teenage crap.

.. timpul ricoseaza din mine ca dintr-o racheta de tenis. de partea cealalta a fileului stau patru mii de masini de servit clipe, si de cele mai multe ori ma multsumesc sa fiu propriul meu scut, si nu sa returnez. de fapt nu ma multsumesc, ci ma trezesc ca-s cam incapabil sa fac altceva decat sa ma apar. si de fapt si apararea asta e aiurea, ar fi de zece ori mai bine daca m-as lasa nimerit. e o tornada de clipe pe care nici macar n-am putut-o zari, pentru ca strang din ochi ca sa ma feresc de zgura. un interviu, un telefon, you can buy me with an icecream, i`m so cheap, o palma, doua maini, zambete, noapte, soare, cinci sute treizeci si sapte de intrebari, o alta ea, inca una, inca zece, adrenalina, sictir, lipsa de comunicare, block-starturi, multe block-starturi, talpile mele stau in toate, e exact ca in bancul ala prost, alerg de unu` singur si ies pe locu` doi, iar intrebari, redundantse, plictiseala, angoase, draci, neintselegeri, ea, ce dracu` vrea de la mine..

.. si toate nu-s decat zgura. forme fara fond. unele chiar frumoase, dar tot fara fond. l-au furat, l-au rapit, l-au ascuns de mine. iar daca-l gasesc, formele imi vor rade-n fatsa, fluturand panglici cenusii pe-o parte si in toate culorile curcubeului pe cealalta, zicandu-mi ca n-am dreptate, ca am evaluat gresit, ca m-am atasat prea mult si nepermis.. si-atunci tot balciul asta, tot burlescul asta cast are sa hohoteasca strident. sunt un mim, un jongleur, un facepainter, un bufon. un biet mascarici care nu crede in lumea lui.

it`s all superficial bullshit.

.. azi-dimineatsa am avut probabil cel mai urat vis din ultima vreme, desi nu l-am perceput ca fiind un cosmar, ci mai degraba ca pe "o chestie naspa". parca eram in vacantsa (cred ca in iasi) si parca stateam intr-un fel de pensiune-hotel.. erau mai multe familii acolo, si multe dintre ele aveau copii mici, bebelusi. ei bine, nu erau bebelusi asa cum stim noi ca sunt, ci erau nou-nascutsi de marimea puilor nou-nascutsi de panda, adica aproape la fel de mari ca o palma. tsin minte ca la un moment dat eram totsi plecatsi din hotel intr-un loc (irelevant locul) iar copiii erau lasatsi (goi) intr-un fel de sapuniere (aratau ca niste sapuniere) puse langa un perete din holul hotelului. ma intorsesem in hotel dupa ceva si am trecut pe langa o sapuniera in care dormea un copil. copilul era invelit cu o folie de plastic (acelasi material ca si manusile folosite de vanzatoare pentru a ne servi), si era cu fatsa la perete. am mai rupt o bucata de plastic si l-am invelit cu ea, mi se parea ca ii era frig. dupa un pas m-am intors inapoi, fulgerat. am luat folia de plastic cu care il invelisem si m-am uitat mai atent la el; am vazut ca o parte din folia initsiala ii ajungea pana sub ochi, si era complet lipita de fatsa. parintsii grijulii isi invelisera copilul inainte sa plece. inspirand, copilul formase un vid intre nari si folia de plastic.. si.. in somn.. murise asfixiat. ma uitam la capul lui, cum statea intors.. era alb, si avea o vena la tampla.. care nu ii mai pulsa de mult. l-am atins usor pe tampla si era rece. l-am luat in palma si primul impuls a fost sa-l strang si sa-l strivesc. am mers cu el in mana (fara sa-mi dau prea bine seama daca era o idee buna sau nu) sa sun la politsie si intre timp s-au intors ceilaltsi parintsi, impreuna cu parintsii lui. le-am dat vestea, a venit politsia.. si una dintre ultimele imagini care mi-a ramas in minte era un fel de piedestal de-un metru inaltsime, acoperit cu catifea, pe care era asezata sapuniera si care era inconjurat cu mini-panglici pe care scria "police line, do not cross".

.. azi-noapte am avut probabil cea mai urata stare de depresie nereprimata pe care-am avut-o vreodata. intotdeauna m-am considerat prea "tabacit", prea superficial, prea dur, prea echilibrat pentru asemenea stari. cu toate astea, aseara m-a busit plansul pentru prima data in multa, multa vreme. erau toate acolo, erau toate in buza barajului, erau toate adunate si la un moment dat barajul a cedat, pentru o vreme. si m-au lovit, toate. i`ve been alone, all along. evanescence – my immortal. bun cantec sa scrii. probabil daca-l auzeam aseara as fi urlat ca un caine ranit. imi urlu carnea care se dezgheatsa doar la suprafatsa, iar in interior nu patrunde nici o raza de caldura. daca piramida lui maslow poate transcede la nivel spiritual, ei bine.. eu sunt la primul strat din baza. imi urlu blocajul sentimental, imi urlu disperarea de a fi asa cum nu sunt..

".. stii ca asta e prima data, dupa multa vreme, cand o fata mi-a cumparat ceva dulce?"

