui grilaj bătut în câmp, care înconjoară vreo două hectare, cam o treime din ele fiind ocupată cu maşini reci şi posomorâte. o recunosc pe toothless, stă între un logan şi un cayenne, tratându-i pe amândoi cu aceeaşi deferenţă. am educat-o bine. oprim în faţa unei bariere. chiar în spatele ei este un soi de buncăr-şandrama, din carton presat, termopan şi beton. îi ghiceşti caloriferele electrice. lângă şandrama şed parcate regulamentar şi frumos vreo şase platforme, un fel de demonstraţie de corectitudine şi cetăţenie. mă surprind că sunt cât pot eu de încruntat. trec de barieră, alunec discret, reuşesc să nu cad şi urc cele trei trepte ale şandramalei. un tip burtos şi zâmbitor, cu borsetă, singurul om în aer liber pe o rază de un kilometru, îmi deschide uşa să intru. mă aştept să pufnească, să chicotească, să ridice ironic din sprâncene. nimic. are un zâmbet absolut alb, pe care şi-l păstrează şi după ce închide uşa după mine. rămâne afară, subliniindu-şi blue collar-ul din microsocietatea aia de vreo două hectare. nimeresc într-o încăpere caldă, cu lambriuri.

- vă rog, poftiţi, intraţi. luaţi loc. vă văd supărat, care-i maşina dumneavoastră?

rămân oleacă tablou în faţa poliţistului care, afişând un zâmbet la fel de alb, stătea puţin înclinat, cu o mână întinsă spre un scaun din faţa unui birou luminat de nişte neoane care mi se păreau şi ele, culmea, calde. are o voce înceată şi intonează egal, ca şi cum am sta foarte aproape unul de celălalt. suntem doar eu, el, şi o colegă poliţistă, subţirică, tăcută şi zâmbitoare. mă aşez uşor pe scaun.

- avem nevoie de buletin, de talon şi de carnetul de conducere.. poate aveţi nevoie să mergeţi la maşină, să vă luaţi actele? mă întreabă, sesizând imediat că-s în încurcătură. sigur, poftiţi, vă conduce domnul de afară.

"domnul de afară", nescoţând o vorbă, merge cu mine până la maşină şi înapoi. toothless clipeşte din avarii când descui. mă simt de parcă mi-aş ridica prietenul cel mai bun din închisoare, pe cauţiune, şi el, ruşinat după o noapte de mici fărădelegi, dar bucuros că exist, mă salută rapid, din ochi, stăpânindu-şi entuziasmul. mă uit scurt spre gardian. zâmbetul e la locul lui, neclintit, iar privirea i-a stat pironită în luneta maşinii la dus şi în uşa buncărului la întors. deja încep să mă sperii.

- aşaaa, spune poliţistul, când mă vede reaşezat pe scaun. să vedem.. sigur nu vreţi să pierdeţi timpul pe aici, aşa că, dacă sunteţi drăguţ, mergeţi vă rog la casierie şi achitaţi taxa de ridicare, cât completez eu procesul verbal şi colega mea vă face copii după acte, da? după aia veniţi, semnaţi, şi domnul de afară o să vă conducă la maşină.

.. da. vocea înceată şi egală e hipnotizantă. mă ridic teleghidat şi mă transport spre casierie. normal, ajung la o enclavă în clădire, unde accesul pentru vizitatori se face printr-un gemuleţ mic, ca la toate casieriile. după ce dau banii, freza roşcovană a casieriţei mă întreabă, de peste ochelari:

- nu doriţi şi factură? pot să vă eliberez factură, pentru că ăsta este un serviciu prestat de noi.

clătinându-mă pe picioare, oleacă prea capiu, semnez tot ce este de semnat, nu, nu am obiecţii, mulţumesc (!) şi mă las condus în tăcere de domnul de afară până la maşină. suntem numai noi şi corbii de pe câmp. domnul de afară îmi taie ceremonios resturile de sfoară din jurul maşinii, după care face cale-ntoarsă repejor, să ridice bariera.

când trec de barieră, îmi surprind un zâmbet alb pe faţă.

***

ies pe balcon după o noapte lungă, bucuros că e soare şi că n-am mai băut un ceai aşa bun de multă vreme. rânjetul copilăresc mi se transformă într-un poker face când mă uit la locul în care-mi parcasem maşina cu câteva ore în urmă. pun delicat cana pe pervazul ferestrei, mă aşez pe un scaun cu spătar aflat convenient acolo, îmi ridic picioarele pe balustradă şi mă uit în soare.

- .. şi ce-ai să faci?

- am să mă duc să mi-o ridic, probabil. dar tre' să sun, să fiu sigur că e la ei, şi că nu mi-a furat-o careva.

