am acum un moment (care vine şi-n varianta extinsă la o viaţă de om) de rupere totală. în două. iată, dau fizica peste cap, plusul şi minusul se resping atroce şi trag fiecare-n partea lui de ramâne în spate un siaj în oglinda de un gri din cristale mici-mici-mici.. să-mi omor creierul şi inima şi spiritul (ce-a mai rămas din el) sau să mă prefac că-s phoenix.. mda. munţii sunt de fapt ţărână seacă, norii sunt formaţi din mici particule de apă.. iar când plouă, fiecare picătură are câte-un fir de pământ în ea. când plouă mă prefac în clisă, când e arşiţă mă umplu de crăpături. mai bine aş fi sterp. bălăriile şi buruienile tari, aţoase, urâte m-au năpădit. sunt rezistente şi la ploaie, şi la secetă. sunt ţărână seacă, moartă, ţinută în viaţă de ţărâna care vine din nori, nu de magma care s-a răcit de atâta vreme. când păşeşte o pasăre oarecare pe mine, simt că mă crap tot. mort fiind, nu intru în putrefacţie, mă casez.

teluricul nu-mi face bine, îmi sterilizează sângele. vreau să fiu bolnav, să fiu plin de viruşi, de maladii, de molime, de boli, de microbi.. să le am pe toate, să dezvolt anticorpi, să le schimb caracterul contagios într-unul necontagios şi să supravieţuiesc ca o gazdă universală, la nesfârşit. am citit undeva (nu mai ştiu unde şi nici dacă îmi amintesc corect) că persoanele cu leucocitele în formă de semilună sunt imune la virusul hiv. chestia asta mi se pare romantică.

.. şuviţe de sânge vâscos şi brun îmi intră in crăpături.. cineva sângerează. cred că sunt eu. am să mă înnegresc, au să-mi crească cioc şi gheare şi am să mă uit pe sub sprâncene, încruntat, pentru că eu am să fiu un phoenix. plusul l-a învins pe minus abia după ce s-a contopit cu el.