am devenit şofer la 26 de ani, ca urmare a durutului în cot de întreaga listă de lucruri pe care tre' să le faci până la o anumită vârstă, pentru că după aia, gata, ţi-a trecut vremea, eşti bătrân, rămâne să-ţi rupi un picior şi să te împuşti în cap, ca să desăvârşeşti logica filmului. în lista asta cu linii moarte pe ani, un loc megieş îl ocupă şi luarea diplomelor de licenţă/master/doctorat/ce vine după doctorat, dar asta-i deja altă cracă a unei probleme grave de fond, pe care se pare că nici până-n ziua de azi nu vreau să o conştientizez.
să revenim!
nu ştiu alţii cum sunt, dar eu cred că am avut mare, mare baftă la profesorul de condus. pe lângă faptul că e un tip care are răbdare cât carul (folosesc prezentul pentru că îs convins că aşa e el, de felul lui), mai şi citeşte bine omul, se uită la tine şi ştie
de ce vrei carnetul de conducere. bine, asta nu-i o manevră psihanalitică extrem de dificilă, 95% din clienţi vor carnet să scape de-acasă, să-şi ia gagica (şi ea locuindă cu părinţii) şi să se ducă amândoi cu maşina în pădure. ştiu şi aprob pozitiv, cu toate că eu fac parte din ăilanţi 5%.
aţi observat, desigur, că nu am folosit sintagma "instructor". asta pentru că, în cazul de faţă, omul care m-a lămurit cum stă într-adevăr treaba cu ambreiajul are vocaţie de profesor. de altfel, aşa i-am zis întotdeauna, "dom' profesor". au mai încercat şi alţii să mă-nveţe: cu nişte ani în urmă, o prietenă şi-a pus nopţi de-a rândul la bătaie maşina ei cea mare şi scumpă. rezultatul? niciodată n-am făcut o pornire de pe loc cum trebuie, şi-mi împlântam piciorul în frână ca-n ambreiaj. ei bine, dom' profesor a fost omul care a venit cu o dacie logan, s-a uitat la mine şi-a zis: "să vezi ce şofer scot eu din tine". m-am uitat lung şi neîncrezător, conform principiului "nu mă lăuda, că dau cu oiştea-n gard numa' aşa, de-al dracului". şi m-am urcat în maşină. "scaunul, oglinzile, centura." mi-a arătat ce face fiecare drăcie, deşi pe multe le ştiam deja (sunt un copilot excepţional), după care mi-a zis cum stă treaba cu schimbătorul de viteze: "trei degete. atât."
.. mă rog, n-am să stau să vă explic chestiile de bază ale condusului (unde mai pui că, în spiritul învăţatului, am făcut şcoala de şoferi în vreo cinci-şase luni, cu pauze, cu plecări, cu draci, laci), dar vreau să vă spun o metodă prin care dom' profesor a reuşit să-mi scoată la iveală ascuţimea simţurilor şi a atenţiei distributive, care oricum sălăşluiau în mine, dar deveneau sfioase când erau puse faţă-n faţă cu un bord de dacie. în primele ore vorbeam vrute şi nevrute: gagici, politică, fotbal, handbal, d-astea. după ce am început să ascult motorul, aveam şi radioul pornit ("că doar n-are să fie ca-n cimitir la tine-n maşină"), toate alea. şi mă-ntreba pe traseu: "auzi, da' ce semn e ăla?" şi-i răspundeam: "păi, am prioritate". sau "urmează o intersecţie semaforizată". sau ce dracu' era.
bun, a văzut el că e-n regulă, că ştiu semnele, că mă uit la ele. am mai făcut vreo două şedinţe fără să mă-ntrebe de ele. după aia, la fel, mă lua cu vorba, cu gagici, cu politică, uite ce frumos e azi afară, norii ăia, ce-or fi cu ei.. şi-odată-l aud: "auzi, da' pe lângă ce semn am trecut?" ".. ?! ăăă.." "mda. ia, opreşte frumuşel pe dreapta, dă-te jos, du-te, uită-te, vino-ndărăt şi spune-mi ce semn era." eu, care ajunsesem deja pe la 150-200 de metri de semnul ăla. m-am dat jos, m-am dus, m-am uitat, m-am întors, am raportat. fără supărare. ei bine, după vreo trei faze de genul ăsta, vânam semnele ca un ogar. nu ratam nici unul. mă holbam la ele şi speram să mă-ntrebe. şi dom' profesor rânjea şi mă-ntreba de nu ş' ce film.