- ştii numărul?

acum ştiu: orice taximetrist se înduioşează când te urci la el în maşină şi îi dai adresa unui parc de ridicări auto. mă uit la privirea celui de-acum, mai că mi-ar mărturisi că, dacă ar putea, m-ar duce pe gratis până acolo. cu geamurile deschise, vorbim de amenzile inumane, de cum e la alţii şi de unde se duc banii. e un soare tâmpitor. ajungem pe drumul jilavei (se pare că toate parcurile auto sunt pe drumuri, nu pe bulevarde, străzi, alei sau măcar intrări), cu sere pe stânga şi cimitir pe dreapta. nu se aude nimic. e linişte perfectă. simţi plantele cum cresc în sere şi pe morminte.

ajungem. incinta e mai mică şi mai îngrijită. criblură neagră (nouă) pe jos, şandramaua curată, maşinile aliniate frumos, cu spatele la zidul care desparte sanatoriul de cimitir. în locul barierei e o poartă cu grilaj, ţinută închisă de un lanţ, fără lacăt. dacă aş fi un lacăt, şi eu aş fi plecat pe un asemenea soare. scena are acelaşi personaje, în rolul blue collar-ului de la intrare fiind un tânăr malac mălăieţ, în trening albastru. tot cu borsetă. nu zâmbeşte, se uită lung în ochii mei, cu sprâncenele arcuite a mirare. mirarea survine din faptul că nici nu mă îndrept spre el, traversez curtea, mă duc direct la maşină, rup sfoara (sigiliul!) de la uşa şoferului, intru, îmi iau actele şi abia apoi mă întorc. îmi deschide şovăielnic uşa, fără să spună nimic, intră după mine şi se propteşte de un zid din spatele biroului cu poliţist, care e chiar pe hol.

poliţistul e tânăr şi palid, îmbrăcat în uniformă, cu geaca neagră şi groasă încheiată regulamentar, până sus, în condiţiile în care afară stăteai în mânecă scurtă. pe celălalt scaun e o femeie în doliu, zâmbind de-a dreptul trist de amuzată. până termină ei, mă ocup de automatul de ciocolată caldă. un zumzet electric abia simţit mă face să-mi îndrept ochii spre tavan. un televizor agăţat şi silenţios transmitea burtiere de antena 3.

când îmi vine rândul, îi văd poliţistului broboanele de sudoare de pe faţă. biroul e chiar lângă geam, iar geamul e închis şi noi doi suntem ultimele două popice în faţa bilei de bowling de pe cer.

- e tare cald, spun, încercând să-l mai alin oleacă.

nu-şi ridică ochii din procesul verbal, dar dă din cap a lehamite şi a acceptare. o picătură de sudoare aterizează pe birou.

- de ce nu vă daţi geaca jos?

are un moment de ezitare, cu pixul în aer, după care răspunde:

- nu se poate. nu ne dă voie.

pariez că, de fapt, abia acum s-a prins că moare de cald din cauză că are geaca pe el. mă ridic să-mi mai iau o ciocolată caldă, a treia. îmi lăsasem geaca în maşină, eram doar într-un tricou şi scaunul meu era pe jumătate în umbră. poliţistul mă invită să plătesc şi înmânează actele treningului albastru care dispare competent într-o cameră din spate. formularele firmei ăsteia sunt mult diferite de cele ale firmei celeilalte, aşa că mă cuprinde o inexplicabilă gentilomeţe şi refuz să mai cer factură.

următoarele două minute trec foarte repede: pentru a mă face să încetez a mă mai fâţâi atâta în salon, mi se expune cu o voce la fel de înceată şi de egală o idee de lege mult mai bună pentru o astfel de situaţie: amenzi modice, puse în geam, la trei abateri - ridicare de maşină. şi toate astea eroic, cu geaca pe el, cum s-o dea jos, n-aud că "nu le dă voie". mă uitam pe geam, zâmbind alb. surprind o pereche de ochi care caută o urmă de aprobare şi de comunicare în ai mei. încuviinţez cu o strâmbătură, îi mulţumesc frumos (!), îmi iau actele şi ies în curte.

văd peste zid, în cimitir. sunt ciripeli şi miros de primăvară. atâta soare am înghiţit, încât totul e scufundat într-o lumină de "la ţigănci în macondo-gumeşti, dimineaţa". parcă n-aş mai pleca, parcă m-aş muta aici. o viaţă lipsită de stres, între sere şi cimitir. în astfel de locuri, în parcurile de ridicări auto, nu există ore, te ghidezi după aer şi după cer. nu există zile, ci anotimpuri. nu există nici ştiri, ele sunt date pe "mut", lăsând liniştea neoanelor să fie fondul sonor pentru nişte voci încete şi egale.

cu sentimentul că mi le leg de încheieturi, dau singur jos restul de sfori de pe toothless. treningul albastru ţopăie să-mi deschidă poarta.