".. hi hi.. acum potsi sa ma scrii in jurnalutsul ala al tau.. he he.."

mi-a venit sa zbor stalpul ala pe langa care treceam. dintre toate raspunsurile cretine pe care te-ai hotarat sa mi le dai, l-ai ales pe cel mai urat. am vrut sa-tsi arunc napolitana aia in fatsa, sa te vad cum incretsesti sprancenele a ironie, sa ma uit o ultima data in ochii tai (doamne, frumosi ochi mai ai).. si sa plec. am zambit ca un idiot, am scrasnit din dintsi (asa cum o fac si acum) si am inghitsit cu noduri. oare a zis-o intentsionat? oare vrea sa ma sperie? oare e nevoie sa innebunesc? oare de ce sunt aici si nu la o suta de metri de ea, fugind mancand pamantul..? am incercat sa ma indragostesc. pe cuvantul meu ca am incercat. am facut tot ce e posibil, si totul a fost spontan, neplanificat, pur si simplu m-am aruncat cu capul inainte. lasand la o parte ca stiam din start ca in aceste circumstantse, de preferat e sa fim buni prieteni si atat, deocamdata (esti sadica, a propos), nu mi-a iesit. nu-s in stare sa simt cu adevarat. nu pot. nu m-ai lasat. nu m-am lasat. un drac. asta este. nu stiu ce-are sa fie. nu stiu daca m-am indragostit. e foarte probabil. dar daca nu, m-as indragosti si maine. si azi, si acum, si peste o clipa. vreau. te vreau. de fapt, te-am vrut. mult, mult de tot. si cam asta e. ce sa fac, sunt un pusti de 21 de ani care e mult prea preocupat cu asemenea chestii, care e prea trist, prea nu-stiu-cum.. is si-olecutsica ciudat, daca te gandesti mai bine, asa-i? ei, de data asta am lasat la o parte totul si-am scris pur si simplu. romantismul nu-tsi face bine, nu tsi-a facut niciodata bine.. pe dracu`. esti intr-o metastaza a negarii urata de tot. nu mai e mult pana ai sa-tsi dai seama ca mori. si pana cand ochii aia ai tai au sa fie mai putsin frumosi, pentru ca au sa aiba pe post de cel mai frumos lucru.. un dat din gene. uita-te la tine, uita-te in tine. te-ai vrut in jurnaluts, poftim – esti in jurnaluts.

azi-noapte am avut nevoie de el, si nici n-o stiam la inceput, pana sa-l vad. printr-o ironie a prioritatsilor, chiar a fost acolo. ne-am plimbat toata noaptea, cu un rucsac, am incercat sa gasim un loc unde sa bem o cafea (nici nu mai tsin minte gustul, ultima cafea bauta a fost acum.. doi ani si jumatate) si sa ne odihnim. nu cred ca stie, dar am cam plans pe cand mergea langa mine (nu-s nici pe departe un plangacios). un boulevard of broken dreams mai bun nici ca se putea. suntem fiecare umbra celuilalt. these wounds won`t seem to heal, this pain is just too real, there`s just too much the time cannot erase. am gasit in herastrau o agenda a unui student (probabil la medicina veterinara) si doua caiete ale unui copil al strazii, un mic poet. compunea poezii pentru el si pentru prezentat publicului. avea un scris infect, o gramatica inexistenta.. culmea e ca avea unele sclipiri de nu ne-a venit sa credem. pana la urma, le-am pus de unde le-am ridicat, ne simtseam prost pana si pentru ca le citisem. cand ne-am intors, am vrut sa le iau. dupa care n-am mai adus vorba, si le-am lasat acolo. spre dimineatsa mi-am mai revenit (probabil si din cauza somnului).

pana sa ne vedem azi-noapte, am avut o tentativa de necrofilie spirituala. am sunat-o. mi-a raspuns somnoroasa, mi-a zis sa urc la ea, ca e singura. am urcat. cand am pus primul picior dincolo de prag am simtsit ca intru in descompunere. "daca vrei sa dormi, du-te dincolo, ai calculator." ea e bine, foarte obosita, tocmai se intorsese de la constantsa. am atins-o pe mana mai mult ca sa-mi dau seama ca e ea si nu o papusa de lemn. m-am uitat – in sfarsit – in ochii ei. si am plecat.

am acum un moment (care vine şi-n varianta extinsă la o viaţă de om) de rupere totală. în două. iată, dau fizica peste cap, plusul şi minusul se resping atroce şi trag fiecare-n partea lui de ramâne în spate un siaj în oglinda de un gri din cristale mici-mici-mici.. să-mi omor creierul şi inima şi spiritul (ce-a mai rămas din el) sau să mă prefac că-s phoenix.. mda. munţii sunt de fapt ţărână seacă, norii sunt formaţi din mici particule de apă.. iar când plouă, fiecare picătură are câte-un fir de pământ în ea. când plouă mă prefac în clisă, când e arşiţă mă umplu de crăpături. mai bine aş fi sterp. bălăriile şi buruienile tari, aţoase, urâte m-au năpădit. sunt rezistente şi la ploaie, şi la secetă. sunt ţărână seacă, moartă, ţinută în viaţă de ţărâna care vine din nori, nu de magma care s-a răcit de atâta vreme. când păşeşte o pasăre oarecare pe mine, simt că mă crap tot. mort fiind, nu intru în putrefacţie, mă casez.

teluricul nu-mi face bine, îmi sterilizează sângele. vreau să fiu bolnav, să fiu plin de viruşi, de maladii, de molime, de boli, de microbi.. să le am pe toate, să dezvolt anticorpi, să le schimb caracterul contagios într-unul necontagios şi să supravieţuiesc ca o gazdă universală, la nesfârşit. am citit undeva (nu mai ştiu unde şi nici dacă îmi amintesc corect) că persoanele cu leucocitele în formă de semilună sunt imune la virusul hiv. chestia asta mi se pare romantică.

.. şuviţe de sânge vâscos şi brun îmi intră in crăpături.. cineva sângerează. cred că sunt eu. am să mă înnegresc, au să-mi crească cioc şi gheare şi am să mă uit pe sub sprâncene, încruntat, pentru că eu am să fiu un phoenix. plusul l-a învins pe minus abia după ce s-a contopit cu el.