mi-am luat carnetul din prima, pe 18 decembrie 2009, de ziua tatălui meu. de-atunci şi până acum, am avut oareşce evenimente în trafic. am înfundat oleacă o aripă din spate a maşinii anei, noaptea, la mare, într-un traffic jam cu maşini şi piţipoance, mergând în marşarier la 3 km/h şi nevăzând un stâlpişor d-ălea negre şi scurte (bine că ţi-ai pus, în sfârşit, lumini pe spate, anuşcă), am făcut oleacă de offroad forţat la polovragi, cu o maşină (prea) plină de oameni, pentru că, aflându-mă în depăşire, duba depăşită a hotărât să cotească brusc stânga, la 70 km/h, dar am scăpat cu toţii (inclusiv maşina) fără o zgârietură. apoi am găsit-o pe toothless ciupită de aripa stânga-spate în parcare, m-a mai ciupit de stânga-faţă un domn din vâlcea care încerca să mă depăşească într-o intersecţie din drumul taberei, pe contrasens.. şi, recunosc, am parcat prea strâns într-o noapte, prin prelungirea ghencea, şi mi-am şters maşina de o bară de dacie.
cel mai senzaţional eveniment a avut loc acum vreo câteva săptămâni. pe la miezul nopţii, venind cu doi colegi de la cluj spre bucureşti prin ploieşti (via transalpina), ieşeam dintr-un sat aflat între târgovişte şi ploieşti. aveam vreo 70-80 km/h. îmi iese un dulău negru în faţă, din stânga, la trei metri de maşină, şi ajunge rapid în dreapta. "fekete cukio", mi-am spus, ritos precum marius chicoş rostogan, şi mi-am ţinut firea: am tras în stînga de volan, am făcut un 360 ş-un 180, am intrat în lateral pe câmpul din dreapta, drifting, cu botul invers, şi am "parcat" ca un fel de ace ventura între ultimul zid de gard din sat, la un metru-n faţa mea, şi un stâlp de înaltă tensiune, de-alea "schelă", la încă vreo doi metri în spate. la oprire, toothless s-a înclinat delicat spre stânga, rămânând pe două roţi, ca-n desene animate, şi s-a sprijinit de un nenorocit tembel cretin dobitoc de stâlp de ţeavă ruginită, rămas acolo cine ştie de la ce. aşa încât am portiera şi pragul de sus faultate şi, încă, nişte iarbă "cosită" în jante. câinele negru a scăpat neatins, that son of a bitch.
în carte scrie că, dacă-ţi iese un câine în faţă, ţii volanul drept şi te pregăteşti de impact. n-am putut. am vrut să nu-l omor. oricum, îmi zobeam clar bara din faţă şi farul, probabil ieşeam şi mai şifonat. in retrospect, nu era nimeni pe stradă la ora aia, iar maşini nu erau pe o rază de cinci kilometri împrejur. apoi, gândindu-mă cum ar fi fost dacă incidentul s-ar fi petrecut în oraş, ziua, cu oameni împrejur, n-am nici un dubiu: aş fi buşit câinele. şi ia să-l sun azi pe tinichigiu.
un lucru foarte important de menţionat este că nu aveam cum să conduc atât de mansellian dacă nu aveam o maşină pe care să exersez şi în timpul şcolii de şoferi: maşina anuşcăi. peugeot 207 să trăiască, în ea am învăţat să merg pe zăpadă, ploaie, pietriş şi pământ. şi cu ea am mers, când am putut, mai bine de un an, după ce mi-am luat carnetul. de asemenea, de când o am pe toothless (11 martie 2011), cred că am făcut nişte zeci de mii de kilometri cu ea. and i loved every metre of it.
şcoala de şoferi a fost făcută în piteşti. o chestie aş vrea să clarific: nu contează unde locuieşti/ai c.i.-ul/dai examenul, poţi face şcoala de şoferi unde vrei tu. aşadar, dacă vreţi să faceţi şcoala de şoferi cu profesorul meu, trebuie doar să-mi ziceţi. vă dau numele şi numărul lui de telefon.
iaca, dom' profesor, aveţi publicitate gratis.
